ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1966/2020

Ședința publică din data de 14 octombrie 2020

Asupra recursului de față, constată următoarele:

Prin cererea precizată, înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor prin declinare de la Judecătoria Oradea, reclamanții A., B. și C. au chemat în judecată pârâta D. S.A., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se constate nulitatea absolută și eliminarea din contractul de credit și de garanție nr. 101383 din 01.11.2007 a clauzei cuprinse la art. 5.1. lit. b) "comisionul de acordare", să fie obligată pârâta la restituirea sumei de 3.495,20 CHF, achitată cu acest titlu, cu dobânda legală calculată de la data plății și până la data restituirii efective și integrale; să se constate caracterul abuziv și eliminarea din contract a clauzelor cuprinse la art. 5.1 lit. c), privind plata comisioanelor de rambursare anticipată, art. 5.1. lit. f) sub aspectul perceperii "oricăror alte costuri, comisioane sau taxe care au legătură cu contractul de credit sau operațiunile bancare efectuate" și art. 5.2., privind revizuirea în mod unilateral a cuantumului comisioanelor pe parcursul derulării creditului în funcție de politica sa de creditare, cu consecința eliminării acestora din contract și restituirea sumelor achitate în baza acestora; să se dispună stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate de reclamanți la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit și de garanție nr. 101383 din 01.11.2007, începând cu data scadenței primei rate și până la finalizarea raporturilor contractuale dintre părți; să se dispună obligarea intimatei la restituirea sumelor încasate în baza diferenței de curs valutar, începând cu data plății primei rate și până la data perceperii ratelor potrivit cursului de schimb valutar CHF/LEU stabilizat la cursul valabil la data încheierii contractului de credit și de garanție nr. 101383 din 01.11.2007; să fie obligată pârâta la stabilirea cuantumului real și legal al sumelor care au rămas de rambursat, cu consecința emiterii unor noi grafice de rambursare; să fie obligată pârâta la plata cheltuielilor de judecată ocazionate cu derularea prezentei cauze.

Prin sentința civilă nr. 223/LP/2017 din 13 decembrie 2017, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a admis în parte excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei privind capătul unu și doi al acțiunii; a respins acțiunea formulată de reclamanții B., C. și A., împotriva pârâtei D. S.A., pentru aceste capete de cerere. A respins acțiunea formulată și precizată de reclamanți împotriva pârâtei D. S.A., ca neîntemeiată. A obligat reclamanții la plata cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu avocat redus în sumă de 1.500 RON către pârâta D. S.A.

Prin decizia nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a fost admis apelul declarat de apelanții B., A. și C., în contradictoriu cu intimatele S.C. D. S.A. și E.., împotriva sentinței nr. 223/LP/2017 din 13 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul Bihor.

A fost schimbată în parte sentința apelată și, în consecință:

A fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D. S.A. privind capătul I și II al acțiunii.

A fost admisă în parte acțiunea formulată și precizată de reclamanții B., A. și C. împotriva pârâtelor D. S.A. și E..

A fost constatat caracterul abuziv al clauzei contractuale prevăzute la art. 5.2 din contractul de credit și de garanție nr. 101383/01.11.2007, încheiat între reclamanți și pârâta D. S.A.

A fost respins restul capetelor de cerere.

A fost menținută dispoziția din sentință privind obligarea reclamanților la plata cheltuielilor de judecată către pârâta D. S.A.

Împotriva acestei decizii, reclamanții B., C., A. au declarat recurs.

Recurenții-reclamanți apreciază că în mod neîntemeiat instanțele au respins cererea privind constatarea nulității absolute și eliminarea din contractul de credit și de garanție, a clauzei cuprinse la art. 5.1. lit. b) "comisionul de acordare" și obligarea pârâtei de rând 1 la restituirea sumei de 3.495.20 CHF achitată cu acest titlu.

În acest sens, recurenții-reclamanți susțin că acest comision nu a fost negociat, este nejustificat de mare, iar banca l-a perceput fără să ofere o contraprestație în schimb.

În ceea ce privește clauza conținută la art. 5.1 lit. f) din contract, recurenții-reclamanți susțin că, în aprecierea unei clauze ca fiind abuzivă nu prezintă relevanță momentul la care intimatele înțeleg să uzeze de clauza respectivă și nici faptul că până în prezent nu au profitat de aceasta, invocând, în acest sens art. 1 alin. (3), art. 4 alin. (1) și (2) din Legea nr. 193/2000, art. 1 lit. a) din Anexa la Legea nr. 193/2000, art. 93 indice 3 lit. b), d), i) din O.G. nr. 21/1992, art. 969 C. civ.

Astfel, potrivit recurenților-reclamanți, aceste clauze contractuale care oferă posibilitatea băncii să modifice în mod unilateral costurile creditului, conform politicii sale sunt abuzive, fiind în contradicție și cu prevederile art. 948 pct. 3 și art. 964 C. civ.

În opinia recurenților-reclamanți, acest articol trebuie interpretat prin raportare la definiția pe care o dă art. 2 pct. 24 din O.G. nr. 21/1992 valorii totale plătibile de consumator - suma dintre valoarea totală a creditului și costul total al creditului pentru consumator.

În ceea ce privește clauza referitoare la suportarea riscurilor de schimb valutar de către recurenții-reclamanți, respectiv stabilizarea cursului de schimb CHF/LEU pentru calculul fiecărei rate succesive datorate la cursul CHF/LEU valabil la data încheierii contractului de credit - 01.11.2007, se arată că aprecierea caracterului abuziv al practicii băncii trebuie analizat prin raportare la condițiile stabilite de art. 4 din Legea nr. 193/2000 și la Directiva 93/13.

Recurenții-reclamanți arată, de asemenea, că nu a existat acordul de voință al părților privind acordarea creditului în moneda CHF, ci aceasta a fost oferta insinuată de bancă, că nu au fost informați despre volatilitatea cursului de schimb valutar și nu aveau cum să anticipeze riscurile aferente unui contract de credit denominat în CHF, fiind astfel încălcate art. 25, art. 27, art. 48 din Codul consumului și art. 3 lit. a) și art. 7 lit. c) din O.G. nr. 21/1992.

Recurenții-reclamanți invocă, totodată, că întrucât le-a fost provocată o pagubă, în sensul art. 1 pct. 12 din O.G. nr. 21/1992 - prejudiciul creat consumatorului prin utilizarea unui produs periculos sau a unui produs cu defecte (toxic), precum și cel creat de servicii necorespunzătoare furnizate de prestator - se impune aplicarea prevederilor art. 12 și art. 15 din O.G. nr. 21/1992, respectiv a prevederilor art. 17 din Codul consumului, și anume constatarea faptului că băncile au furnizat prin intermediul contractelor de credit servicii defectuoase.

Potrivit recurenților-reclamanți, lipsirea de efecte a acestor clauze, prevăzută expres de art. 6 din Legea nr. 193/2000 [prin care se transpune art. 6 alin. (1) din Directiva 93/13/CEE], se traduce în dreptul nostru prin sancțiunea nulității absolute, deoarece dispozițiile legale încălcate au caracterul de norme de interes public.

Totodată, recurenții-reclamanți apreciază că cererea de restituire a sumelor percepute în baza diferenței de curs valutar este accesorie cererii de constatare a nulității clauzelor abuzive, iar restituirea sumelor achitate în baza unor clauze abuzive reprezintă practic o repunere a părților în situația anterioară, în urma anulării acestor clauze.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Intimatele-pârâte au formulat întâmpinare, prin care au solicitat respingerea recursului ca nefondat.

Recurenții-reclamanți nu au formulat răspuns la întâmpinare.

Înalta Curte a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului; acesta a fost efectuat și comunicat părților, care au fost invitate să depună puncte de vedere.

Părțile nu au depus asemenea puncte de vedere.

Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., având în vedere și dispozițiile art. 499 din același cod, Înalta Curte constată următoarele:

Potrivit dispozițiilor imperative ale textului legal mai sus arătat, cererea de recurs va cuprinde motivele de nelegalitate pe care se întemeiază recursul și dezvoltarea lor sau, după caz, mențiunea că motivele vor fi depuse printr-un memoriu separat, aceste obligații nefiind îndeplinite de către recurenți.

În conformitate cu prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ. "Mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c)-e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității", art. 489 alin. (2) din același Cod prevăzând că sancțiunea nulității intervine în cazul în care motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488.

Așa fiind, încadrarea motivelor de recurs în cele enumerate de lege este o cerință care consacră legislativ o practică îndelungată și stabilă a instanțelor judecătorești, în condițiile în care și sub imperiul vechii legi de procedură sancțiunea nulității exista și era reglementată atunci când, nefiind structurate, criticile din recurs nu puteau fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 C. proc. civ. de la 1865.

Din dispozițiile imperative ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., se reține că instanțele au obligația de a verifica dacă motivele invocate de recurent se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488, iar dacă această cerință nu este îndeplinită, operează sancțiunea nulității recursului.

Simpla nemulțumire a părții cu privire la hotărârea pronunțată nu este suficientă, ci este necesar ca recursul să fie întemeiat pe cel puțin unul din motivele prevăzute expres și limitativ de lege, fiind o cale de atac de reformare prin care se realizează exclusiv controlul de legalitate a hotărârii atacate, deoarece părțile au avut la dispoziție o judecată în fond în fața primei instanțe și o rejudecare a fondului în apel.

Înalta Curte constată că recurenții-reclamanți au indicat ca temei de drept al cererii dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., însă, în expunerea motivelor de recurs au reluat, integral, criticile exprimate în cererea de apel, fără să dezvolte motive de nelegalitate ce privesc hotărârea atacată.

Susținerile recurenților-reclamanți prezentate de aceștia drept motive de recurs nu conțin critici, în sens propriu, împotriva deciziei recurate, din moment ce nu sunt altceva decât afirmațiile acelorași părți făcute în fața instanței de apel, dar care și-au primit deja o rezolvare prin hotărârea atacată.

Prezentarea din nou a argumentelor expuse în cererea de apel nu răspunde exigențelor cerute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., care impun invocarea unor critici care pot fi încadrate în motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 C. proc. civ., iar modul de redactare a cererii de recurs nu îngăduie determinarea limitelor sesizării Înaltei Curți, învestite cu verificarea legalității hotărârii instanței de apel.

Prin reluarea criticilor deja cenzurate de instanța de apel, recurenții-reclamanți tind să obțină o nouă verificare a susținerilor lor, cu toate că legea recunoaște doar dublul grad de jurisdicție și căile extraordinare de atac, iar nu și al treilea grad devolutiv.

De aceea, chiar dacă prin decizia de apel se menține hotărârea primei instanțe, al cărei raționament este astfel confirmat, motivele de recurs trebuie să vizeze exclusiv obiectul căii de atac, care este constituit de decizia instanței de prim control judiciar.

Nulitatea recursului intervine nu numai atunci când motivele de recurs lipsesc cu desăvârșire, ci și în cazul motivării necorespunzătoare, care de asemenea nu constituie o motivare în sensul procedural al recursului, de exemplu atunci când nu se arată și dezvoltarea motivelor de nelegalitate. O astfel de situație intervine și în cauza de față din moment ce, așa cum s-a arătat, susținerile recurenților-reclamanți nu vizează decizia atacată, ci doar temeinicia afirmată a cererii de apel, deși recursul nu are caracter devolutiv.

Accesul la justiție presupune respectarea cerințelor formale în legătură cu promovarea unei căi extraordinare de atac.

Prin urmare, pentru considerentele care preced, Înalta Curte va anula recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de recurenții-reclamanți A., B. și C. împotriva deciziei nr. 40/C/2019-A din 12 februarie 2019, pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 14 octombrie 2020.