ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2273/2020

Ședința publică din data de 11 noiembrie 2020

Deliberând asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bihor-Oradea la data de 02.04.2014, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., Damian Maria, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., în contradictoriu cu pârâta S.C. QQQ., au solicitat să se constate nulitatea absolută a clauzelor indicate în Anexa 1 coloanele M și N din contractele de credit indicate în Anexa 1 coloana G, din actele adiționale indicate (acolo unde este cazul) indicate în coloana H, respectiv a condițiilor generale (anexa 4), obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent fiecărui contract de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului din CHF făcându-se la data contractării fiecărui credit la cursul CHF-LEU indicat în Anexa 1 coloana K, cu cheltuieli de judecată.

Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin încheierea nr. 7610 din 8 octombrie 2014, a respins ca nefondată excepția de necompetență teritorială invocată de pârâta QQQ.- Membră a RRR..

Prin sentința nr. 280/COM/30 aprilie 2015, Tribunalul Bihor, secția a II-a civilă a respins ca nefondată, cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., Damian Maria, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP..

A obligat fiecare reclamant să plătească în favoarea pârâtei suma de 582,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

În termen legal, împotriva acestei sentințe, au declarat apel apelanții- reclamanți A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., DAMIA MARIA, R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., RR., SS., TT., UU., VV., WW., XX., YY., ZZ., AAA., BBB., CCC., DDD., EEE., FFF., GGG., HHH., III., JJJ., KKK., LLL., MMM., NNN., OOO., PPP., solicitând admiterea apelului formulat și modificarea în tot a sentinței civile atacate, în sensul admiterii cererii de chemare în judecată astfel cum a fost formulate.

Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017, a respins ca nefondat, apelul declarat de apelanții-reclamanți și a obligat fiecare parte apelantă să plătească părții intimate QQQ. suma de câte 812 RON, cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva acestei decizii, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., reclamanta EE. a declarat recurs.

În ceea ce privește incidența art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut, în esență, că instanța de fond și cea de și apel au încălcat principii fundamentale ale procesului civil, respectiv principiul aflării adevărului, principiul rolului activ și dreptul de acces la o instanță, prin aceea că, apreciind că în cauză este aplicabilă impreviziunea, față de motivarea dată de parte în fapt, nu au pus în discuție și nu au analizat temeiul juridic corect al cauzei. Apoi, în contextul în care Curtea Constituțională a României a declarat neconstituțională legea conversiei creditelor în franci elvețieni, arătând că este atribuția instanțelor de judecată să analizeze fiecare cauză în parte și să aplice contractelor dezechilibrate remediile existente în legislația civilă, mai exact impreviziunea și darea în plată, refuzul de a analiza pe fond dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea impreviziunii încalcă dreptul de acces la instanță garantat de art. 6 din CE DO.

Referitor la al doilea motiv de recurs (motive contradictorii și străine de natura pricinii) arată că în contextul în care atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că pârâta nu a informat reclamanții cu privire la consecințele efective ale clauzei de rambursare în aceeași valută, însă au apreciat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea clauzei în condițiile în care un consumator mediu informat cunoaște că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar și nu s-a putut reține o rea-credință din partea pârâtei, motivarea instanței de apel este contradictorie.

Aceasta întrucât, se cere reclamanților (pe motiv că au studii superioare, unii chiar economice sau juridice), pe care îi consideră consumatori mediu informați, să cunoască faptul că există un risc valutar, însă apreciază că pârâta, care este o unitate financiar bancară, deci un profesionist în acest domeniu, nu trebuia să cunoască și să informeze consumatorul referitor la eventualele evoluții negative în ceea ce-1 privește ale pieței valutare.

Or, consideră că această motivare a instanței de apel echivalează cu necercetarea fondului cauzei și cu o motivare contradictorie a hotărârii în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În motivarea celui de al treilea motiv de recurs arată că instanțele au făcut o aplicare greșită a legii material aplicabile în primul rând pentru că nu au apreciat corect asupra caracterului abuziv al clauzei referitoare la plata creditului în moneda în care a fost acordat și, în al doilea rând, atunci când nu au analizat cererea reclamanților și sub aspectul solidarismului contractual și al adaptării contractului prin aplicarea impreviziunii la care ambele instanțe au făcut referire expresă.

În acest context invocă faptul că instanța de fond și de apel nu au respectat rolul activ prevăzut de art. 129 C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are îndatorirea să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a preveni orice greșeală pentru aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. În acest scop, judecătorul este în drept să pună în dezbaterea părților orice împrejurări de fapt sau de drept, chiar dacă nu sunt menționate în cerere. Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța va dispune ca părțile să completeze probele. În cauză au solicitat obligarea pârâtei la emiterea unui nou grafic de rambursare aferent contractului de credit care să prevadă restituirea creditului în RON, conversia sumei creditului în CHF făcându-se la data contractării creditului. În acest sens, apreciază că instanțele erau obligate să verifice dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea impreviziunii.

Atât instanța de fond, cât și cea de apel au reținut că pârâta nu a informat reclamanții cu privire la consecințele efective ale clauzei de rambursare, însă au apreciat că această lipsă de informare nu este de natură să conducă la nulitatea clauzei în condițiile în care un consumator mediu informat cunoaște că moneda în care s-a împrumutat este supusă unui risc valutar și nu s-a putut reține o rea-credința din partea pârâtei. Motivarea instanței de apel este contradictorie și face și o greșită aplicare a dreptului material pentru că cere reclamanților (pe motiv că au studii superioare, unii chiar economice sau juridice), pe care îi consideră consumatori mediu informați, să cunoască faptul că există un risc valutar, însă apreciază că pârâta, care este o unitate financiar bancară, deci un profesionist doar în acest domeniu, nu trebuia să cunoască și să informeze consumatorul referitor la eventualele evoluții negative în ceea ce-1 privește ale pieței valutare. Această motivare a instanței de apel echivalează cu necercetarea fondului cauzei și cu o încălcare sau aplicare greșită a normelor de drept material în sensul art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de apel a reținut ca întemeiată apărarea pârâtei că instituirea clauzei potrivit căreia restituirea creditului se face în aceeași monedă este expresia nominalismului monetar prevăzut de art. 1578 C. civ., iar dacă clauza contractuală ar fi nulă, aceasta ar trebui înlocuită cu norma supletivă din C. civ.. Susținerea este corectă, dar pârâta, și în acord cu ea, și instanța ignoră faptul că principiul nominalismului poate fi amendat, existând posibilitatea adaptării contractului prin aplicarea impreviziunii acceptată ca o creație jurisprudențială și sub vechiul C. civ. aplicabil în speță față de data încheierii contractului.

Dacă instanța de fond și de apel au respins cererea de constatare a nulității clauzei care prevede obligativitatea restituirii împrumutului în moneda în care a fost acordat, considerând că această clauză nu este abuzivă fiind exclusă de la aplicarea Directivei 93/13 în baza art. 1 alin. (2) din directivă, ele trebuiau să admită cererea reclamantei privind obligarea pârâtei la emiterea altui grafic de rambursare care să prevadă restituirea în RON la valoarea de la data creditului, adică să aplice impreviziunea, după ce, în prealabil, ar fi analizat, pentru fiecare reclamant și fiecare contract, dacă sunt îndeplinite condițiile pentru aplicarea acesteia.

În opinia recurentei-reclamante, aceste condiții (posterioritatea, imprevizibilitatea, neasumarea producerii riscului supra-adăugat), sunt îndeplinite.

Hipervalorizarea CHF constituie un eveniment imprevizibil, viitor și incert, raportat la puterea de înțelegere a consumatorilor, întrucât aceștia nu au cunoștințe de specialitate în domeniul financiar-bancar care să le permită anticiparea unei creșteri accelerate a cursului de schimb și, în consecință, asumarea în cunoștință de cauză a riscului valutar. Potrivit art. 75 coroborat cu art. 76 din Legea nr. 296/2004 privind Codul consumatorului, contractele de credit pentru consum, precum și toate celelalte condiții aplicabile contractului trebuie să conțină clauze clare, corecte, care să nu determine interpretări echivoce ale acestora și pentru înțelegerea cărora să nu fie necesare cunoștințe de specialitate, iar la art. 77 se prevede că, în caz de dubiu asupra interpretării unor clauze contractuale, acestea vor interpretate în favoarea consumatorului.

Acesta este un alt motiv pentru care susține că instanțele nu au aplicat corect dreptul material pentru că această clauză de suportate a riscului valutar exclusiv de către consumator este abuzivă pentru că nu a fost negociată, ci impusă în condițiile din 2007, 2008 când abia apăruseră creditele în CHF, iar banca nu a informat consumatorul asupra riscului de hipervalorizare a CHF.

Având în vedere prevederile art. 966-970 C. civ. în vigoare la momentul încheierii contractelor dintre părți, din interpretarea cărora rezultă că părțile trebuie să acționeze cu bună credință atât la negocierea și încheierea contractului, cât și pe tot timpul executării sale, neputând înlătura sau limita această obligație, distribuția între părți a pierderilor și beneficiilor rezultate ca urmare a creșterii valorii CHF față de moneda națională, apare ca o soluție justă și echitabilă. Obligațiile părților trebuie să se întemeieze pe o cauză licită și morală, conform dispozițiilor art. 968 din C. civ.

Întrucât s-au schimbat condițiile de contractare avute în vedere de părți la momentul încheierii contractului și, pe cale de consecință, efectele actului juridic au ajuns să fie altele decât cele cu privire la care părțile au convenit, apreciem că se impune revizuirea efectelor contractului în temeiul teoriei impreviziunii care a fost aplicată în jurisprudență. Prin intrarea în vigoare noului C. civ., teoria impreviziunii este reglementată legal, reglementare care nu constituie altceva decât o transpunere legislativă a soluțiilor conturate în practica judiciară. În condițiile în care noua reglementare consacră pe plan legislativ soluțiile date în jurisprudență, în considerarea imperativului de a avea o practică judiciară previzibilă, se poate face aplicarea teoriei impreviziunii și în cauza de față, fără a se putea susține că s-ar putea aplica retroactiv dispozițiile noului C. civ.

O soluție echitabilă, conform cu principiile prevăzute de art. 970 și urm. din C. civ. vechi, este cea a admiterii în parte a acțiunii și, constatând îndeplinite condițiile impreviziunii, înghețarea cursului la un curs mediu, între cel de la data acordării creditului și cel prezent.

Această soluție se impune bazat chiar pe cele reținute de instanța de apel (pagina 64 ultimul paragraf și pagina 65) în sensul că executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă pentru reclamanți, fiind posibil ca după 10 ani în care au plătit ratele creditului soldul în RON al creditului să fie mai are decât cel de la data acordării și ar trebui să se aplice impreviziunea, dar, reține instanța de apel, aceasta nu face obiectul cauzei.

În contextul în care legiuitorul nu a adoptat o legislație conform cu Constituția României pentru adaptarea contractului, iar unele instanțe au admis cererile de adaptare a contractului (hotărâri care au rămas definitive, fiind pronunțate anterior deciziei nr. 369/2017 a Curții Constituționale care a deschis în aceste cauze dreptul la recurs) înțelegem să invocăm și discriminarea între persoane aflate în situații similare, singura diferență fiind locul încheierii contractului și data finalizării judecății, deci o încălcare a art. 14 CEDO (dosarele x/2014 și y/2015, ambele de la Tribunalul Gorj).

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată.

Invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs și reclamanții Q., OO., C., H., N., DAMIAN MARIA, V., BB., GG., LL., PP., VV., BBB., GGG., MMM., B., E., J., P., T., Z., II., NN., TT., ZZ., DDD., III., OOO., A., D., I., O., S., Y., CC., HH., MM., SS., WW., CCC., HHH., NNN., G., K., U., AA., FF., JJ., UU., AAA., FFF., JJJ. și PPP. - reprezentați convențional de SSS. au declarat recurs.

În argumentarea recursului, s-a susținut, în esență, că, deși cererea de apel conținea 8 motive, instanța a analizat doar două, respectiv, cel privind aplicarea "principiului nominalismului", precum și, în parte, cel privind încălcarea obligației de informare.

În opinia acestora, instanța nu a analizat motivele de nulitate privitoare la punerea în vânzare de produse/servicii financiare defectuoase (toxice), la utilizarea de practici comerciale înșelătoare și la clauzele abuzive deși, prin motivele de apel, a fost învestită cu analiza soluției date de prima instanță și în privința acestora.

Pretinsa incidență a principiului nominalismului atrage, în opinia total greșită a instanței de apel, o excludere de la aplicarea Directivei 93/13 privind clauzele abuzive din contractele încheiate de profesioniști și consumatori.

Pretinsa excludere ar fi întemeiată pe art. 1 alin. (2) din Directivă:

"Dispozițiile prezentei directive nu se aplică clauzelor contractuale care reflectă acte cu putere de lege sau norme administrative obligatorii sau dispozițiile ori principiile din convențiile internaționale la care statele membre sau Comunitatea sunt părți, în special în domeniul transportului".

Dincolo de caracterul profund eronat al acestei soluții, în privința celorlalte motive de nulitate nu operează această excludere de la analiza caracterului abuziv întemeiată generic pe o dispoziție de restricție a accesului la justiție, dispoziție care nu poate fi interpretată extensiv sau aplicată prin analogie.

În lipsa analizării tuturor motivelor de nulitate, instanța de apel a încălcat normele de procedură privind conținutul hotărârii, astfel cum este acesta reglementat de art. 425 C. proc. civ.. În concret, instanța nu a arătat motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Totodată, în lipsa analizării tuturor cauzelor de nulitate, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut de pct. 6 al art. 488 C. proc. civ.

O asemenea decizie nu poate fi învestită cu efectele specifice ale hotărârii, mai cu seamă cu cele ale autorității de lucru judecat, pentru că nu ar însemna altceva decât o încălcare a dreptului la un proces echitabil, dar și o încălcare a dreptului de acces la justiție.

Astfel, deși în speță nu a existat un veritabil lucru judecat cu privire la toate motivele de nulitate invocate, unei acțiuni judiciare ulterioare prin care s-ar invoca unul dintre motivele de nulitate neanalizate i s-ar opune, în mod nejustificat, autoritatea de lucru judecat.

În acest sens, recurenta învederează faptul că în cuprinsul deciziei recurate există un singur paragraf referitor la practici înșelătoare (pagina 64, paragraful 9) și o vagă referire la produsele cu defecte, indicându-se simplul fapt că un contract de credit în CHF nu este nici credit de consum și nici produs financiar/serviciu (pagina 64 paragrafele 10-11).

Recurenții-reclamanți au mai susținut aplicarea greșită a deciziei pronunțată în cauza C - 186/16 a CJUE.

S-a arătat că prin această decizie s-a răspuns pe larg la cele trei întrebări preliminare ridicate în cauza de față și trimise de Curtea de Apel Oradea la CJUE, doar una dintre întrebări vizând aplicabilitatea principiului nominalismului monetar.

În opinia recurenților, instanța de apel a apreciat în mod greșit că, din moment ce clauzele contestate ar transpune principiul nominalismului, analiza acestora din perspectiva caracterului abuziv ar fi prohibită.

Legea clauzelor abuzive exclude de la analiza caracterului abuziv două categorii de clauze contractuale: (i) cele inserate în contract în temeiul unor acte normative obligatorii, în vigoare la data perfectării contractului; (ii) cele referitoare la definirea obiectului principal al contractului și la calitatea de a satisface cerințele de preț și de plată în raport de produsele și serviciile primite în schimb de consumator.

Excepțiile de la analiza caracterului abuziv sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie la situații similare.

Analiza în condițiile Legii nr. 193/2000 a caracterului abuziv al unor clauze contractuale este exclusă dacă aceste clauze sunt prevăzute în contract în temeiul unor alte acte normative în vigoare la data achiziției produsului sau a perfectării contractului.

Regula, preluată din art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13/CEE, este prevăzută în art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 și are în vedere noțiunea largă de "lege", adică, de act normativ emis de Parlament, Guvern, de alte autorități centrale sau chiar de autorități administrativ-teritoriale cu putere de reglementare.

Motivația pentru care legislația protecției consumatorilor (inclusiv Directiva clauzelor abuzive) nu permite analiza caracterului abuziv al unei clauze contractuale ce reflectă dispoziții din acte normative este aceea că o astfel de analiză ar însemna un control indirect al unei norme obligatorii în dreptul național în materia protecției consumatorului, fapt ce ar contraveni chiar Tratatului de Funcționare a UE.

Potrivit art. 4 alin. (2) lit. f) din TFUE, în materia protecției consumatorilor, există o competență partajată între Uniune și statele membre, ceea ce înseamnă că Uniunea nu exercită o competență exclusivă în materia protecției consumatorilor. Dată fiind competența partajată între Uniune și statele membre în materia protecției consumatorilor, potrivit art. 2 alin. (2) din TFUE:

"(...) statele membre pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu (...)".

Înțelesul excepției de la art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000 este foarte restrictiv.

Pentru a fi exceptată de la analiza caracterului abuziv, clauza vizată trebuie să fie prevăzută în contract, adică să reproducă fidel sau măcar să reflecte dispoziția din actul normativ. Este, deci, necesară condiția minimală că respectiva clauză să fie inserată în contract, adică să existe în forma materială, scrisă, nefiind suficientă similaritatea cu o regulă dintr-un act normativ oarecare.

Cu atât mai puțin nu se poate aplica exceptarea de la analiza caracterului abuziv a unei clauze care creează confuzie sau similarități vagi cu dispoziții din acte normative. Echivocul și caracterul vag al unei clauze contractuale sunt, în ele însele, motive ale unei prezumții de caracter abuziv.

O regulă supletivă din acte normative sau o trimitere imprecisă la dreptul comun nu echivalează cu sintagma "clauza prevăzută în contract în temeiul altor acte normative".

Soluția instanței de apel conduce, în mod greșit, la concluzia că riscul valutar în contractele de credit în valută trebuie suportat de consumator, soluție care ar fi "impusă" de "principiul" nominalismului monetar, o regulă de drept comun din C. civ. care ar exclude, în condițiile art. 3 alin. (2) din Legea nr. 193/2000, aplicabilitatea acestei legi speciale derogatorii de la dreptul comun.

Riscul valutar, în cele mai multe contracte de acest gen, nu este descris în contract (ceea ce, în condițiile formalismului informativ, determină nulitatea clauzei de transfer al riscului de la creditor la debitor sau chiar nulitatea întregului contract) și nu ține de prezervarea valorii nominale a sumei de bani datorate, ci de consolidarea sau ancorarea creanței într-o monedă pentru care debitorul nu este natural acoperit față de riscul valutar. Fluctuațiile cursului valutar nu sunt sinonime cu fluctuațiile valorii creanțelor. Iar nominalismul monetar nu este o clauza prevăzută în contract, ci o norma supletivă care acoperă lacunele de reglementare ale convenției părților, suplinind voința acestora.

Pentru a putea fi exceptată de la aplicabilitatea Legii clauzelor abuzive, clauza contractuală trebuie să reflecte un act normativ cu caracter obligatoriu.

Astfel cum arată art. 169 din TFUE, normele obligatorii din dreptul național trebuie să instituie un nivel de protecție mai mare a consumatorului (sau măcar să respecte minimul stabilit prin Directivă).

Chiar și clauzele contractuale ce reflectă norme obligatorii, dar care instituie un nivel mai scăzut de protecție al consumatorilor, pot fi verificate sub aspectul caracterului abuziv, în vederea respectării minimului de protecție instituit de Directivă.

Principiul nominalismului monetar, motivația pentru care instanța de apel a apreciat că art. 1 alin. (2) din contractele de credit și art. 1 lit. t) din actele adiționale care stabilesc restituirea creditului în aceeași monedă în care a fost acordat, sunt excluse de la aplicarea Directivei nr. 93/13, nici nu este instituit de norme obligatorii, nici nu respectă minimul de protecție a consumatorului, ceea ce înseamnă că o clauză contractuală ce îl transpune poate fi verificată sub aspectul caracterului abuziv.

Revenea instanței de apel obligația să aplice excepția instituită de art. 1 alin. (2) din Directiva 93/13 și interpretată de CJUE în cauza C-186/16. Numai așa s-ar fi putut asigura nivelul minim de protecție al consumatorilor instituit prin Directivă. Dacă norma legală sau administrativă stabilind, total sau parțial, conținutul contractului, este în sine ilegitimă (întrucât încalcă TFUE, CEDO sau jurisprudența pronunțată în aplicarea și interpretarea acesteia), ea poate fi înlăturată de la aplicare în baza art. 148 alin. (2), respectiv, art. 20 alin. (2) din Constituție, evacuarea din contract a clauzei care o evocă fiind indirectă.

Sub un alt aspect, se arată că, deși intră sub incidența noțiunii "obiectul principal al contractului", clauzele contestate nu sunt redactate în mod clar și inteligibil, motiv pentru care instanța trebuie să procedeze la analiza caracterului abuziv.

Caracterul clar și inteligibil, așa cum a fost explicat de către CJUE în numeroase spețe, trebuie să însoțească o clauză întotdeauna, chiar și atunci când transpune o normă supletivă din dreptul național, iar consumatorul trebuie să aibă efectiv posibilitatea de a înțelege consecințele economice și potențialele efecte ale unei asemenea clauze.

Faptul că în contractele profesionistului, clauza de risc valutar ar transpune o normă supletivă din C. civ., nu îl scutește pe profesionist de obligația de a-l informa pe consumator despre consecințele economice ale clauzei. Un consumator, fie el mediu informat, nu are automat cunoștințele juridice și economice necesare pentru a înțelege sensul unei norme supletive pretins transpusă contractual, dar mai ales pentru a percepe efectele distructive ale acesteia într-un contract nenumit.

Contractul trebuia să expliciteze că, în condițiile în care împrumutatul are veniturile în RON, lună de lună va trebui să cumpere cantitatea necesară de CHF, pentru a achita ratele, iar în condițiile aceluiași venit în RON, capacitatea sa de a cumpăra lunar CHF și, deci, de a-și plăti ratele, depinde exclusiv de fluctuațiile cursului valutar al CHF.

Or, clauzele contestate nu respectă aceste cerințe, pentru că nu expun în mod transparent cum funcționează acest mecanism de a restitui creditul în CHF, în condițiile în care împrumutatul înregistrează venituri în RON.

Se mai arată și că informarea, în faza precontractuală, adică anterior semnării contractului, trebuie să privească mai ales consecințele economice ale clauzei.

Informarea consumatorului cu privire la efectele economice ale clauzei este esențială pentru formarea consimțământului.

Astfel cum rezultă din cuprinsul Deciziei CJUE pronunțate în cauza B., C-186/16: 48.,,(...) pentru un consumator, informarea, înaintea încheierii unui contract, cu privire la condițiile contractuale și la consecințele respectivei încheieri este de o importanță fundamentală".

"În ceea ce privește împrumuturile în monedă străină, instituțiile financiare trebuie să furnizeze împrumutaților informații suficiente pentru a le permite să adopte decizii prudente și în cunoștință de cauză, acestea trebuind să includă cel puțin impactul pe care o depreciere severă a mijloacelor legale de plată ale statului membru în care își au domiciliul sau sediul împrumutații și majorarea ratelor dobânzilor la împrumuturile în monedă străină îl au asupra ratelor împrumutului (Recomandarea A - Conștientizarea riscurilor de către împrumutați, punctul 1)".

Astfel, pornind de la considerentele Curții expuse la punctul 48 în Decizia pronunțată în cauza B., C-186/16, recurenții apreciază că analiza acestui motiv de recurs trebuie făcută prin raportare la situația de fapt dedusă judecații, reținută inclusiv de instanța de apel, care, deși constată o vădită încălcare de către intimata-pârâtă a obligației de informare, impusă de jurisprudența Curții, totuși lasă nesancționată o astfel de încălcare, contrar obligațiilor trasate de Curtea de Justiție a Uniunii Europene.

Cursul valutar poate fi, într-adevăr, fluctuant, adică crescător sau descrescător, dar profesionistul și consumatorul nu se află pe o poziție de egalitate nici din punct de vedere economic, juridic, tehnic și de rezervă de timp, nici din punct de vedere informațional.

Faptul că și-ar asuma un risc al deprecierii monedei de plată față de moneda națională nu are relevanță în privința băncii, întrucât aceasta este un profesionist al riscului care ar trebui să știe că o monedă străină mai ales una exotică, poate fluctua în sens de hipervalorizare pe timp de crize sau turbulențe financiare. Și, de altfel, în contract sunt inserate mai multe tipuri de garanție contra riscurilor, precum și diverse comisioane, speze, taxe, prime de asigurare și altele asemenea, toate menite a acoperi anticipat aceste riscuri.

Altfel spus, ce își poate asuma și suporta banca, nu își poate asuma și suporta un consumator. În plus, impactul fluctuației de curs valutar asupra profesionistului dintr-un contract de credit este nesemnificativ și nu prezintă absolut niciun risc, mai ales în condițiile în care prestația acestuia, punerea sumei de bani la dispoziție, a fost executată dintr-o dată (uno ictu).

Pe de altă parte, consumatorul se confruntă cu posibilitatea declarării scadenței anticipate a creditului și a executării silite, în cazul în care fluctuația îl pune în situația de a nu-și putea plăti ratele. Riscul este cu atât mai mare cu cât este suficientă o fluctuație semnificativă de curs timp de numai 3 luni consecutive din cele 360 de luni ale contractului, pentru a determina consecințele de mai sus.

În schimb, banca are avantajul timpului, astfel încât chiar și în ipoteza unei devalorizări a monedei de împrumut (CHF), banca își permite să aștepte toți cei 30 de ani ai contractului, astfel încât, într-un final, cu toate dobânzile, comisioanele percepute, să constate profitul de pe urma împrumutului acordat.

Conduita inexplicabilă a instanței de apel este contrară legislației aplicabile în materia protecției consumatorilor precum și scopului urmărit de directiva 93/13/CEE a Consiliului, respectiv, ca statele membre ar trebui să aibă posibilitatea, respectând în același timp dispozițiile tratatului, de a le asigura consumatorilor un nivel mai ridicat de protecție prin dispoziții naționale chiar mai stricte decât cele din Directivă.

Sub un alt aspect, se arată că CJUE se referă la obligația băncii de a avertiza cu privire la posibilele variații de curs și la efectele unor astfel de variații.

În conținutul obligației de informare trebuie să se regăsească, alături de informațiile obișnuite necesare formării consimțământului, și elemente legate de riscurile și contraindicațiile actuale ale serviciului sau produsului oferit.

Aceasta este obligația de avertizare, în temeiul căreia consumatorul trebuie avertizat cu privire la măsurile de precauție pe care trebuie să și le ia anterior contractului care are ca obiect un serviciu sau un produs riscant, fiind avute în vedere atât riscurile previzibile, cât și riscurile potențiale, excepționale.

Codul consumului stabilește două categorii de obligații de avertizare care incumbă comerciantului, una publică, privind produsele sau serviciile care, în mod normal, nu sunt periculoase pentru consumul populației, dar devin în mod imprevizibil periculoase după punerea lor pe piață și una individuală, concretă, destinată consumatorului care intenționează să achiziționeze bunuri sau servicii prin natura lor riscante (sau care intenționează sa adere fără rezerve la oferta de a contracta făcută de un comerciant, oferta având ca obiect un astfel de bun sau serviciu, prin natura sa riscant).

Riscul valutar este unul dintre aspectele esențiale ale creditului în monedă străină. Specificul acestui tip de risc este că, deși pare a fi natural, adică presupus de însăși formula contractuală aleasă, în realitate nu este. Schematic și doar teoretic, mecanismul creditului în monedă străină permite consumatorului să se împrumute mai ieftin, adică la dobânzi și cu costuri mai mici decât cele practicate la creditele în euro sau în moneda națională, în schimbul unei alegeri conștiente a riscului de variație a cursului. În realitate, riscul valutar este dublat de un risc supra-adăugat de hiper-valorizare a monedei de plată în perioadele de criză sau de turbulențe ale pieței, când cei ce dețin lichidități se "refugiază" în depozite în moneda respectivă, pentru a se apăra de riscul de erodare a valorii reale a lichidităților, ceea ce ii conferă un grad foarte ridicat de imprevizibilitate.

Din această perspectivă, este evident că orice bancă vânzătoare de astfel de produse de creditare avea (și are) obligația să includă în caracteristicile creditului și această avertizare asupra riscului valutar, întrucât art. 15 și, respectiv, 48 din Codul consumului obligă orice comerciant la avertizarea publică asupra pericolelor imprevizibile ale unor produse sau servicii obișnuite și la avertizarea concretă a fiecărui consumator individual asupra riscurilor obișnuite, naturale, ale unor produse sau servicii. în plus, conform art. 6 și 7 din Legea 363/2007, orice informație esențială disimulată sau reținută de comerciant la momentul punerii pe piață a unui produs sau serviciu poate fi considerată o practică înșelătoare, sever sancționată, conform aceleiași legi.

Or, analizând contractele de credit supuse analizei, se observă că riscul valutar nu este definit, în niciun fel, în cuprinsul acestora. Cu toate acestea, instanța de apel concluzionează în sensul că prin încheierea contractului de credit în monedă străină consumatorul își asumă riscul valutar, acceptând să contracteze un împrumut într-o altă monedă decât cea în care obține resursele de rambursare.

Deși reține în mod clar existența unui dezechilibru generat de atribuirea riscului valutar în sarcina consumatorului (a se vedea în acest sens pagina 63, paragraful 7 din cuprinsul deciziei recurate), instanța de apel lasă, în continuare, nesancționată conduita băncii, validând practic întreg transferul riscului valutar în sarcina consumatorilor.

Recurenții consideră că răspunderea pentru identificarea variantelor de limitare a riscului valutar incumbă instituției financiare, iar această datorie trebuie dusă la îndeplinire la momentul oportun, înainte de, și nu în timpul sau după, colapsul consumatorului (eveniment care, materializat în volume mari, ar putea determina chiar colapsul creditorului). Nu poate fi invocată în apărare neretroactivitatea Recomandării CERS din 2011 și a Directivei 2014/17/UE. Recomandarea CERS nu este un act normativ supus principiului neretroactivității, ci un cod de conduită ce arată cum trebuiau puse în aplicare reglementările existente deja iar principiile din preambulul Directivei motivează necesitatea Directivei.

În ceea ce privește Directiva 2014/17/UE, modul în care principiile din preambul sunt ordonate în pagină reprezintă confirmarea faptului că și anterior directivei, băncile aveau obligația de avertizare asupra riscului valutar, pe care au omis-o.

Deliberată sau nu, această omisiune reprezintă, conform Preambulului Directivei creditelor imobiliare, o practică iresponsabilă care, în condițiile crizei financiare, a dus la compromiterea bazelor sistemului financiar.

Contrar susținerilor instanței de apel, capacitatea băncii de a previziona cursul viitor al CHF nu face obiectul analizei acțiunii de față (chiar dacă, așa cum rezultă din înscrisurile anexate, banca avea toate elementele pentru a putea anticipa o creștere a cursului CHF).

Ceea ce prezintă relevanță este obligația băncii de a avertiza consumatorii cu privire la posibilele variații de curs și la efectele acestora.

Potrivit CJUE, banca trebuie să prezinte consumatorilor, încă din faza precontractuală, posibilele variații de curs și efectele acestor variații.

Costul împrumutului său este exprimat, pentru consumator, în RON, și depinde direct de fluctuațiile cursului valutar. Comportamentul subversiv al băncii de a ascunde costul împrumutului în RON, raportat la posibilele fluctuații de curs valutar, și de a pretinde că obligația sa și costul său (ale împrumutatului) erau în CHF, înseamnă o gravă abatere de la rațiunea legii, așa cum a fost interpretată de CJUE.

Recurenții precizează că au contractat creditele necunoscând posibila întindere a obligațiilor și costul total al împrumutului, așa cum ar fi trebuit, potrivit paragrafului 47 din decizia CJUE pronunțată în speța B.. Iar daca împrumutații nu și-au cunoscut întinderea obligațiilor, contractul de credit a fost unul aleatoriu, nicidecum comutativ. Mai precis, contractul a fost pervertit într-unui aleatoriu.

Or, se arată, contractele comercianților cu consumatorii sunt în mod natural contracte comutative, adică efectele generate de contract, inclusiv riscul contractului sau al produsului, sunt determinate sau determinabile (certe, cuantificabile), cel ce semnează un contract cu comerciantul sau aderă fără rezerve la oferta de a contracta a comerciantului fiind conștient de întinderea obligațiilor și de amplitudinea riscurilor pe care și le asumă.

În cazul creditelor în CHF (sau în alte valute pentru care debitorul nu este acoperit natural la riscul valutar, adică nu își obține majoritatea veniturilor în acea valuta) trebuie probat acordul expres al debitorului pentru asumarea riscului devalorizării monedei de plata, acord dat exclusiv pentru motivul ca debitorul primește în schimb un preț al produsului sau serviciului, sub forma dobânzilor, mai mic decât al unor produse similare.

Dacă nu este dovedit faptul că împrumutatul și-a asumat expres riscul devalorizării monedei, în schimbul prețului mai mic creditului, atunci contractul comutativ s-a pervertit într-un contract aleatoriu prin voința unilaterală, insidioasă, a comerciantului, adică a băncii.

Îndeplinirea obligației de informare de către bancă trebuie analizată prin raportare la "expertiza și cunoștințele" profesionistului în ceea ce privește posibilele variații ale cursurilor de schimb valutar și riscurile inerente contractării unui împrumut în monedă străină (paragraf 56 din Decizia CJUE pronunțată în speța B.).

Se arată că, din această perspectivă, CJUE instituie o prezumție de neinformare ce operează în favoarea consumatorului, prezumție care poate fi răsturnată de către bancă, prin prezentarea de probe pertinente și concludente, aspecte nedovedite în cauză, după cum bine a reținut chiar instanța de apel, care însă, în mod greșit, nu sancționează banca intimată.

Se arată și că CJUE indică expres că banca trebuia să prezinte orice informație pertinentă și să comunice consumatorului toate elementele care pot avea efecte asupra întinderii obligației sale, inclusiv pe parcursul derulării contractului. Numai după ce îi sunt prezentate toate aceste elemente și informații, consumatorul își poate da consimțământul în cunoștință de cauză.

Recurenții precizează că prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei în fața instanțelor de fond au arătat că existau la momentul acordării creditelor avertizări oficiale din partea Băncii Centrale a Elveției, Băncii Naționale Române cu privire la iminența aprecierii cursului CHF și efectelor distructive asupra împrumutaților în această monedă.

Banca pârâtă putea să previzioneze inclusiv cursul valutar (deși nu acest lucru i se reproșează în acțiunea de față), dar mult mai important este că ea trebuia să ia în calcul și să prezinte avertismentele respective consumatorilor, mai ales în condițiile în care cele mai mari 3 bănci din sistem (TTT., UUU. și VVV.) nu acordau credite în CHF, cu toate că și acestea urmăreau profitul. Desigur că, în astfel de condiții, vânzările de credite în CHF s-ar fi redus simțitor, iar profitabilitatea băncii și bonusurile angajaților din vânzări ar fi scăzut în consecință.

Imprevizibilitatea unui eveniment nu este o cauză de înlăturare a responsabilității civile, contravenționale sau penale a unui comerciant care vinde produse sau servicii populației. Dimpotrivă, apariția imprevizibilă a unui pericol generat de consumul sau utilizarea produsului sau serviciului pus pe piață de comerciant este chiar declanșatorul obligației de avertizare publică asupra pericolelor produsului sau serviciului pus pe piață, obligație care îi incumbă comerciantului.

Un alt aspect vizează faptul că hotărârea a fost dată cu încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 17, 25 și 27 din Codul consumului, respectiv art. 12 și 15 din O.G. nr. 21/1992 ceea ce a determinat respingerea argumentelor recurenților-reclamanți referitoare la caracterul toxic/defectuos/neconform/nesigur al produsului oferit de bancă în moneda CHF.

Din înscrisurile depuse la dosar în fața instanțelor de fond rezultă fără echivoc faptul că defectele produselor financiare contractate nu le-au fost aduse la cunoștință recurenților, ci din contră, au fost ascunse cu viclenie. În plus, răspunderea pentru produse/servicii defectuoase este o răspundere obiectivă, întemeiată exclusiv pe riscul de daună rezultat din punerea produsului/serviciului pe piață, nefiind nevoie de proba vreunei culpe a profesionistului.

Pentru aceste considerente recurenții au solicitat instanțelor de fond, înlocuirea obligației de restituire a creditului în CHF, cu obligația de restituire a sumei acordate, în RON, conversiunea urmând a se face la cursul de la data contractării fiecărui credit.

Solicitarea recurenților a fost efectuată în temeiul răspunderii băncii pârâte pentru produsele și serviciile defectuoase, fiind invocate dispozițiile art. 25 lit. b) și art. 27 lit. a) din Codul consumului.

Produsul de creditare în CHF a fost prezentat ca unul sigur, stabilitatea francului fiind, de altfel, motivul determinant pentru care consumatorii au luat decizia de a contracta.

Consideră recurenții că la aprecierea caracterului toxic al acestor produse și a caracterului abuziv al clauzelor din astfel de contracte nu trebuie luată în considerare rațiunea economica sau oportunitatea pentru care banca a pus în vânzare produsul de creditare ce face obiectul acestei cauze, ci trebuie analizat daca, raportat la perioada 2007-2008, comportamentul băncii a fost unul onest față de clienții săi, dacă produsele sale de creditare au fost transparente, dacă clienții au luat decizia de a se împrumuta în cunoștință de cauză și cu o reală posibilitate (raportată atât la informațiile disponibile, cât și la perioada de reflecție) de a aprecia impactul contractării creditului pe parcursul duratei creditului (15-30 de ani).

Încurajarea consumatorilor în vederea contractării de credite în această monedă s-a realizat prin politici de publicitate înșelătoare sau agresivă din partea Băncii, motiv pentru care acest produs de creditare a fost calificat drept toxic.

Instanța de apel a apreciat că deși atât O.G. nr. 21/1992, cât și Legea nr. 296/2004 au ca obiect de reglementare și serviciile financiare, legiuitorul atunci când a făcut referire la produse defecte, toxice, reparare, refacere, a avut în vedere sensul lexical al acestor cuvinte și a vizat bunurile materiale, nu sensul figurat al acestora, atribuit de consumatori contractelor de credit. Or, potrivit O.G. nr. 21/1992, noțiunea de produs este echivalentă cu aceea de bun/serviciu.

Teoria instanței de judecată de a asocia termenii sigur, defectuos, periculos exclusiv cu produsele care reprezintă bunuri materiale, cu excluderea produselor financiare/de creditare calificate de instanță drept servicii financiare de natură bancară este inacceptabilă, fiind emisă cu vădita intenție de a restrânge artificial aria produselor/serviciilor pentru care legea stabilește o răspundere obiectivă.

Analizând caracteristicile produselor financiare, instanța se limitează în mod greșit la prestația efectivă a băncii de virare a sumei împrumutate în cont, omițând însă, cu bună-știință, obiectul prestației, reprezentat de produsul de creditare, care se răsfrânge apoi pe întreaga perioadă contractuală.

Astfel, în mod greșit a apreciat instanța de judecată în cuprinsul deciziei atacate că toate aceste aspecte vătămătoare criticate nu se circumscriu noțiunilor de servicii/produse defectuoase, periculoase, în sensul avut în vedere de dispozițiile legale incidente.

În cazul contractelor de credit bancar, mai ales cele încheiate cu consumatorii, prezentarea unei oferte în conformitate cu cerințele legale nu dispensează instituția de credit de obligația sa de consiliere în privința celui care se împrumută, în special atunci când este evident pentru acest profesionist că sarcinile împrumutului sunt excesive în raport cu modicitatea resurselor consumatorului.

Recurenții consideră că Banca și-a încălcat în mod evident obligația de informare și de avertizare cu privire la serviciile financiare riscante vândute consumatorilor, aspecte confirmate chiar de instanța de apel.

În situația contractelor de credit acordate în monedă străină, sancțiunea nerespectării obligației de informare se impune a fi nulitatea clauzelor vizând restituirea creditului în moneda străină, la cursul de schimb valutar de la data achitării fiecărei rate.

În urmarea acestei sancțiuni, care va face inoperabilă clauza de risc valutar, va fi antrenată răspunderea civilă delictuală a băncii, care se va materializa prin suportarea riscului valutar de către bancă, cu titlu de reparare în natură a prejudiciului suportat de către consumatori în urma nerespectării de către bancă a obligațiilor precontractuale de informare, consiliere și avertizare, și prin stabilizarea obligației consumatorilor de a restitui creditul la cursul valutar de la momentul acordării.

Solicită admiterea recursului, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre o nouă judecată instanței de apel.

Intimata-pârâtă S.C. QQQ. a formulat întâmpinare prin care a invocat, în principal, excepția inadmisibilității recursurilor recurenților - reclamanți ale căror pretenții se situează sub valoarea prag de 1.000.000 RON iar, în subsidiar, excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă EE..

Pe fond, intimata-pârâtă a solicitat respingerea recursurilor, ca nefondat.

Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 493 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

Prin încheierea din 5 octombrie 2018, potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., s-a dispus comunicarea către părți a raportului asupra admisibilității în principiu a recursurilor.

La 15 octombrie 2018, recurenta-reclamantă OO. a depus cerere de renunțare la judecata recursului.

Prin încheierea din 19 aprilie 2019 a fost respinsă excepția inadmisibilității recursurilor, invocată de intimata-pârâtă S.C. QQQ. prin întâmpinare; a fost respinsă excepția nulității recursului declarat de recurenta-reclamantă EE., invocată de intimata-pârâtă S.C. QQQ. prin întâmpinare; au fost admise în principiu recursurile și a fost acordat termen la 20 septembrie 2019, pentru soluționarea recursurilor.

La 8 august 2019, recurentul-reclamant Q. a depus cerere de renunțare la judecata recursului.

Prin încheierea din 20 septembrie 2019, în temeiul dispozițiilor art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., a fost suspendată judecata recursurilor declarate de împotriva deciziei nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, până la soluționarea cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene.

Ca urmare a soluționării cauzei C-81/19 aflată pe rolul Curții de Justiție a Uniunii Europene, constatându-se că motivul care a stat la baza suspendării judecății nu mai subzistă, la termenul din 11 noiembrie 2021 s-a dispus repunerea cauzei pe rol.

Înalta Curte de Casație și Justiție a luat în examinare, cu prioritate, cerererile recurenților-reclamanți Q. și OO., privind renunțarea la judecarea recursului și a reținut:

Principiul disponibilității, specific procesului civil, este consacrat de art. 9, precum și de art. 22 alin. (6) C. proc. civ. și constă în faptul că părțile pot determina nu numai existența procesului, respectiv declanșarea acestuia și libertatea de a-i pune capăt, dar și stabili cadrul procesual.

Așadar, principiul disponibilității cuprinde și posibilitatea părților de a efectua acte de dispoziție, acestea fiind desistarea (renunțarea reclamantului), achiesarea și tranzacția judiciară.

Dispozițiile art. 404 alin. (2) C. proc. civ. stipulează că renunțarea la calea de atac se poate face și ulterior pronunțării, chiar și după declararea căii de atac, prin prezentarea părții înaintea președintelui instanței sau a persoanei desemnate de acesta ori, după caz, prin înscris autentic care se va depune la grefa instanței, atât timp cât dosarul nu a fost înaintat la instanța competentă, dispozițiile alin. (1) aplicându-se în mod corespunzător.

Totodată, prevederile art. 463 alin. (1) C. proc. civ. stabilesc că achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre.

Manifestarea expresă de voință a părții reglementată de art. 404 C. proc. civ. se caracterizează prin aceea că partea care a pierdut procesul, în primă instanță sau în apel, renunță la dreptul de a exercita calea de atac, apelul sau, după caz, recursul, împotriva hotărârii respective ori dacă a formulat deja o cale de atac, o retrage.

Astfel, în ipoteza renunțării la calea de atac, aceasta echivalează cu o achiesare la hotărârea atacată, sens în care nu este necesar acordul intimatului.

Din interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 404 alin. (2) C. proc. civ., rezultă că achiesarea la hotărârea atacată poate avea loc și ulterior exercitării căii de atac, după trimiterea dosarului la instanța superioară, în cursul judecării căii de atac titularul acesteia putând oricând să se desisteze de continuarea judecății în calea de atac, ordinară sau extraordinară, caz în care se va face aplicarea art. 463 C. proc. civ., întrucât partea înțelege să-și retragă calea de atac.

În cauza de față, manifestarea de voință a recurenților-reclamanți Q. și OO. în sensul renunțării la judecata cererii de recurs, respectiv de achiesare la decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reprezintă un act de dispoziție al acestora, care nu este supus cenzurii instanței.

Pentru rațiunile înfățișate, Înalta Curte de Casație și Justiție, în temeiul art. 463 alin. (1) C. proc. civ., cu respectarea principiului disponibilității părților în procesul civil, urmează să ia act de achiesarea recurenților-reclamanți Q. și OO. la decizia nr. 370/C/2017 - A din 28 noiembrie 2017 pronunțate de Curtea de Apel Oradea, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Înalta Curte de Casație și Justiție, verificând în cadrul controlului de legalitate decizia atacată în raport de criticile formulate și temeiurile de drept invocate, con