ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2492/2015

Decizia nr. 2492/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:âI. Circumstanțele cauzei;

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SA a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. - C. anularea din Deciziei de impunere nr. 12 din 18 ianuarie 2013 și a Raportului de Inspecție Fiscală nr. 12 din 18 ianuarie 2013; anularea Deciziei de soluționare a contestației nr. 31 din 2 februarie 2013 și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Curtea de Apel București prin sentința nr. 3880 din 6 decembrie 2013 a respins acțiunea formulată de reclamanta SC A. SA ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs SC A. SA, invocând dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea căii de atac se arată că sentința recurată este netemeinică și nelegală, impunându-se a fi casată prin raportare la dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material.

Susține recurenta că îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor declarative și de plată la bugetul C. nu poate îndreptăți organul fiscal să suspende în mod abuziv inspecția fiscală, așa cum pare să confirme instanța de fond prin sentința recurată.

Raționamentul instanței de fond, în sensul că, din moment ce reclamanta s-ar afla în culpă cu privire la plata contribuțiilor datorate la C., suspendarea inspecției fiscale nu ar mai avea relevanță, este eronat și de natură a încălca dispozițiile legale aplicabile instituției suspendării inspecției fiscale.

Nedepunerea și/ sau depunerea necorespunzătoare a declarațiilor și neplata și/ sau plata necorespunzătoare a obligațiilor către bugetul C., susține recurenta, nu poate conduce la validarea unei măsuri nelegale de suspendare a inspecției fiscale.

Instanța de fond nu a analizat criticile formulate ci a conchis că reclamanta, aflându-se în culpă, nu ar avea dreptul să invoce caracterul nelegal al măsurii suspendării inspecției fiscale.

Legalitatea măsurii suspendării inspecției fiscale nu se apreciază prin raportare la îndeplinirea obligațiilor declarative și de plată pe care le au contribuabilii, îndeplinirea obligației de plată nu reprezintă o condiție pentru suspendarea inspecției fiscale și neplata corectă a sumelor datorate nu poate îndreptăți organul fiscal să procedeze la suspendarea abuzivă a inspecției fiscale.

În caz contrar, arată recurenta, s-ar ajunge la concluzia eronată că, ori de câte ori un contribuabil nu contestă obligația principală stabilită în sarcina sa, nu are dreptul de a contesta nici curgerea penalităților pe o perioadă în care organele fiscale au acționat cu exces de putere.

Recurenta mai susține că, pe perioada suspendării nelegale a inspecției, penalitățile de întârziere nu pot curge, câtă vreme, culpa pentru suspendarea inspecției fiscale aparține în totalitate organelor de control care au încălcat prevederile Ordinului nr. 14/2010 emis de președintele D.

Astfel, potrivit dispozițiilor art. 104 alin. (4) și (5) C. proc. fisc., conducătorul inspecției fiscale poate decide suspendarea unei inspecții fiscale numai dacă există motive întemeiate care justifică o asemenea măsură și numai în condițiile prevăzute de lege, stabilite prin ordin al președintelui D., în speță.

Art. 2 din Ordinul nr. 14/2010 stabilește condițiile în care se poate dispune măsura suspendării controlului fiscal, or, din referatul întocmit de Serviciul de inspecție fiscală din cadrul C. rezultă că unicul motiv pentru care s-a supus spre aprobare propunerea de suspendare a fost reprezentat de volumul foarte mare al documentelor necesar a fi verificate, acestea aflându-se atât la sediul social, cât și la cele patru puncte de lucru.

Motivul invocat de organele de control nu justifică măsura suspendării inspecției fiscale, deoarece nu se regăsește printre motivele prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. a)-i) din Ordinul nr. 14/2010.

Având în vedere că suspendarea inspecției fiscale s-a produs din culpa exclusivă a organelor de inspecție fiscală și că obligația de plată nu a fost individualizată la momentul la care se presupune că, scadentă fiind, ar fi determinat acumularea unor accesorii, recurenta arată că penalitățile și dobânzile au fost calculate nelegal și nu sunt datorate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului. Analiza motivelor de casare

Înalta Curte, investită conform dispozițiilor art. 97 N.C.P.C., cu soluționarea căii extraordinare de atac a recursului, urmează ca în temeiul art. 497 coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 modificată și completată, să respingă ca nefondată cererea și să constate neîntrunirea dispozițiilor art. 488 pct. 8 N.C.P.C.

În speță, sunt aplicabile dispozițiile art. 104 alin. (4) C. proc. fisc., conform cărora „conducătorul inspecției fiscale competent poate decide suspendarea unei inspecții fiscale ori de câte ori sunt motive justificate pentru aceasta”.

Prevederile alin. (5) ale art. 104 C. proc. fisc. fac referire la inspecțiile fiscale efectuate de organele fiscale prevăzute la art. 35, adică la compartimentele de specialitate ale autorităților administrației publice locale, condiție neîndeplinită în speță.

Organul inspecției fiscale apreciază dacă într-o anume situație există motive care să justifice suspendarea inspecției fiscale, după o procedură prevăzută expres de lege.

În speță, a fost urmată această procedură, constatându-se volumul mare de acte care trebuie verificate atât la sediul social al societății, cât și la punctele de lucru.

Recurenta-reclamantă nu aduce niciun argument care să justifice lipsa de necesitate a analizării documentelor, afirmând doar că inspecția fiscală nu poate fi suspendată pe o perioadă de 2 (doi) ani.

Legislația în vigoare nu prevede un termen maxim în care se poate dispune suspendarea inspecției fiscale, esențial este ca măsura dispusă să fie conformă cu dispozițiile art. 104 C. proc. fisc.

Cum în speță au fost respectate prevederile legale incidente, rezultă că afirmația recurentei, în sensul că organul fiscal este în culpă pentru cuantumul ridicat al accesoriilor, nu se susține.

Se mai reține că nu există nicio dispoziție legală care să permită ca pe perioada derulării inspecției fiscale să nu curgă penalitățile de întârziere, consecința fiind calcularea în mod corect a accesoriilor datorate de societate.

Culpa în întârzierea îndeplinirii obligațiilor legale principale aparține recurentei, deoarece aceasta nu a calculat și achitat la scadență suma datorată la fondul pentru mediu, astfel încât în mod corect s-au calculat și accesoriile datorate.

Raționamentul recurentei prin care pretinde să fie scutită de plata penalităților de întârziere și a dobânzilor datorită suspendării inspecției fiscale este eronat în raport de dispozițiile legale sus-menționate, iar acceptarea acestuia conduce la o concluzie absurdă, în sensul că nu se pot datora accesorii nici în ipoteza în care inspecția fiscală se declanșează după un interval considerabil, dar în termenul de prescripție de la data când obligațiile fiscale principale au devenit scadente.

Față de acestea, în raport de cele menționate, urmează a se respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de SC A. SA împotriva sentinței nr. 3880 din 6 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 15 iunie 2015.