ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2738/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Cererea de chemare în judecată

Prin cererea formulată reclamanta A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea în parte a Deciziei nr. 227 din 29 iulie 2013, emisă de pârâtă, în ceea ce privește pct. 1 - suspendarea soluționării contestației formulată în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce privește actele administrative contestate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Soluția instanței de fond

Prin sentința civilă nr. 1483 din 13 mai 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a respins contestația formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată

Împotriva hotărârii instanței de fond a declarat recurs reclamanta A.

În motivarea căii de atac, încadrată în drept în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut faptul că hotărârea judecătorească contestată a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, respectiv prevederile art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc. și art. 19 și următoarele din C. proc. pen., reținând în mod eronat că organele fiscale pot lua măsura suspendării soluționării contestației fiscale din oficiu, chiar dacă nu este începută urmărirea penală, dacă sesizarea s-a realizat pentru infracțiunile prevăzute de art. 4 și art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2015 privind prevenirea și combaterea evaziunii fiscale.

Astfel, a concluzionat în mod vădit nelegal instanța de fond că sunt îndeplinite prevederile art. 214 din C. proc. fisc., chiar dacă este o suspendare facultativă, fiind justificată măsura suspendării, întrucât cercetările ce urmează a fi făcute de organul de urmărire penală au o înrâurire hotărâtoare asupra soluționării contestației de față.

Recurenta mai arată că instanța de fond a reținut în mod formal faptul că presupusa infracțiune pentru care au fost sesizate organele de cercetare penală ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează a fi pronunțată în procedura administrativă, rezumându-se a cita dispozițiile art. 214 din C. proc. fisc. fără a demonstra caracterul de dependență și influența hotărâtoare între soluția ce urmează a fi pronunțată asupra contestației formulată și cea care ar putea fi pronunțată de organele de cercetare penală. În plus, în cauză nu s-a dispus începerea urmăririi penale, simpla sesizare a organelor de cercetare penală neputând constitui temei pentru aplicarea art. 214 din C. proc. fisc.

Se mai învederează că, la termenul la care s-a pronunțat sentința atacată, au fost depuse înscrisuri din care rezultă că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei, rezultând astfel cu evidență caracterul abuziv și nelegal al măsurii suspendării, înscris ignorat în mod flagrant de instanța de fond.

Prin urmare, în mod nelegal a apreciat instanța de fond că suspendarea soluționării contestației este legală, din moment ce intimata avea toate elementele necesare pentru a stabili legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate, analiza acestora având la bază interpretarea unor norme juridice și nu anumite aspecte de fapt ce ar putea fi dezlegate de organele de cercetare penală.

În opinia recurentei, un alt aspect de vădită nelegalitate a sentinței recurate este reținerea ca temei al suspendării a prevederilor art. 19 din C. proc. pen., invocat în Decizia nr. 227/2013.

Omologarea articolului de mai sus s-a realizat de către instanța de fond cu aplicarea greșită a normelor de drept material, din moment ce ipoteza avută în vedere de acesta are în vedere situația în care acțiunea penală a fost pusă în mișcare. Ori, în cazul de față, dosarul penal nr. x/2012 al Inspectoratului Județean de Poliție Prahova, Serviciul de Investigare a Fraudelor, se afla la momentul suspendării în faza actelor premergătoare, în prezent dispunându-se în mod definitiv clasarea cauzei.

Apărările formulate în cauză

Intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Procedura derulată în recurs

În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin încheierea de ședință din data de 9 martie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare.

La termenul din 20.10.2016 având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs

Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurentă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat.

Pentru a ajunge la această soluție instanța a constatat că, în cauză, motivul de recurs invocat, prevăzut de art. 488 alin. (1) punctul 8 din C. proc. civ. este întemeiat, și că instanța de fond a făcut, prin sentința pronunțată, prin raportare la circumstanțele de fapt ale litigiului, o greșită interpretare și aplicare a normelor de drept material aplicabile.

Din actele și lucrările dosarului rezultă că prin acțiunea formulată recurenta-reclamantă A. a solicitat în contradictoriu cu Agenția Națională de Administrare Fiscală, Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor, anularea în parte a Deciziei nr. 227 din 29 iulie 2013, emisă de pârâtă, în ceea ce privește pct. 1 - suspendarea soluționării contestației formulată în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 privind C. proc. fisc. și obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce privește actele administrative contestate, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Recurenta-reclamantă a contestat în procedura administrativ fiscală, prevăzută de art. 205 și următoarele din C. proc. fisc., Decizia de impunere privind TVA și alte obligații fiscale stabilite de inspecția fiscală pentru persoane fizice care realizează venituri impozabile din activități economice nedeclarate organelor fiscale nr. 1918 din 02 aprilie 2013, pentru suma totală de: 2.760.793 RON - taxa pe valoarea adăugată; 3.330.199 RON - dobânzi/majorări de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată; 414.119 RON - penalități de întârziere aferente taxei pe valoarea adăugată, iar prin Decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă s-a dispus, la pct. 1, suspendarea soluționării contestației pentru suma totală de 6.505.111 RON, până la pronunțarea organelor penale, întrucât DGFP Prahova a înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Prahova, sesizarea penală nr. 1918 din 02 aprilie 2013 pentru a stabili existența sau inexistența elementelor constitutive ale infracțiunilor prevăzute de art. 4 și art. 9 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea și combaterea evaziunii fiscale, cu modificările și completările ulterioare.

Înalta Curte apreciază că măsura suspendării soluționării contestației administrative nu se impune.

În primul rând, în argumentarea acestei concluzii, instanța va pleca de la câteva considerații de ordin teoretic referitoare la principiul celerității procedurii jurisdicționale ce vor fi redate în continuare.

În mod indiscutabil, celeritatea procedurii jurisdicționale este o exigență a statului de drept.

Practicile administrative și judiciare trebuie să evite durata nerezonabilă a procedurilor.

Ca atare, litigiile trebuie să fie soluționate într-un termen optim și previzibil pentru a se garanta efectivitatea dreptului analizat. Astfel spus, celeritatea participă la această efectivitate.

Este rațiunea pentru care Înalta Curte consideră că "efectivitatea drepturilor" este subordonată într-o mare măsură recursurilor puse la dispoziția celor interesați pentru remedierea încălcării acestor drepturi.

În România, principiul celerității este reglementat în art. 21 alin. (3) din Constituție, care prevede că părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil.

Dreptul la un proces echitabil constituie una dintre componentele principiului asigurării preeminenței dreptului într-o societate democratică.

Termenul rezonabil se referă atât la durata procedurilor preliminare, administrative, cât și la timpul necesar finalizării procedurilor judiciare, statul având obligația de a organiza funcționarea puterilor sale în așa fel încât să răspundă acestei cerințe.

Chiar în lipsa unei hotărâri definitive în cauza penală, instanța de contencios administrativ este în măsură să verifice dacă mai subzistă argumentele care au determinat adoptarea măsurii suspendării soluționării recursului administrativ.

În acest sens, Înalta Curte trebuie să aibă în vedere justul echilibru între interesul public și drepturile ori interesele legitime private ale destinatarului actului, în condițiile în care soluția adoptată de autoritatea de soluționare a contestației administrative nu trebuie să depășească ceea ce este necesar și rezonabil pentru atingerea scopului propus, respectiv acela de a evita pierderile la bugetul de stat.

Înalta Curte apreciază că măsura suspendării generează o întârziere judiciară nepermisă, motiv pentru care se impune revenirea asupra acesteia.

Potrivit prevederilor art. 214 alin. (1) lit. a) din C. proc. fisc., "Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauzei atunci când:

a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea o înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă".

Conform art. 214 alin. (3) din C. proc. fisc., "Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea...".

Alin. 4 al aceluiași articol prevede ca "hotărârea definitivă a instanței penale prin care se soluționează acțiunea civilă este opozabilă organelor fiscale competente pentru soluționarea contestației, cu privire la sumele pentru care statul s-a constituit parte civilă".

Recurenta a susținut netemeinicia măsurii de suspendare a soluționării pe cale administrativă a contestației, întrucât este o suspendare facultativă din oficiu, este abuzivă, nefiind motivată legal și documentar, din considerentele deciziei rezultând că motivul pentru care au fost sesizate organele de cercetare penală este faptul că persoana fizică A. nu s-a prezentat la invitațiile repetate ale organelor de inspecție fiscală în vederea clarificării situației fiscale privind T.V.A.

Înalta Curte constată că instanța de fond nu a demonstrat caracterul de dependență și influența hotărâtoare între soluția ce urmează a fi pronunțată asupra contestației și cea care ar putea fi pronunțată de organele de cercetare penală.

De altfel, în cauză, nu s-a dispus începerea urmăririi penale, iar simpla sesizare a organelor de cercetare penală neputând constitui temei pentru aplicarea art. 214 din C. proc. fisc..

Instanța de control judiciar, la pronunțarea deciziei, are în vedere și faptul că organele de urmărire penală au dispus clasarea cauzei.

Prin urmare, se constată că în mod greșit a apreciat instanța de fond că suspendarea soluționării contestației este legală, din moment ce intimata avea toate elementele necesare pentru a stabili legalitatea și temeinicia actelor administrative contestate.

De asemenea, Înalta Curte constată că dosarul penal nr. x/2012 al Inspectoratului Județean de Poliție Prahova, Serviciul de Investigare a Fraudelor, se afla la momentul suspendării în faza actelor premergătoare, în prezent dispunându-se în mod definitiv clasarea cauzei, deci nu sunt aplicabile prevederile art. 19 din C. proc. pen., nefiind pusă în mișcare acțiunea penală.

Astfel fiind, instanța constată că susținerile și criticile recurentei sunt întemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., fiind fondat.

În temeiul dispozițiilor art. 451 C. proc. civ., va obliga intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs

Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite acțiunea formulată de reclamanta A. Totodată, va anula, în parte, decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă, în ceea ce privește pct. 1 - suspendarea soluționării contestației formulată în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și va dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce privește actele administrative contestate, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 1483 din 13 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, admite acțiunea formulată de reclamanta A.

Anulează, în parte, decizia nr. 227 din 29 iulie 2013 emisă de pârâtă, în ceea ce privește pct. 1 - suspendarea soluționării contestației formulată în temeiul dispozițiilor art. 214 alin. (3) din O.G. nr. 92/2003 și dispune obligarea pârâtei la emiterea unei decizii pe fond în ceea ce privește actele administrative contestate.

Obligă intimata-pârâtă Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția de Soluționare a Contestațiilor la plata sumei de 100 RON reprezentând cheltuieli de judecată către recurenta-reclamantă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 20 octombrie 2016.