ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2872/2015

Decizia nr. 2872/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de 26 martie 2013, reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta DGFPMB, a formulat contestație împotriva Deciziei nr. 406 din 18 septembrie 2012, primită și înregistrată sub nr. 1455 din 21 septembrie 2012, privind soluționarea contestației nr. 953 din 18 iunie 12, înregistrată sub nr. x din 18 iunie 12, prin care a solicitat desființarea în întregime a actele administrative fiscale atacate și împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-S2 116 din 31 mai 2012 pentru majorări/dobânzi de întârziere aferente TVA în sumă de 213.196 lei.

Prin Sentința civilă nr. 3652 din 20 noiembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SRL, în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală a Finanțelor Publice a Municipiului București, ca neîntemeiată.

II. Motivele de casare invocate

Împotriva Sentinței civile nr. 3652 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac, societatea reclamantă susține că organele de inspecție fiscală au procedat în mod nejustificat la suspendarea soluționării contestației împotriva Deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-S2 116 din 31 mai 2012.

Așadar, contrar susținerilor primei instanțe, s-a făcut dovada necesitații achiziționării acestor produse și s-a depus la dosar contractul nr. 1931 din 15 septembrie 2010 încheiat cu SC B.

În ce privește al doilea punct care a condus la decizia sesizării organelor de urmărire penală și ulterior la suspendarea soluționării contestației, acesta este la fel de neîntemeiat, întrucât societatea SC C. SRL a prestat servicii, conform contractului de prestări servicii nr. 258 din 20 mai 2010, care avea ca obiect lucrări civile și de întreținere, precum și materialele necesare acestora.

În concluzie, organul de control fiscal a uzat în mod abuziv de prevederile art. 214 alin. (1) și (3) C. proc. fisc., având în vedere că procedura suspendării soluționării contestației este facultativă, iar pentru a se dispune o astfel de măsură prezintă relevanță în primul rând existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni, cu înrâurire hotărâtoare asupra soluției. Condiția esențială impusă de text se referă, indiscutabil, la justificarea acestei măsuri de interdependență dintre posibilul caracter penal al faptelor investigate și stabilirea corectă a obligațiilor bugetare în sarcina contribuabilului contestator.

Prin urmare, susține recurenta, este perfect admisibilă cererea de obligare a autorității administrative de a săvârși un act juridic, ce sistematic și cu consecvența cauzată de pasivitatea generatoare de refuz al pârâtei nu s-a îndeplinit, uzând de dreptul său prin care "poate", ținând cont de faptul că în privința plângerii penale formulate nu s-a întâmplat nimic cca. 2 ani.

III. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 din C. proc. civ. din 2010, iar, prin încheierea din 26 februarie 2015 în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ. din 2010, Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 24 septembrie 2015.

Examinând cauza în raport de actele și lucrările dosarului, de criticile formulate de recurentă, precum și de reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Astfel cum rezultă din actele și lucrările dosarului, prin actul administrativ a cărui anulare se solicită, respectiv Decizia nr. 406 din 18 septembrie 2012, emisă de DGFPMB, a fost suspendată soluționarea contestației formulată de reclamantă împotriva deciziei de impunere privind obligațiile fiscale suplimentare de plată stabilite de inspecția fiscală nr. F-S2 116 din 31 mai 2012, emisă de organele de inspecție fiscală din cadrul Administrației Finanțelor Publice sector 2 București, pentru sumele contestate reprezentând diferența suplimentară de TVA în sumă de 1.197.517 lei, majorări/dobânzi de întârziere în sumă de 34.266 lei și penalități de întârziere în sumă de 37.119 lei.

În motivarea suspendării, sunt invocate dubii ale organelor de inspecție fiscală cu privire faptul că nu există documente justificative care să ateste expediția mărfurilor de la furnizorul SC D. SRL și nici justificări economice și relații comerciale ale societății cu firma SC E. SRL din Galați, la care se pretinde că mărfurile sunt lăsate în custodie. Totodată, în privința furnizorului de servicii SC C. SRL, există declarații contradictorii ale reprezentantului furnizorului de servicii care au condus la imposibilitatea stabilirii realității prestărilor de servicii către beneficiara SC A. SRL.

În speță, Curtea de apel a constatat că organele de inspecție fiscală au formulat plângerea penală nr. 734307 din 07 iunie 2012 către Parchetul de pe lângă Tribunalul București în vederea cercetării realității unor operațiuni economice taxabile realizate de reclamantă și stabilirii existenței sau inexistenței elementelor constitutive ale infracțiunii de evaziune fiscală.

Potrivit art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc., ce reglementează suspendarea procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedură administrativă".

Înalta Curte constată că prima instanță cu just temei a reținut că nu există motive care să determine concluzia conform căreia autoritatea și-a exercitat abuziv dreptul de a proceda la suspendarea soluționării contestației.

În ceea ce privește condiția referitoare la raportul de dependență între faptele cu privire la care a fost sesizat organul de urmărire penală și soluționarea contestației administrative, Înalta Curte reține existența unei strânse legături, întrucât se impune stabilirea realității operațiunilor efectuate de reclamantă. Pentru aceste motive, nu pot fi primite susținerile recurentei în sensul că infracțiunea pentru care s-a dispus începerea urmăririi penale nu are o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă ori că această înrâurire hotărâtoare nu a fost dovedită, ci doar afirmată.

Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect a apreciat că măsura prevăzută de art. 214 alin. (1) lit. a) C. proc. fisc. este menită a asigura clarificarea tuturor aspectelor referitoare la indiciile privind săvârșirea unei fapte penale a cărei constatare ar avea o directă influență asupra soluției date în procedura administrativă, prealabil emiterii deciziei administrativ fiscale.

În acest sens, se impune a fi avută în vedere și jurisprudența Curții Constituționale în care s-a reținut că ipoteza "de suspendare a procedurii de soluționare a contestației pe cale administrativă, reglementat de art. 214 alin. (1) lit. a) din O.G. nr. 92/2003, se referă la o situație de excepție, aceea în care organul care a efectuat activitatea de control fiscal sesizează organele de urmărire penală în urma depistării indiciilor asupra săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă. Este firesc ca, în virtutea principiului "penalul ține în loc civilul", procedura administrativă privind soluționarea contestației formulate împotriva actelor administrative fiscale să fie suspendată fie până la încetarea motivului care a determinat suspendarea, fie până la un termen stabilit de organul fiscal competent prin decizia de suspendare. Aceasta, deoarece hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă. În plus, decizia de suspendare este motivată, iar suspendarea poate fi solicitată o singură dată pe parcursul desfășurării procedurii administrative" (Decizia nr. 56 din 12 februarie 2013, publicată în M. Of. al României, Partea I nr. 204 din 10 aprilie 2013. În același sens, a se vedea și Decizia nr. 189 din 2 martie 2010, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 241 din 15 aprilie 2010, și Decizia nr. 63 din 2 februarie 2006, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 239 din 16 martie 2006).

Totodată, Înalta Curte are în vedere faptul că, prin Decizia nr. 449 din 26 octombrie 2001, Curtea Constituțională s-a pronunțat în sensul că înaintarea rezolvării acțiunii penale este neîndoielnic justificată și consacrată ca atare și de prevederile art. 19 alin. (2) C. proc. pen., scopul suspendării constituindu-l tocmai verificarea existenței sau nu a infracțiunii cu privire la care instanța are unele indicii.

În acest sens este și Decizia Curții Constituționale nr. 72 din 28 mai 1996 prin care s-a reținut că nu trebuie ignorate nici prevederile art. 22 alin. (1) C. proc. pen. potrivit cărora "Hotărârea definitivă a instanței penale are autoritate de lucru judecat în fața instanței civile care judecă acțiunea civilă, cu privire la existența faptei, a persoanei care a săvârșit-o și a vinovăției acesteia".

Pentru toate considerentele arătate, constatând că nu sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 2010, Înalta Curte, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. din 2010, va respinge, ca nefondat, recursul declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței civile nr. 3652 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 24 septembrie 2015.

Procesat de GGC - GV