ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1529/2018

Ședința publică din data de 27 aprilie 2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Oradea la data de 19 mai 2016, reclamantul A. a chemat-o în judecată pe pârâta B..

S-a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1692 Euro, actualizată cu indicelui de inflație, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părților, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C..

În motivarea cererii sale, reclamantul a arătat instanței, pe de o parte, că a fost desfăcută căsătoria părților și, pe de altă parte, că prin decizia civilă nr. 66/R/2015 având ca obiect partajarea bunurilor comune, Tribunalul Bihor a decis în mod irevocabil că reprezintă datoria comună a părților creditul bancar contractat de acestea în timpul conviețuirii, dar pârâta refuză să-și plătească partea.

Nu au fost invocate în drept prevederi legale.

Prin sentința civilă nr. 8176/2016 din 16 noiembrie 2016, astfel cum a fost completată prin sentința nr. 2978 din 12 aprilie 2017, Judecătoria Oradea a admis cererea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtei B., a obligat-o pe pârâtă să achite reclamantului suma de 1692 Euro, actualizată cu indicelui de inflație, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părților, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C. și să-i plătească reclamantului cheltuieli de judecată parțiale în cuantum de 243,5 RON reprezentând taxă de timbru și 500 RON onorariu avocațial.

Împotriva acestei decizii a declarat apel apelanta-pârâtă B..

Tribunalul Bihor, secția I civilă, prin decizia nr. 933 din 27 septembrie 2017, astfel cum a fost îndreptată prin încheierea din 25 octombrie 2017, a admis apelul civil introdus de apelanta B. în contradictoriu cu intimatul A. împotriva sentinței civile nr. 8176 din data de 16 noiembrie 2016 pronunțată de Judecătoria Oradea, pe care a modificat-o după cum urmează:

A admis în parte cererea introductivă formulată de A. în contradictoriu cu B., având ca obiect pretenții.

A obligat pe pârâta apelantă să achite intimatului-reclamant suma de 1.617 Euro, reprezentând cota de 1/2 din datoria comună a părților, aferentă Contractului de credit nr. x din 21 iulie 2008 încheiat cu C. pentru perioada decembrie 2011 - ianuarie 2016, suma de plată urmând a fi actualizată cu indicele de inflație.

A respins cererea de obligare a pârâtei apelante la plata cotei aferente ratei din noiembrie 2011.

A menținut neschimbate restul dispozițiilor sentinței civile apelate astfel cum a fost completată prin sentința civilă nr. 2978/2017 a Judecătoriei Oradea, fără cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă B..

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, dosarul cauzei fiind trimis pe cale administrativă la Înalta Curte de Casație și Justiție.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursul a fost declarat împotriva unei decizii pronunțate de Tribunalul Bihor, secția I civilă, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. 1 lit. k) și a) art. 95 pct. 1 C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. 1 C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursului declarat împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul Bihor revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel Oradea, instanță în favoarea căreia Înalta Curte va declina competența de soluționare a recursului, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, privind soluționarea recursului declarat de recurenta - pârâtă B. împotriva deciziei nr. 933 din 27 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul Bihor, secția I civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel Oradea.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 27 aprilie 2018.