ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2191/2020

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată la data de 23.01.2017, sub nr. x/2017, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, contestatoarea A., în contradictoriu cu intimatul Consiliul Național Pentru Combaterea Discriminării - CNCD a formulat apel împotriva hotărârii nr. 629 din 12.10.2016 prin care s-a dispus respingerea petiției nr. 2576 din 22.04.2016 formulată de aceasta.

1.2. Hotărârea primei instanțe

Prin sentința civilă nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe, în condițiile art. 483 C. proc. civ., reclamanta A. a formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând, casarea hotărârii recurate și, în rejudecare, anularea Hotărârii nr. 629/12.10.2016 emisă de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că hotărârea criticată nu a ținut cont de probele existente la dosar și care demonstrează tratamentele discriminatorii, respectiv victimizarea prin aplicarea unui tratament advers, îngreunarea condițiilor de muncă, a dreptului la muncă, la condițiile de încadrare în muncă.

Totodată, recurenta menționează că în petiția înaintată către CNCD a scris "am fost izolată de ceilalți colegi într-un birou impropriu (atât în cea ce privește minimul de confort cât și în ceea ce privește realizarea sarcinilor de muncă) de la parterul clădirii în timp ce întregul compartimentul de contabilitate, din care și eu fac parte, îsi desfășoară activitatea la etajul 1 al aceleiași clădiri, în condiții de munca total diferite, respectiv superioare," și că îi sunt șterse informațiile din calculator.

În susținerea recursului declarant, reclamanta mai arată că angajatorul și-a făcut un obicei din a o sancționa pe nedrept, forțând colegii să semneze împotriva reclamantei.

Intimatul-pârât intimatul-pârât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu a depus întâmpinare.

Examinând recursul de față din perspectiva criticilor formulate de recurentă, a cadrului normativ aplicabil și a probatoriului administrat în cauză, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

Analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă, Înalta Curte constată că hotărârea atacată este conformă normelor de drept material incidente în speță.

Astfel, raportat la contextul faptic menționat în cuprinsul Hotărârii nr. 629/12.10.2016, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că pentru faptele anterioare datei de 22.04.2015 admite excepția tardivității introducerii petiției conform dispozițiilor art. 21 - 27 din Procedura internă de soluționare a petițiilor și sesizărilor, clasează capetele de cerere introduce ulterior primei citări (10.05.2016) conform dispozițiilor art. 11 alin. (2) din procedura mai sus menționată. Referitor la susținerile petentei vizând jignirea ei prin afirmații legate de dizabilitate, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a apreciat că nu sunt probate conform dispozițiilor art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000, iar faptele constatate de reclamanți nu reprezintă fapte de discriminare conform art. 2 din aceeași ordonanță.

Contestația formulată de reclamanta A. împotriva Hotărârii CNCD nr. 629/12.10.2016 a fost respinsă ca neîntemeiată prin sentința civilă nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, soluție ce se impune a fi menținută.

Înalta Curte, în acord instanța de fond, constată că nu există discriminare, în accepțiunea art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, susținerile reclamantei privind jignirea acesteia prin afirmații de către angajator, izolarea acesteia "în condiții improrii", tratamentul advers, îngreunarea condițiilor de muncă nefiind probate prin înscrisurile depuse la dosar, reclamanta reiterând în recurs înregistrările și e-mailuri atașate plângerii prealabile, fără să motiveze care dintre acestea ar reprezenta hărțuire și încălcarea dreptului la demnitate pe criteriul dizabilității, fiind cercetată disciplinar de mai multe ori pentru neîndeplinirea sarcinilor de serviciu și absențe nemotivate.

Potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, constituie discriminare orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice.

Raportat la situația de fapt dedusă judecății, nu a fost demonstrată existența unui tratament diferențiat între reclamantă față de alte persoane angajate în cadrul aceleiași instituții, tratament care să fie întemeiat pe unul dintre criteriile la care fac referire dispozițiile art. 2 alin. (1) din ordonanță.

Într-o atare ipoteză, dispozițiile art. 20 alin. (6) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare prevăd că atunci când persoana interesată va prezenta fapte pe baza cărora poate fi prezumată existența unei discriminări directe sau indirecte, persoanei împotriva căreia s-a formulat sesizarea îi revine sarcina de a dovedi că nu a avut loc o încălcare a principiului egalității de tratament, or se observă cu ușurință faptul că recurenta reclamantă nu a susținut cu argumente pertinente de ce se consideră "hărțiută zilnic din partea angajatorului la locul de muncă indiferent și independent de deficitul hipoacuzic".

În consecință, nici sub acest aspect nu poate fi reținută săvârșirea de către pârâtă a unei fapte de discriminare a reclamantei.

Or, în cauză, se constată că niciuna dintre faptele invocate de reclamantă nu se întemeiază pe un criteriu de discriminare dintre cele prevăzute de O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, respectiv pe apartenența reclamantei la una dintre categoriile menționate în ordonanță, apartenență ce nu poate constitui baza unei excluderi, restricții, preferințe, în scopul afectării drepturilor și libertăților fundamentale.

Nu pot fi reținute nici susținerile privind victimizarea în sensul art. 2 alin. (7) din O.G. nr. 137/2000, întrucât aceasta presupune existența unui tratament advers, venit ca reacție la o plângere sau acțiune în justiție cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal și al nediscriminării.

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ, raportat la dispozițiile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamanta reclamanta A., ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1283 din data de 10 aprilie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 2 iunie 2020.