ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2347/2020

Ședința publică din data de 18 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului constată următoarele:

Prin cererea adresată inițial Judecătoriei Oradea la data de 30 august 2017, reclamanții A. și B. au solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâta C. S.A., constatarea nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, cuprinsă la pct. 5.1 lit. a) din condițiile speciale din contractul de credit și de garanție nr. 324/15.10.2007, ca fiind abuzivă și eliminarea acestei prevederi din contract, constatarea ca plată nedatorată a sumelor percepute de pârâtă în baza clauzei arătate mai sus și obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, cu dobânda legală de la data perceperii lor și până la data restituirii efective.

Au solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 66/09.01.2018, Judecătoria Oradea a declinat competența de soluționare a prezentului dosar Tribunalului Bihor.

Prin sentința civilă nr. 166/LP/2018 din data de 5 iulie 2018 Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B., în contradictoriu cu pârâta C. S.A. și a obligat reclamanții la plata către pârâtă a sumei de 3139,04 RON, cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței civile nr. 166/LP/2018 din data de 5 iulie 2018 pronunțate de Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă au formulat apel reclamanții A. și B., solicitând admiterea apelului și modificarea sentinței apelate, în sensul constatării nulității absolute a clauzei referitoare la comisionul de acordare, cuprinse la pct. 5.1 lit. a) din Condițiile speciale din Contractul de credit și de garanție nr. 324/15.10.2007, ca fiind abuzivă și eliminarea acestei prevederi din contract, precum și constatării ca plată nedatorată a sumelor percepute de pârâtă în baza clauzei abuzive de la pct. 5.1 lit. a) din Condițiile speciale din Contractul de credit și de garanție nr. 324/15.10.2007, cu obligarea pârâtei la restituirea acestor sume, împreună cu dobânda legală calculată de la data perceperii lor și până la data restituirii efective.

Împotriva sentinței anterior menționate a formulat apel și pârâta C. S.R.L., solicitând admiterea apelului, admiterea excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B. și schimbarea, în parte, a sentinței atacate, în sensul înlăturării considerentelor acesteia care au stat la baza motivării excepției lipsei calității procesuale active a reclamanților, înlocuirea considerentelor și admiterea excepției privind lipsa calității procesuale active a reclamanților, derivată din lipsa calității de consumator, cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată.

A solicitat, totodată, obligarea intimaților la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea prezentului litigiu.

Prin decizia civilă nr. 158/C/2019 din 7 mai 2019, Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții A. și B. în contradictoriu cu intimata-apelantă C. S.R.L.

A admis apelul declarat de apelanta-pârâtă C. S.R.L., în contradictoriu cu apelanții-reclamanți A. și B. împotriva sentinței nr. 166/LP/05.07.2018, pronunțată de Tribunalul Bihor, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că:

A admis excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților A. și B..

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind formulată de persoane fără calitate procesuală activă.

A menținut dispoziția de obligare a reclamanților la plata cheltuielilor de judecată în favoarea pârâtei.

A obligat apelanții-intimați A. și B. să plătească apelantei C. S.R.L. suma de 9832,45 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale în apel.

Decizia a fost comunicată atât apelanților-reclamanți A. și B., la data de 7 iunie 2019, cât și apelantei-pârâte C. S.R.L., la data de 11 iunie 2019 .

La data de 5 iulie 2019, recurenții-reclamanți A. și B. au formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 158/C/2019 din 7 mai 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal .

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 12 iulie 2019.

Prin cererea de recurs, recurenții-reclamanți au invocat dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul cărora au solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Au arătat că instanța de apel a apreciat ca fondată excepția lipsei calității procesuale active a reclamanților și apelul formulat de reclamanți a fost respins ca nefondat, în baza art. 480 C. proc. civ., fără a se analiza susținerile ce vizează fondul cauzei.

Au menționat, că decizia recurată a nesocotit dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000, precum și prevederile art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.

Au arătat că noțiunea de "consumator" este definită de textul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și de cel al art. 2 din O.G. nr. 9/2002, ca fiind persoana fizică ce "acționează în scopuri din afara activității sale comerciale", iar art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE definește consumatorul ca fiind orice persoană fizică ce, în cadrul contractelor reglementate de directivă, acționează în scopuri care se află în afara activității sale profesionale.

Ca atare, în acord cu jurisprudența CJUE, au considerat că, în sensul articolului 2 lit. b) din Directiva 93/13, noțiunea de "consumator" are un caracter obiectiv (C-110/14 Costea) și trebuie apreciată având în vedere un criteriu funcțional, respectiv dacă raportul contractual în cauză se înscrie în cadrul unor activități străine de exercitarea unei profesii, deoarece doar contractele încheiate în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat ale unui individ, fac parte din regimul particular aplicabil în materie de protecție a consumatorului, o asemenea protecție nefiind justificată în cazul unui contract care are ca scop o activitate profesională (C-464/01 Gruber).

În acest sens, au precizat că au încheiat contractul de credit în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natura profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat, astfel cum rezultă din chiar textul contractului de credit, care face referire la "nevoi personale nenominalizate".

Instanța de apel și-a întemeiat hotărârea pe simple presupuneri, considerând că e greu de crezut că reclamanții au împrumutat această sumă pentru nevoi private, precum achiziția unei mașini, efectuarea unor călătorii.

Întrucât, contrar celor reținute de instanța de apel, recurenții-reclamanți dețin calitatea de consumatori, au apreciat că respectivul contract bancar ce face obiectul cauzei intră sub incidența Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianți și consumatori, conform art. 4 din lege.

În legătură cu condiția lipsei negocierii directe a clauzei privind comisionul de acordare, au precizat că, în temeiul dispozițiilor art. 4 alin. (3) din Legea nr. 193/2000, intimata-pârâtă are obligația de a prezenta probele relevante în acest sens, în caz contrar operând prezumția caracterului abuziv al clauzei.

Au susținut că în contract nu este definit și nici detaliat comisionul de acordare credit, fiind îndeplinită condiția dezechilibrului semnificativ între drepturile și obligațiile părților, întrucât pârâta a perceput un comision fără a fi precizat scopul acestui comision sau orice alt element de fapt determinant în stabilirea cuantumului acestuia, fără ca recurenții să primească în schimb un bun sau un serviciu și fără a exista eventualitatea unei contraprestații pe parcursul derulării contractului.

Dacă justificarea acestui comision ar fi reprezentată de acoperirea cheltuielilor aferente întocmirii documentației de credit, au arătat că nu se explică cuantumul acestuia, invariabil de 0,6%, și nici cuantumul de 108.000 Euro.

Dimpotrivă, au precizat că acest comision generează alte costuri, precum creditul principal acordat și anume: dobânzi, comisioane, dobânzi penalizatoare, etc., deoarece, deși reclamanții au primit efectiv suma de 392.000 Euro, aceștia au achitat toate costurile menționate în contract pentru suma de 500.000 Euro, care include și comisionul de acordare de 108.000 Euro.

Au invocat încălcarea, astfel, a dreptului menționat de art. 45 din Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, acuzând o practică comercială înșelătoare a pârâtei, potrivit definiției reglementate la articolul 2 lit. e) din Legea nr. 363/2007.

Au mai precizat că în contractul de credit nu se regăsește modalitatea de calcul a comisionului de "analiză dosar", care este calculat ca procent din suma împrumutată, nu în raport cu volumul de muncă depus sau complexitatea analizării dosarului clientului.

Dezechilibrul creat în detrimentul consumatorului este, în opinia recurenților-reclamanți, contrar cerințelor bunei credințe, întrucât această clauză a fost impusă, pârâta folosindu-se de conținutul preformulat al contractului și profitând de constrângerea economică a consumatorului, care avea nevoie de acordarea creditului.

În ceea ce privește condiția ca această clauză să nu privească obiectul principal al contractului, iar aspectul considerat abuziv să nu îl constituie însuși caracterul adecvat al prețului sau contra prestației, raportat la serviciile furnizate, au subliniat faptul că nici art. 4 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, nici art. 4 alin. (6) din Legea nr. 193/2000 nu exclud automat și nediferențiat de la controlul caracterului abuziv clauzele referitoare la preț, ci fac referire la adecvarea dintre preț și serviciile sau produsele oferite în schimb (fiind necesar să existe o contraprestație corespunzătoare prețului perceput), precum și la necesitatea ca, pentru a nu putea face obiectul controlului, clauza referitoare la preț să fie exprimată în mod clar și inteligibil.

Or, în opinia recurenților-reclamanți, clauza menționată mai sus nu este exprimată în mod clar și inteligibil, fiind afectată de nulitate absolută, ca urmare a caracterului ei abuziv, în raport cu prevederile Legii nr. 193/2000.

Au solicitat judecarea cauzei și în lipsă.

Prin adresa emisă prin grija instanței la data de 16 iulie 2019, intimatei-pârâte C. S.A. i s-a comunicat recursul formulat de recurenții-reclamanți și i s-a pus în vedere să depună la dosar, în termenul legal de 30 de zile de la comunicarea cererii de recurs, întâmpinare și înscrisuri doveditoare.

Intimata-pârâtă C. S.A. a formulat întâmpinare în cauză, la data de 19 august 2019, solicitând respingerea căii de atac declarate și obligarea recurenților-reclamanți la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea recursului.

Recurenților-reclamanți li s-a comunicat întâmpinarea formulată de intimata-pârâtă, fiind încunoștințați că pot formula răspuns la întâmpinare, în termen de 10 zile de la primirea acestui act.

Aceștia nu au formulat răspuns la întâmpinare.

În cauză, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursului cu care Înalta Curte de Casație și Justiție a fost investită, magistratul-asistent raportor concluzionând că recursul este admisibil în principiu.

Prin încheierea din data de 6 decembrie 2019, Înalta Curte de Casație și Justiție, analizând raportul, a dispus comunicarea acestuia, potrivit prevederilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Ulterior, prin încheierea din data de 16 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul, fixând termen pentru soluționarea acestuia în ședința publică.

Analizând recursul formulat, în conformitate cu dispozițiile art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție constată următoarele:

În mod prioritar, Înalta Curte subliniază că limitele controlului exercitat în recurs sunt determinate numai de criticile de nelegalitate prezentate de recurenți, deoarece calea de atac, dedusă judecății are caracter extraordinar și este lipsită de valențe devolutive; ca atare, în măsura în care, pentru a examina o pretinsă greșită aplicare a legii, recurenții solicită reevaluarea materialului probator, asemenea critici nu vor fi luate în analiză de instanța supremă.

Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când aceasta a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

Recurenții au invocat motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., criticând soluția dată de instanța de apel sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și prevederilor art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii (în continuare "Directiva"), susținând că au calitatea de consumatori în sensul legislației protecției consumatorilor, contractul de credit fiind încheiat în afara și independent de orice activitate sau finalitate de natură profesională, în scopul exclusiv de satisfacere a propriilor necesități de consum privat.

Pentru a formula cererea de chemare în judecată, reclamanții s-au prevalat de dispozițiile Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori.

Legislația privind protecția consumatorilor reprezintă o legislație specială, a cărei aplicare trebuie subsumată doar situațiilor în care se poate reține o astfel de calitate, interpretarea extensivă a dispozițiilor legislației de protecție fiind contrară scopurilor acesteia.

În conformitate cu dispozițiile art. 14 din Legea nr. 193/2000 se pot prevala de dispozițiile acestei legi numai acele subiecte de drept care au calitatea de consumatori în sensul Legii nr. 193/2000.

Definiția consumatorului din art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 care arată că "prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale" exclude practic, prin enumerarea foarte vastă, pe care o face, activitățile lucrative (profitabile) de la aplicarea legislației speciale.

În esență, pentru a ne afla în prezența unui consumator, trebuie pe de o parte, să fie vorba de o persoană fizică sau grup de persoane fizice, iar pe de altă parte, obiectul specific al contractului să fie utilizat în scop de consum.

Având în vedere că Legea nr. 193/2000 transpune în dreptul intern prevederile Directivei 93/13/CEE privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, pentru interpretarea noțiunii de consumator trebuie avută în vedere și jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene creată în interpretarea acestei directive.

În conformitate cu art. 2 lit. b) din Directivă este consumator orice persoană fizică acționând în scopuri ce se află în afara activității sale profesionale în cadrul contractelor reglementate de directivă.

Din practica constantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene, Înalta Curte reține că pentru a verifica în ce măsură reclamantul este consumator, instanța este chemată să analizeze, în raport de probatoriul administrat, care este în concret nevoia pe care reclamantul a avut să o acopere atunci când a intrat în raportul juridic contestat și a contractat serviciul prestat de bancă.

Instanța de apel a aplicat și interpretat corect dispozițiile art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și prevederile art. 2 lit. b) din Directivă, jurisprudența relevantă a Curții de Justiție a Uniunii Europene în materie, precum și dispozițiile legale incidente, reținând că reclamanții nu îndeplinesc condițiile legale prevăzute de art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, situându-se în afara sferei de protecție a legislației protecției consumatorilor și, respectiv a Directivei.

Instanța de apel a acționat în limitele de competență recunoscute de Curtea de Justiție a Uniunii Europene, care a stabilit că pentru a verifica dacă împrumutatul este consumator în contextul directivei și a legii naționale de transpunere, instanța națională trebuie să țină seama de toate împrejurările cauzei, în special de natura bunului sau a serviciului care face obiectul contractului vizat, care sunt susceptibile să demonstreze în ce scop este dobândit acest bun sau acest serviciu.

Instanța de apel a făcut o evaluare a calității reclamanților prin raportare la noțiunea de consumator, astfel cum este definită în norma internă și în cea europeană, reținând că reclamanții, apar ca persoane care desfășoară activitate de natură economică, întrucât era efectuată în scopul obținerii de venituri și avea un caracter de continuitate, fiind profesioniști nu consumatori în înțelesul art. 2 alin. (1) din Legea nr. 193/2000 și nu pot beneficia de protecția desemnată de Directivă.

Instanța de apel a reținut în mod corect, în raport de starea de fapt stabilită necenzurabilă în recurs, că prezumția relativă că reclamanții au contractat creditul pentru nevoi de consum a fost răsturnată, reclamanții împrumutând bani în scopul obținerii de profit (respectiv pentru finanțarea afacerilor pe care le desfășurau în domeniul imobiliar), scop care se subscrie unor preocupări de afaceri, unei activități comerciale, astfel că reclamanții nu se încadrează în noțiunea de consumator reglementată de Legea nr. 193/2000.

Este de subliniat că recursul este un mijloc procedural prin care se realizează un examen al hotărârii atacate, sub aspectul legalității acesteia, instanța de recurs verificând dacă hotărârea atacată a fost sau nu pronunțată cu respectarea legii.

Din această perspectivă criticile referitoare la reținerea greșită a situației de fapt nu se impun a fi analizate întrucât vizează netemeinicia și nu nelegalitatea soluției pronunțate în apel.

Față de soluția dată excepției lipsei capacității procesuale active, instanța de apel corect nu a mai interpretat art. 4 din Legea nr. 193/2000 cu privire la comisionul de acordare și nu a mai analizat susținerile reclamanților ce vizează fondul cauzei.

Având în vedere considerentele, mai sus expuse și constatând că prin criticile recurenților nu se relevă nicio încălcare a dispozițiilor legale de natură să impună casarea soluției adoptate, Înalta Curte urmează ca, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., să respingă recursul, ca nefondat.

În temeiul art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., vor fi obligați recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 5.623,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-reclamanți A. și B. împotriva deciziei nr. 158/C/2019 - A din 07 mai 2019 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Obligă pe recurenții-reclamanți A. și B. la plata sumei de 5.623,94 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă C. S.A.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 noiembrie 2020.