ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 523/2019

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția contencios administrativ și fiscal reclamanta S.C. A. S.R.L. a solicitat în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004 anularea Dispoziției privind măsurile stabilite nr. 848 din 29 iulie 2014 și a Deciziei nr. 7 din 10 septembrie 2014 și obligarea intimatele la plata cheltuielilor de judecată, în temeiul art. 453 din C. proc. civ. În motivarea acțiunii sale, reclamanta a arătat că, prin dispoziția atacată s-a dispus înregistrarea în evidenta contabilă a TVA stabilita suplimentar, a dobânzilor și penalităților de întârziere și plata acestora, prezentarea la sediul organului fiscal în vederea ridicării actelor și documentelor, în condițiile în care au fost puse la dispoziția organului de inspecție fiscală, pentru efectuarea verificării și arhivarea acestora conform prevederilor O.M.F. nr. 3512/2008 privind actele financiar contabile, analiza neconcordantelor din declarațiile 394 și întreprinderea demersurilor necesare în vederea remedierii acestor deficiente. Prin Sentința nr. 2720 din data de 4 decembrie 2015, Tribunalul Bihor a admis excepția de necompetență materială, invocată de către pârât și, în consecință, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal. Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal la data de 14 ianuarie 2016.

Soluția instanței de fond. Prin Sentința nr. 86/CA/2016 - PI din data de 9 mai 2016 Curtea de Apel Oradea, secția a-II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., împotriva pârâtei Direcția Generală Regională a Finanțelor Publice Cluj Napoca prin Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor, ca neîntemeiată.

Cererea de recurs. Împotriva Sentinței nr. 86/CA/2016 - PI din data de 9 mai 2016 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a-II -a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L., solicitând casarea în tot a sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe. În drept, a invocat motivele de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., iar în dezvoltarea acestora a arătat următoarele: Prin acțiunea înregistrată a solicitat instanței de judecată, în temeiul art. 18 din Legea nr. 554/2004, anularea dispoziției privind măsurile stabilite nr. 848 din 29 iulie 2014 și a Deciziei nr. 7 din 10 septembrie 2014, precum și obligarea intimatelor la plata cheltuielilor de judecată. A susținut că măsurile dispuse de către organele de control sunt nelegale, având în vedere faptul că plângerea prealabilă formulată viza toate actele de control întocmite de inspectorii fiscali cu ocazia controlului, iar decizia atacată făcea referire doar parțial la soluționarea contestației. În acest context, consideră că, instanța de fond a dat o interpretare greșită solicitării din acțiunea introductivă, motivând soluția de respingere a cererii pe temeiuri de drept care nu au legătură cu solicitarea din petitul acțiunii, temeiurile suspendării inspecției fiscale nefiind incidente în cauză. Organele de inspecție fiscală nu au suspendat controlul ca urmare a plângerii penale formulate, ci au respins plângerea prealabilă ca fiind neîntemeiată, acest lucru petrecându-se imediat după înregistrarea acțiunii pe rolul Tribunalului Bihor (acțiune înregistrată în data de 12 martie 2015, Decizie nr. 265 privind soluționarea integrală a plângerii prealabile nr. 152606 din 5 septembrie 2014, comunicată în luna aprilie 2015. În fapt, societatea a formulat contestație-plângere prealabilă, înregistrată la A.J.F.P. Bihor sub nr. x din 5 septembrie 2014, în temeiul prevederilor art. 7 din Legea nr. 554/2004 actualizată. Deși intimata trebuia să soluționeze contestația în termenul legal de 30 de zile, aceasta nu și-a îndeplinit obligația. Contestația a fost soluționată doar parțial, în sensul că s-a emis Decizia nr. 7/2014, în care se arată că, în ceea ce privește sumele contestate, urmează să se pronunțe serviciul specializat - Serviciul Soluționare Contestații - din cadrul A.J.F.P. Bihor, iar măsurile dispuse rămân valabile până la acea dată. Prin decizia atacată se reține faptul că s-a soluționat contestația doar în ceea ce privește măsurile dispuse și nicidecum în ceea ce privește sumele calculate ca fiind datorate de societate, mai mult, nu se face referire la existența vreunui motiv de suspendare a soluționării contestației îndreptate și împotriva celorlalte acte, respectiv: Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și Raportul de Inspecție Fiscală nr. F-BH 713/29.

În acest context, motivarea instanței de fond privind existența unei suspendări parțiale a inspecției fiscale, nu are nicio susținere legală, din moment ce inspecția fiscală era finalizată prin întocmirea Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 29 iulie 2014, raport care împreună cu Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, fuseseră contestate în procedură administrativă. Plângerea prealabilă a fost soluționată doar parțial prin Decizia nr. 7/2014, emisă de către intimata Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Regională a Finanțelor Publice Cluj-Napoca - Administrația Județeană a Finanțelor Publice Bihor - Activitatea de Inspecție Fiscală, respectiv doar în ceea ce privește Dispoziția privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014. În mod greșit reține instanța de fond faptul că reclamanta a susținut că în competența organului fiscal emitent al actelor atacate ar reveni și soluționarea plângerii prealabile depuse împotriva Raportului de Inspecție Fiscală nr. x din 29 iulie 2014 și a Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2014, în realitate aceasta a susținut că organul de inspecție fiscală a fost cel care a soluționat parțial plângerea prealabilă îndreptată împotriva celor 3 acte prin care s-a finalizat controlul, respectiv s-a emis Decizia nr. 7/2014. Acest lucru se poate ușor desprinde din lecturarea actelor prin care s-a finalizat inspecția fiscală, precum și din lecturarea Deciziei nr. 7 din 10 septembrie 2014 privind soluționarea contestației nr. x din 5 septembrie 2014 formulată împotriva Dispoziției de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014, documente care sunt întocmite de aceleași organe de inspecție, respectiv inspector B. și consilier C. Prin urmare, dacă cineva a greșit cu privire la competența de soluționare în întregime a contestației nr. x din 5 septembrie 2014, acea persoană, sau acele persoane, au fost cu siguranță organele de inspecție fiscală, care și-au arogat drepturile organului ierarhic superior și nicidecum reclamanta. Faptul că, intimata nu a înțeles să soluționeze integral contestația formulată în termen de 6 luni de la data depunerii ei și nici nu a suspendat în acest timp procedura de soluționare a acesteia nu poate fi imputată societății, astfel că, înaintea împlinirii termenului de 6 luni, a înțeles să formuleze contestație împotriva singurului act fiscal care îi fusese comunicat, respectiv Decizia nr. 7/2014 prin care se soluționase parțial plângerea prealabilă. Cu toate că, conform prevederilor legale în materie fiscală, reprezentanții intimatei aveau obligația să soluționeze plângerea prealabilă în totalitate, în termen de 6 luni, acest lucru nu s-a întâmplat, ci doar după înregistrarea prezentei acțiuni pe rolul Tribunalului Bihor, au soluționat în totalitate plângerea prealabilă înregistrată în septembrie 2014, deci după împlinirea termenului de 6 luni. Astfel, la data de 23 aprilie 2015, ANAF -DGRFP Cluj-Napoca emite Decizia nr. 265 privind soluționarea în totalitate a contestației depuse de S.C. A. S.R.L., prin care se respinge ca neîntemeiată contestația, dar nu se face nicio referire cu privire la suspendarea soluționării contestației-plângerii prealabile ca urmare a sesizării organelor de cercetare penală, context în care pare a fi eronată motivarea care stă la baza respingerii ca neîntemeiată a cererii. Având în vedere aspectele mai sus învederate, apreciază că motivarea instanței de fond cu privire la procedura de suspendare a soluționării plângerii prealabile nu are niciun suport faptic în cauza dedusă judecății, instanța de fond motivând în mod greșit soluția pronunțată în cauză, fiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. În concluzie, solicită admiterea recursului formulat, fără cheltuieli de judecată. 4. Apărările formulate în cauză. Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței atacate. În motivare, formulează următoarele apărări: Contrar celor susținute de recurenta reclamantă, instanța de fond reține în mod corect faptul că în cauză au fost respectate prevederile OPANAF nr. 467 din 22 aprilie 2013 și prevederile OMFP nr. 14 din 5 ianuarie 2010 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, precum și prevederile art. 107 din Codul de procedură fiscală privind dreptul contribuabilului de a fi informat. Inspecția fiscală parțială a fost suspendată în baza prevederilor art. 2 lit. b) și lit. g) din OMFP nr. 14 din 5 ianuarie 2010 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale. În ceea ce privește Decizia nr. 7 din 10 septembrie 2014, arată că a fost emisă de organul de inspecție fiscală potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (2) din Codul de procedură fiscală, în soluționarea contestației formulate împotriva Dispoziției de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014. Contestația formulată de reclamantă împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, conform prevederilor art. 209 alin. (1) lit. a) din același act normativ, se soluționează de către structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii și nicidecum de către organul fiscal emitent - organul de inspecție fiscală așa cum eronat susține reclamanta. Ba mai mult, Codul de procedură fiscală, art. 214 dispune: "(1) Organul de soluționare competent poate suspenda, prin decizie motivată, soluționarea cauze atunci când: a) organul care a efectuat activitatea de control a sesizat organele în drept cu privire la existența indiciilor săvârșirii unei infracțiuni a cărei constatare ar avea înrâurire hotărâtoare asupra soluției ce urmează să fie dată în procedura administrativă; b) soluționarea cauzei depinde, în tot sau în parte, de existența sau inexistența unui drept care face obiectul unei alte judecăți. (3) Procedura administrativă este reluată la încetarea motivului care a determinat suspendarea sau, după caz, la expirarea termenului stabilit de organul de soluționare competent potrivit alin. (2), indiferent dacă motivul care a determinat suspendarea a încetat sau nu". În situația de față - având în vedere aspectele relatate în cadrul actelor administrative contestate, deoarece organele de inspecție fiscală nu s-au putut pronunța cu privire la realitatea și legalitatea tranzacțiilor înregistrate în evidența contabilă a contribuabilului A. S.R.L. în relația cu partenerii din statele membre UE și nu numai, acestea au înaintat Parchetului de pe lângă Tribunalul Bihor o plângere penala împotriva contribuabilului A. S.R.L., reprezentat prin numitul D., domiciliat în Loc. Szarvas, Str. x, Nr. 7, Ungaria, în calitate de administrator și unic asociat. Actele administrative fiscale contestate de operatorul economic A. S.R.L.: Dispoziția de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014, Decizia de impunere nr. 1025 din 29 iulie 2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014 au fost întocmite de organul fiscal pe baza constatărilor efectuate urmare a verificării documentelor primare și de evidență financiar contabilă prezentate de contribuabil, a declarațiilor depuse de către acesta la organul fiscal teritorial, precum și pe baza informațiilor furnizate de autoritățile competente din statele membre UE, din care rezultă potrivit celor relatate mai sus că nu se poate dovedi cu certitudine realitatea tranzacțiilor declarate de firmă românească în relația cu partenerii din statele membre UE. Temeiul de drept în baza căruia au fost calculate obligații fiscali suplimentare, este prezentat foarte clar în actele administrativi contestate, documentele pe baza cărora un contribuabil - în speță A. poate beneficia de aplicarea scutirii de TVA pentru operațiunile de livrări intracomunitare și pentru exporturile derulate în relația cu terții, sunt expres precizate în O.M.F.P. nr. 2222/2006 cu modificările și completările ulterioare. În ceea ce privește invocarea art. 4 din Convenția referitoare la contractul de transport internațional conform căruia proba contractului de transport se face prin scrisoare de trăsură, pierderea acesteia neafectând existența sau valabilitatea contractului, acesta este un argument nerelevant în susținerea contestației. Consideră că aceste prevederi vin să stabilească aspectele procedurale/juridice de natură contractuală neavând implicații de ordin fiscal. Nu s-a apreciat de către organele de inspecție ca nefiind valabile contractele cu transportatorii ca urmare a absenței sau neregularităților scrisorilor de trăsură. Concluzia contestatarului invocând acel articol conform căreia consideră că "dovada transportării bunurilor din România/alt stat membru și/sau în afara Comunității poate fi probat cu orice mijloc de probe este o interpretare care nu are legătura cu articolul invocat. În ceea ce privește documentul de transport, arată că acesta nu est obligatoriu ci, contribuabilul pentru a beneficia de scutirea de TVA prevăzut la art. 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal trebuie să dețină în vederea justificării toate documentele prevăzute la art. 10 alin. (1) lit. b) din O.M.F. nr. 2222/2006 potrivit cărora: "Scutirea de taxă pentru livrările intracomunitare de bunuri prevăzute la ar 143 alin. (2) lit. a) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, cu excepțiile de la pct. 1 și 2 ale aceleiași lit. a), se justifica pe baza următoarele documente: a) factura care trebuie să conțină informațiile prevăzute la art. 155 alin. (1) din Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare, și în care să fi menționat codul de înregistrare în scopuri de TVA atribuit cumpărătorului în alt stat membru; b) documentul care atestă că bunurile au fost transportate din Români în alt stat membru; Și după caz c) orice alte documente, cum ar fi: contractul/comanda de vânzare/cumpărare, documentele de asigurare." Organul de inspecție nu a solicitat în mod expres CMR sau scrisoare de trăsură (document obligatoriu de întocmit de către transportator potrivit legii în vederea verificării realității transportului și car completat potrivit legii trebuie să conțină inclusiv ștampila/semnătura transportatorului și a celui care face recepția, pe lângă celelalte elemente care trebuie să coincidă cu documentele însoțitoare transportului astfel încât să permită corelarea acestora), ci și orice document potrivit legii care să ateste realitatea livrărilor intracomunitare și extracomunitare. Așa cum a fost consemnat și în Raportul de inspecție fiscală contribuabilul nu numai că nu a îndeplinit condițiile prevăzute la primele două litere ale art. 10 dar nu a prezentat nici un alt document complementar pentru a justifica scutirea de taxă. Nu au fost puse la dispoziția organelor de inspecție în timpul controlului, nici comenzi sau contracte. Pe de altă parte documentul care atestă realitatea efectuării unui transport este CMR/scrisoare de trăsură care, așa cum rezultă din conținutul actele administrative nu există (nefiind posibilă o eventuală verificare încrucișată în acel scop). În ceea ce privește susținerea conform căreia livrarea bunurilor în Comunitate și în afara acesteia reiese și din faptul că facturile emis către clienți au fost încasate, arată că aceasta nu este o proba, încasarea neavând legătură cu livrarea (respectiv cu locul livrării), iar pe de altă parte (data livrării poate să nu coincidă cu momentul încasării), încasarea nefiind condiție legal privind scutirea de taxă. Prin acțiunea promovată, reclamanta nu a adus probe noi în susținere cauzei, respectiv nu a prezentat documente justificative care să facă dovada realizării operațiunilor analizate în timpul inspecției fiscale și pentru care, în consecință, să poată beneficia de scutirea de TVA. În aceste condiții nu se înțelege care sunt argumentele legale concrete aduse de contestatoare în susținerea cauzei și care nu au fost analizate de organul fiscal. În concluzie, solicită respingerea recursului, cu consecința menținerii sentinței pronunțate de instanța fond. 5. Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 18 octombrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 6 februarie 2019. 6. Aspecte de fapt și de drept relevante Instanța de contencios administrativ a fost sesizată de către reclamanta Societatea A. S.R.L. cu acțiunea în anulare formulată împotriva Dispoziției privind măsurile stabilite de organele de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, emisă de AJFP - Activitatea de control fiscal, precum și a Deciziei nr. 7 din 10 septembrie 2014, emisă de aceeași instituție, prin care a fost respinsă contestația formulată de S.C. A. S.R.L. privind capătul de cerere referitor la anularea dispoziției de măsuri. Prin Dispoziția de măsuri emisă, AJFP - Activitatea de control fiscal, în urma inspecției fiscale desfășurate în perioada 17 iunie 2014 - 29 iulie 2014, a dispus în sarcina S.C. A. S.R.L., pentru termenul din 29 august 2014, înregistrarea în evidența contabilă a TVA stabilită suplimentar, a dobânzilor și penalităților de întârziere și plata acestora. Prin Decizia nr. 7 din 10 septembrie 2014, emisă de aceeași instituție, a fost respinsă contestația formulată de S.C. A. S.R.L. privind capătul de cerere referitor la Dispoziția de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014 ca neîntemeiată, cu motivarea că dispoziția de măsuri este un act administrativ care s-a emis având la bază Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și Raportul de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, acte administrative care până la emiterea deciziei de soluționare a contestației de către serviciul specializat rămân valabile și, prin urmare, nu există temei legal de revenire asupra acestei dispoziții de măsuri. Prima instanță a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, reținând că Decizia nr. 7 din 10 septembrie 2014 a fost emisă de organul de inspecție fiscală potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (2) și art. 210 din Codul de procedură fiscală, în soluționarea contestației formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Dispoziției de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014. Totodată, referitor la contestația formulată de S.C. A. S.R.L. împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, întemeiat pe dispozițiile art. 209 alin. (1) lit. a) din același act normativ, prima instanță a împărtășit susținerea organului fiscal, în sensul că aceasta se soluționează de către structura specializată de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii și nicidecum de către organul fiscal emitent - organul de inspecție fiscală, așa cum eronat susține reclamanta. De asemenea, prima instanță a constatat, contrar susținerilor reclamantei, că în cauză au fost respectate prevederile O.M.F.P. nr. 14 din 5 ianuarie 2010 și O.P.A.N.A.F. nr. 467 din 22 aprilie 2013 privind condițiile și modalitățile de suspendare a inspecției fiscale, precum și prevederile art. 107 din Codul de procedură fiscală privind dreptul contribuabilului de a fi informat. Referitor la afirmația reclamantei, potrivit căreia Dispoziția de măsuri nr. 315 din 22 martie 2011 nu ar fi semnată și ștampilată, prima instanță a constatat că aceasta este semnată de persoanele împuternicite ale organului fiscal și poartă ștampila organului fiscal emitent, exemplarul nesemnat și neștampilat fiindu-i înmânat acesteia cu titlu informativ. Mai mult, la data de 25 martie 2011 cu adresa nr. x, exemplarul semnat și ștampilat a fost preluat de dna contabil E. sub semnătură și aplicând ștampila contribuabilului, împreună cu Procesul-verbal nr. x din 21 martie 2011 și comunicarea suspendării inspecției fiscale nr. x din 22 martie 2011. Astfel, dispoziția de măsuri contestată conține toate elementele prevăzute de art. 43 din Codul de procedură fiscală, nefiind lovită de nulitatea prevăzută de art. 46 din același act normativ. În consecință, prima instanță a apreciat că reclamanta nu a adus argumente legale concrete privind anularea dispoziției de măsuri, în condițiile în care nu există un temei legal pentru a se reveni asupra acesteia, cu precizarea că, în situația în care va fi admisă total sau parțial contestația formulată împotriva deciziei de impunere, este evident că va fi modificată și dispoziția de măsuri în ceea ce privește înregistrarea diferențelor în contabilitate și plata lor către buget. 7. Soluția instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei-pârâte, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Într-o primă critică, încadrată la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., reclamanta recurentă a susținut că temeiurile legale invocate de prima instanță în privința suspendării inspecției fiscale nu au legătura cu cauza, soluționarea plângerii prealabile nefiind suspendată ci respinsă ca neîntemeiată prin Decizia nr. 265 din 23 aprilie 2015. În acest context, Înalta Curte reamintește că plângerea prealabilă înregistrată de reclamanta recurentă sub nr. x din 12 martie 2015 a fost soluționată de organele fiscale competente prin două decizii, astfel: - Prin Decizia nr. 7 din 10 septembrie 2014, emisă de organul de inspecție fiscală potrivit dispozițiilor art. 209 alin. (2) și art. 210 din Codul de procedură fiscală, s-a soluționat contestația formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva Dispoziției de măsuri nr. 848 din 29 iulie 2014. - Prin Decizia nr. 265 din 23 aprilie 2015, organul de soluționare a contestației a respins ca neîntemeiată contestația reclamantei împotriva Deciziei de impunere nr. 1025 din 29 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014. Sesizată în vederea efectuării controlului de legalitate a Deciziei nr. 7 din 10 septembrie 2014, prima instanță a reținut că prin aceasta organul de inspecție fiscală nu putea soluționa contestația îndreptată împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, întrucât competența în acest sens, conform prevederilor art. 209 alin. (1) lit. a) din același act normativ, îi revine structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii, nicidecum organului fiscal emitent - organului de inspecție fiscală. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților". Verificând considerentele sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că acestea îndeplinesc exigențele menționate, judecătorul fondului expunând în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Conform jurisprudenței CEDO, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse (...). Cu alte cuvinte, art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii recurate cuprinde raționamentul pentru care prima instanță a respins acțiunea reclamantei și argumentele care au determinat-o să-și însușească opinia organului fiscal emitent. În acest sens, mai trebuie arătat că analiza primei instanțe în ceea ce privește condițiile suspendării inspecției fiscale nu au caracter determinant în adoptarea soluției, ci vin să justifice, într-o oarecare măsură, întârzierea finalizării procedurii administrative. În concluzie, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 425 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin urmare, motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 nu poate fi reținut în cauză. Prin criticile care se subscriu motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., reclamanta recurentă a susținut, în esență, că măsurile dispuse de organul de control sunt nelegale, având în vedere faptul că plângerea prealabilă formulată viza toate actele de control întocmite de inspectorii fiscali cu ocazia controlului, cu toate acestea, decizia atacată soluționează doar parțial și cu depășirea termenului legal calea administrativă de atac promovată. Înalta Curte nu poate achiesa la susținerea reclamantei recurente, în sensul că soluționarea parțială a contestației administrative și menținerea măsurilor dispuse prin dispoziția obligatorie ar fi întemeiate pe aplicarea greșită a legii, de natură să determine anularea deciziei atacate. Contrar celor reținute de reclamanta recurentă, soluția emisă de organul de inspecție fiscală nu putea viza decât aspecte legate de aplicarea dispoziției de măsuri, întrucât competența de soluționare a contestației îndreptate împotriva Deciziei de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și a Raportului de inspecție fiscală nr. x din 29 iulie 2014, conform prevederilor art. 209 alin. (1) lit. a) din același act normativ, îi revenea altui organ, respectiv structurii specializate de soluționare a contestațiilor din cadrul direcțiilor generale regionale ale finanțelor publice în a căror rază teritorială își au domiciliul fiscal contestatarii. În lipsa unor critici concrete și punctuale referitoare la legalitatea sau oportunitatea măsurilor prin care s-a stabilit în sarcina societății înregistrarea în contabilitate a diferențelor constatate și plata lor către buget, aceste măsuri se impun a fi menținute, având în vedere că legalitatea acestora depinde de legalitatea actelor în temeiul cărora acestea au fost dispuse (Decizia de impunere nr. x din 29 iulie 2014 și RIF nr. x din 29 iulie 2014). În consecință, este neconcludentă critica reclamantei recurente, în sensul că soluționarea parțială a contestației administrative sau depășirea termenului legal de soluționare ar fi de natură să atragă nelegalitatea deciziei atacate. Față de cele reținute, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată a fost dată cu corecta aplicare a dispozițiilor care reglementează dreptul la contestație, respectiv a celor privitoare la competența de soluționare a contestației administrative, prin urmare, nici motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 nu poate fi reținut în cauză.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru aceste considerente, Înalta Curte, apreciind că motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ. este neîntemeiat, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., raportat la și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, va respinge recursul declarat de reclamantă.