ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1183/2017

Decizia nr. 1183/2017

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 28 mai 2014, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL: - obligarea pârâtei, în baza art. 18 alin. (4) din Contractul de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012, cod SMIS 24113, la plata următoarele sume: 55.545,60 lei reprezentând plată aferentă Cererii de rambursare nr. 1 privind cofinanțarea de la bugetul de stat și 470.454,40 lei reprezentând plată aferentă Cererii de rambursare nr. 1 privind debit FEDR, sume ce constituie finanțare încasată necuvenit; - obligarea pârâtei, în baza art. 12 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012, cod SMIS 24113, la plata majorărilor de întârziere începând cu data de 05 martie 2014 (care reprezintă ziua următoare expirării termenului limită de restituire a debitului, conform Notificării Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 1472 din 10 ianuarie 2014), în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective.

Prin Sentința nr. 3402 din data de 11 decembrie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis în parte cererea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice în contradictoriu cu pârâta SC A. SRL, a obligat pârâta să plătească reclamantei sumele de 55.545,60 lei și 470.454,40 lei finanțare încasată în temeiul contractului de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012 reziliat și a respins în rest, ca nefondată, cererea de chemare în judecată.

Împotriva sentinței au declarat recurs atât reclamantul cât și societatea pârâtă, ambii criticând-o pentru nelegalitate.

3.1 Recurentul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., admiterea recursului, casarea în parte a hotărârii și admiterea capătului II al cererii introductive, respectiv obligarea pârâtei la plata majorărilor de întârziere începând cu data de 05 martie 2014 (care reprezintă ziua următoare expirării termenului limită de restituire a debitului, conform Notificării Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 1472 din 10 ianuarie 2014), în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective.

În dezvoltarea criticilor formulate în recurs, în esență, a arătat că instanța de fond a interpretat, în mod greșit, prevederile contractului de finanțare, în condițiile în care art. 12 din contract stipulează faptul că intimata-pârâtă datorează instituției penalități de întârziere în cuantum de 0,1% zi întârziere în cazul în care acesta nu înțelege să plătească debitul datorat, aceste majorări urmând a curge din cea de-a șaisprezecea zi calendaristică de la data confirmării de primire a notificării transmise pentru plata voluntară a debitului.

În speță, recurentul-reclamant, în mod temeinic și legal, a solicitat prin acțiunea introductivă, obligarea intimatei-pârâte la plata majorărilor de întârziere în baza art. 12 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. 3310730 iulie 2012, începând cu data de 05 martie 2014 (care reprezintă ziua următoare expirării termenului limită de restituire a debitului, conform Notificării Ministerului Dezvoltării Regionale și Administrației Publice nr. 1472 din 10 ianuarie 2014), până la data plății efective a debitului.

3.2 În dezvoltarea motivelor de recurs, recurenta-pârâtă a arătat că, în baza dispozițiilor contractuale, recurenta-reclamantă avea obligația de a nu cere restituirea sumei de 526.000 lei care a fost achitată pe bază de documente justificative, aprobate în prealabil de recurent, înainte de efectuarea rambursării cheltuielilor eligibile.

Întrucât suma de 526.000 lei a fost achitată la data de 27 martie 2013, recurenta-pârâtă a fost în imposibilitate de a achita furnizorului de echipamente sumele solicitate la termenul cuvenit prin contract.

A invocat, de asemenea, buna sa credință în derularea contractului de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012, situație în care se impune nerestituirea sumei de 526.000 lei, având în vedere și faptul că adevărații beneficiari ai acestei sume sunt prestatorii contractelor de achiziție.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 18 mai 2015, recurenta-pârâtă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând coordonatele esențiale ale cauzei.

În esență, a subliniat caracterul abuziv al unor clauze contractuale și faptul că a fost de bună-credință în derularea contractului de finanțare.

Prin întâmpinarea depusă la dosar la data de 14 mai 2015, recurentul-reclamant a invocat excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă, în raport de faptul că motivele formulate nu se încadrează în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., simpla nemulțumire a recurentei-pârâte față de soluția instanței de fond neputând fi asimilată unei motivări reale a recursului.

Pe fondul cererii, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, exercitarea dreptului de a solicita rezilierea contractului de finanțare fiind în acord cu prevederile contractului încheiat de părți.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit potrivit art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost comunicat părților prin încheierea din data de 20 iulie 2016, conform art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 24 noiembrie 2016, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL, a constatat că cererile de recurs îndeplinesc condițiile de admisibilitate în principiu și a fixat termen pentru soluționarea acestora în ședință publică, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând legalitatea sentinței atacate prin prisma criticilor formulate de ambele părți, a apărărilor din întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul reclamantului este fondat, sentința recurată fiind afectată de interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor legale incidente la situația de fapt rezultată din probele administrate.

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, recurentul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat instanței să dispună obligarea recurentei-pârâte SC A. SRL, în baza art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012, cond SMIS 24113, la plata următoarelor sume de bani: 55.545,60 lei reprezentând plată aferentă cererii de rambursare nr. 1 (cofinanțare de la bugetul de stat) și 470.454,4 lei reprezentând plată aferentă aceleiași cereri de rambursare (debit FEDR), sume ce constituie finanțare încasată necuvenit în baza contractului de finanțare, precum și obligarea recurentei-pârâte la plata majorărilor de întârziere datorate conform art. 12 alin. (13) din contractul de finanțare.

Obligația de restituire vizează conduita recurentei-pârâte în derularea Contractului de finanțare nr. 3310 din 30 iulie 2012, cod SMIS 24113 pentru implementarea proiectului "Laborator dentar SC A. SRL", constând în solicitarea de reziliere a contractului de finanțare, prin adresa nr. 14603 din 20 octombrie 2013, din motive independente de voința acestuia.

În raport de dispozițiile art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare, prin care părțile au recunoscut în favoarea autorității de management un drept de reziliere unilaterală și au convenit ca beneficiarul să restituie integral sumele primite în cadrul contractului de finanțare, instanța de fond a admis în parte cererea de chemare în judecată, în sensul că a dispus restituirea sumelor primite în temeiul contractului de finanțare, respingând cererea de acordare a penalităților de întârziere, reținând că acordul de voință al părților în legătură cu rezilierea contractului nu face nicio mențiune la penalități.

Considerentul hotărâtor pe care prima instanță și-a fundamentat soluția de respingere a cererii de acordare a penalităților de întârziere a fost acela al neconsacrării convenționale a dreptului creditorului-finanțator de curgerea de penalități în caz de întârziere la plată din partea debitorului-beneficiar.

Contrar celor reținute de instanța de fond, Înalta Curte constată că, potrivit art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare: " În cazul nerespectării de către Beneficiar a prevederilor prezentului Contract, AM POR poate decide rezilierea unilaterală a contractului printr-o notificare scrisă. În această situație, Beneficiarul are obligația restituirii în întregime a sumelor deja primite în cadrul Contractului de finanțare nerambursabilă, în condițiile prevăzute de art. 12 din prezentul contract", iar potrivit art. 12 alin. (7) - (13) din același contract:

"(7) Orice plată excedentară efectuată de AMPOR constituie plată nedatorată, iar Beneficiarul are obligația de a restitui sumele respective;

(8) În cazul în care situația prevăzută la alin. (7) a fost depistată înainte efectuarea ultimei plăți, AMPOR poate decide diminuarea sumei rambursate începând cu tranșa următoare cu sumele corespunzătoare până la stingerea integrală a debitului, inclusiv, dacă este cazul, a comisioanelor de transfer bancar, plătite de AMPOR, aferente sumelor respective;

(9) În situația în care, la plata cererii finale de rambursare, debitul nu a fost stins, AMPOR va notifica Beneficiarul cu privire la suma datorată rămasă de restituit de către beneficiar;

(10) În termen de 15 (cincisprezece) zile calendaristice de la data confirmării de primire, de către Beneficiar, a notificării menționate la alineatul precedent, acesta este obligat să restituie suma datorată, precum și, dacă este cazul, a comisioanelor de transfer bancar, plătite de AMPOR, aferente sumelor respective.

(11) În cazul în care plata excedentară este depistată după efectuarea primei tranșe de plată AMPOR va notifica Beneficiarul cu privire la plata datorată, aceasta având obligația de a restitui, în termen de 15 (cincisprezece) calendaristice de la data confirmării de primire a notificării, suma datorată, precum și, dacă este cazul, comisioanele de transfer bancar, plătite de AMPOR, aferente sumelor respective.

(13) Începând cu ziua următoare expirării termenelor prevăzute la alin. (10) și (11) și la art. 6 alin. (8), se vor calcula majorări de întârziere în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată până la data plății efective."

În speță, din probele administrate, Înalta Curte constată că urmare a solicitării de reziliere a contractului de finanțare formulată de recurenta-pârâtă, autoritatea de management a transmis notificarea nr. 85 din 20 decembrie 2013, prin care s-a dispus, în raport de dispozițiile art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare, rezilierea contractului de finanțare încheiat de părți, și s-a stabilit în sarcina recurentei-pârâte obligația restituirii sumelor primite cu titlu de finanțare, în cuantum de 526.000 lei, în termen de 15 zile de la primirea notificării de comunicare a deciziei de reziliere, sub sancțiunea calculării penalităților de întârziere, conform art. 12 alin. (13) din contract.

Potrivit confirmării de primire atașată notificării, recurenta-pârâtă a primit notificarea deciziei de reziliere unilaterală a contractului de finanțare la data de 17 februarie 2014, termenul de 15 zile în care putea efectua plata, conform clauzelor contractuale, împlinindu-se la data de 04 martie 2014.

Acesta fiind contextul factual și juridic al cauzei, instanța de control judiciar constată că dreptul autorității de management la acordarea penalităților de întârziere, în cazul nerestituirii sumelor de bani primite în cadrul contractului de finanțare este consacrat convențional prin dispozițiile art. 12 alin. (13) din contractul de finanțare.

Constatând că recurentul-reclamant, la solicitarea recurentei-pârâte a dispus rezilierea contractului de finanțare, în condițiile art. 18 alin. (4) din contract, devine incidentă obligația beneficiarului de a restitui în întregime sumele primite în cadrul contractului de finanțare, precum și a penalităților de întârziere prevăzute de art. 12 alin. (13) din contract, în caz de nerestituire a sumelor respective în termenele prevăzute în contract.

Acordarea penalităților de întârziere se impune, așadar, în condițiile art. 12 alin. (13) din contractul de finanțare și art. 1270 C. civ., potrivit cu care "contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante".

Prin urmare, instanța de control judiciar reține că recursul reclamantului este întemeiat și atrage casarea sentinței, potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004.

Criticile recurentei-pârâte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. prin care tinde la respingerea capătului de cerere privind obligația de restituire a sumelor de bani primite în cadrul contractului de finanțare pentru motive de nelegalitate care nu au fost supuse analizei primei instanțe, sub aspectul nerespectării dispozițiilor Directivei Consiliului Europei nr. 93/13/CEE din 05 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii nu pot fi primite, în raport de dispozițiile art. 474 alin. (2) C. proc. civ., aplicabile și în recurs conform art. 494 C. proc. civ., potrivit cu care "părțile nu se vor putea folosi înaintea instanței de apel de alte motive, mijloace de apărare și dovezi decât cele invocate la prima instanță sau arătate în motivarea apelului ori întâmpinare".

În privința criticilor ce vizează culpa recurentului-reclamant în rezilierea contractului de finanțare, Înalta Curte constată că sunt nefondate, întrucât solicitarea de reziliere a contractului aparține recurentei-pârâte, așa cum rezultă din adresa din 3 octombrie 2013, în cuprinsul căruia recurenta-pârâtă solicită să i se comunice procedura pe care trebuie să o urmeze în vederea restituirii finanțării primite în cadrul proiectului.

Așa fiind, în mod corect a reținut instanța de fond că recurentul-reclamant, în raport de adresa recurentei-pârâte, prin care invocă imposibilitatea implementării proiectului, exercitându-și dreptul prevăzut de art. 18 alin. (4) din contractul de finanțare, a dispus rezilierea unilaterală a contractului, prin Decizia nr. 85 din 20 decembrie 2013, necontestată de către recurenta-pârâtă.

În acord cu judecătorul fondului, Înalta Curte constată că, necontestând validitatea acestei manifestări unilaterale de voință a recurentului-reclamant anterior sesizării instanței de judecată, prin recurgerea la instrumentul procedural corespunzător, devin incidente efectele juridice prevăzute de art. 18 alin. (4) din contract, astfel încât referirile recurentei-pârâte la pretinsele dificultăți întâmpinate în derularea proiectului și la buna sa credință nu prezintă relevanță juridică în prezenta cauză.

Având în vedere toate aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul dispozițiilor art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., va admite recursul recurentului-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva Sentinței nr. 3402 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, va casa în parte sentința recurată, în sensul că va obliga pârâta și la plata penalităților de întârziere de 0,1% pe zi întârziere din suma datorată, începând cu data de 5 martie 2014 și până la data plății efective, va menține restul dispozițiilor sentinței și va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-pârâtă SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 3402 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene împotriva Sentinței nr. 3402 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează în parte sentința recurată, în sensul că obligă pârâta SC A. SRL și la plata majorărilor de întârziere începând cu data de 5 martie 2014 în valoare de 1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective.

Menține restul dispozițiilor sentinței.

Respinge recursul declarat de SC A. SRL împotriva Sentinței nr. 3402 din 11 decembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 23 martie 2017.

Procesat de GGC - NN