ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3420/2024

Ședința publică din data de 19 iunie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 30 iunie 2016, pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub dosar nr. x/2016, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita, a solicitat:

(i) obligarea pârâtei, în baza art. 20 alin. (4) din contractul de finanțare nr. x/28.04.2011 - cod SMIS 22442, la plata sumei totale de 77.984,50 RON - din care 54.782,50 RON debit aferent FEDR, 7.734 RON debit aferent cofinanțării de la bugetul de stat, iar 14.468 RON TVA aferentă acestor sume, care constituie finanțare încasată necuvenit în baza contractului de finanțare precizat anterior;

(ii) obligarea pârâtei, în baza art. 14 alin. (13) din contractul de finanțare nr. x/28.04.2011 - cod SMIS 22442, la plata dobânzilor de întârziere în cuantum de 77,9844 RON/zi de întârziere, începând cu data scadentă de 07.05.2016 (respectiv data expirării termenului limită de 1 5 de zile pentru restituirea debitului, conform notificării MDRAP nr. 38758/15.04.2016), până la data plății efective;

(iii) obligarea pârâtei, în baza art. 453 C. proc. civ., la plata cheltuielilor de judecată.

1.2. Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Curții de Apel București nr. 51/02.03.2023 și Decizia nr. 2/2904 din aceeași dată, s-a dispus preluarea cauzelor aflate pe rolul Curții de Apel București – secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal – veche de către completele corespondente din cadrul secției a VIII-a contencios administrativ și fiscal, respectiv secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, prezentul dosar fiind versionat pe rolul secției a IX-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2016*.

1.3. Prin încheierea din 25 aprilie 2023, instanța de fond a rectificat citativul cauzei, stabilind că reclamant în cauză este Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene.

Prin sentința civilă nr. 923 din 23 mai 2023, Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a admis acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene, în contradictoriu cu pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita;

(ii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 77.984,50 RON, din care 54.782,50 RON reprezintă debit aferent FEDR, 7.734 RON reprezintă debit aferent cofinanțării de la bugetul de stat și 14.468 RON reprezintă TVA aferent acestor sume;

(iii) a obligat pârâta la plata către reclamantă a dobânzilor de întârziere în cuantum de 77,9844 RON pe zi de întârziere începând cu data scadentă de 7.05.2016 până la data plății efective a debitului principal.

Împotriva sentinței civile nr. 923 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Harghita a declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., solicitând casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea acțiunii.

În motivarea recursului, pârâta susține că instanța de fond a reținut greșit că nu s-ar fi depus întâmpinare în dosar. În realitate, recurenta-pârâtă a depus întâmpinare la data de 27.07.2016, conform dovezilor atașate recursului. Întrucât instanța de fond nu a reținut apărările formulate prin întâmpinare, sunt încălcate prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., care prevede că hotărârea va cuprinde susținerile pe scurt ale părților și, de asemenea, a fost încălcat și dreptul la apărare al recurentei-pârâte.

Mai arată recurenta-pârâtă că instanța de fond a preluat în întregime motivele reținute în sentința civilă pronunțată în dosarul nr. x/2016, dar, în lipsa motivării deciziei pronunțate în recurs de Înalta Curte, care menține sentința civilă, nu se poate reține puterea lucrului judecat.

Pe fondul recursului, recurenta-pârâtă redă dispozițiile art. 1 alin. (4) și art. 9 lit. A) alin. (2) din contractului de finanțare și învederează că a interpretat dificultăți în implementarea obiectivelor asumate, prestatorii de servicii nerespectând graficele de execuție stabilite prin contractele de servicii. Deși a efectuat demersuri pentru desfășurarea procedurilor de achiziții în vederea atribuirii contractelor de servicii nerealizate, totuși din cauza timpului scurt rămas până la finalizarea proiectului și a refuzului reclamantului de a prelungi perioada de implementare, aceste demersuri nu au putut fi finalizate. În consecință, consideră că este justificată aplicarea art. 20 alin. (1) din contractul de finanțare, fiind în prezența unui caz excepțional, când nerealizarea obiectivelor se datorează aproape exclusiv unor circumstanțe străine de voința beneficiarului, deși reclamantul a considerat greșit că nu sunt întrunite condițiile necesare încadrării într-un caz excepțional.

Consideră că atât instanța care a judecat dosarul nr. x/2016, cât și instanța de fond din prezenta cauză au interpretat dispozițiile art. 20 alin. (1) din contractul de finanțare în mod restrictiv, cu încălcarea art. 1266-1268 C. civ.

Intimatul-reclamant Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtă este nefondat, pentru următoarele considerente:

În fapt, între pârâta-recurentă în calitate de beneficiar și Ministerul Dezvoltării Regionale în calitate de organism intermediar pentru turism, în numele și pentru Autoritatea de management pentru Programul Operațional Regional 2007-2013, s-a încheiat contractul de finanțare nr. x/28.04.2011, având ca obiect acordarea finanțării nerambursabile de către AMPOR pentru implementarea proiectului nr. 22442 intitulat "Drumul porților secuiești". Acest contract a fost modificat succesiv prin trei acte adiționale, iar termenul de implementare a proiectului stabilit inițial prin contract la 24 luni a fost modificat prin intermediul actelor adiționale la 33 luni (prin cel dintâi), mai apoi la 45 luni (prin cel de-al doilea), iar în final de 54 de luni (prin ultimul act adițional).

Având în vedere că beneficiarul nu și-a atins indicatorii și obiectivele specifice proiectului, a fost emisă decizia nr. 45/13.04.2016, prin care Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a dispus rezilierea contractului de finanțare nerambursabilă nr. x/28.04.2011, conform art. 1 din decizie, iar conform art. 2 s-a dispus obligația în sarcina beneficiarului de a restitui sumele reprezentând cofinanțare de la bugetul de stat, FEDR și TVA.

Recurenta-pârâtă a contestat decizia de reziliere nr. 45/13.04.2016, solicitând anularea parțială a acesteia, în privința art. 2 referitor la obligația sa de restituire a sumelor, acțiunea în anulare făcând obiectul dosarului nr. x/2016 al Curții de Apel Tărgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Prin sentința civilă nr. 64/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, definitivă prin decizia nr. 4901/26.10.2022 a Înaltei Curți de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea având ca obiect anularea în parte a deciziei de reziliere nr. 45/13.04.2016.

Intimatul-reclamant Ministerul Investițiilor și Proiectelor Europene a promovat prezentul litigiu, solicitând obligarea recurentei-pârâte la plata sumelor menționate în cuprinsul art. 2 din decizia de reziliere nr. 45/13.04.2016, precum și a dobânzilor de întârziere.

Soluționarea cauzei de față a fost suspendată la data de 31.01.2017, până la finalizarea dosarului nr. x/2016, cauza fiind repusă pe rol la data de 23.05.2023, când instanța a pronunțat sentința civilă nr. 923/23.05.2023, prin care a admis acțiunea, dispunând obligarea pârâtei la plata sumelor pretinse de reclamant. În motivarea soluției astfel dispuse, prima instanță a valorificat autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 64/01.10.2010, pronunțate în dosarul nr. x/2016, prin care s-a reținut culpa recurentei-pârâte în rezilierea contractului de finanțare și s-a conchis asupra legalității deciziei de reziliere și, constatând că recuperarea debitului este o consecință a rezilierii, a admis cererea de chemare în judecată astfel cum a fost formulată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta UAT Jud. Harghita, susținând incidența cazurilor de casare/nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., texte potrivit cărora "Casarea unor hotărâri se poate cere numai pentru următoarele motive de nelegalitate: (...) 5. când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității; 6. când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei; (...)".

Referitor la primul rând de critici, încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 C. proc. civ. anterior citate, recurenta-pârâtă a învederat că, în cuprinsul sentinței atacate, prima instanță a menționat în mod nereal că pârâta nu ar fi depus întâmpinare, astfel că nu a avut în vedere apărările acesteia la soluționarea cauzei, încălcându-i dreptul la apărare. Înalta Curte constată că aceste critici se subsumează, în realitate, doar prevederilor pct. 5 al art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă, cîtă vreme recurenta-pârâtă nu susține argumente referitoare la nemotivarea sentinței ori prezența unor motive contradictorii ori străine pricinii, ci invocă o posibilă viciere a soluției datorate omisiunii analizării în speță a tuturor susținerilor părților, respectiv neobservarea tuturor actelor procesuale depuse la dosarul cauzei.

Înalta Curte constată că afirmațiile recurentei-pârîte sunt corecte, în cuprinsul sentinței existând mențiunea nedepunerii întâmpinării, deși acest act procesual a fost înregistrat la data de 25.07.2016, aflîndu-se la dosarul instanței de fond.

Cu toate acestea, pentru ca eroarea instanței de fond să conducă la casarea sentinței recurate, este necesar ca încălcarea regulii de procedură să atragă sancțiunea nulității, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ. coroborat cu dispozițiile procedurale generale privind nulitatea actelor de procedură, anume art. 174 – 179 din C. proc. civ.

Dispozițiile art. 176 din C. proc. civ. stabilesc cazurile, limitativ enumerate, în care actul de procedură este afectat de nulitate în mod necondiționat, toate celelalte cazuri de nelegalitate a actelor de procedură fiind supuse dispozițiilor art. 175 din C. proc. civ., care reglementează nulitatea condiționată de producerea unei vătămări părții interesate, ce nu poate fi înlăturată decât prin desființarea actului.

Întrucât neobservarea de către prima instanță a depunerii întâmpinării de pârâtă nu face parte dintre cazurile prevăzute de art. 176 din Cod, desființarea actului de procedură (în speță casarea sentinței recurate) nu poate interveni decât în condițiile în care recurenta-pârâtă face dovada unei vătămări ce i-a fost adusă prin această omisiune, respectiv prezintă argumente întemeiate din care să rezulte că soluția recurată este rezultatul sau a fost influențată de neanalizarea apărărilor înfățișate în actul procesual omis.

Din examinarea conținutului întâmpinării în raport de considerentele sentinței atacate, Înalta Curte constată că apărările pârâtei (reiterate, de altfel, în recurs) s-au referit la incidența anumitor prevederi contractuale, cu precădere art. 20 alin. (1) din contractul de finanțare nr. x/28.04.2011, care, în opinia sa, o situau într-un caz excepțional de neexecutare contractuală, nefiindu-i imputabilă nefinalizarea proiectului și nici emiterea deciziei de reziliere a contractului de finanțare nr. x/13.04.2016, fiind astfel înlăturată obligația de restituire a finanțării.

Pe de altă parte, în considerentele sentinței recurate instanța de fond a făcut aplicarea autorității de lucru judecat ce rezultă din sentința nr. 64/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Tărgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, prin care s-au tranșat chestiunile vizând culpa contractuală a recurentei-pârâte, inaplicabilitatea art. 20 alin. (1) din contractul de finanțare nr. x/28.04.2011 și legalitatea deciziei de reziliere a contractului de finanțare nr. x/13.04.2016. Ca urmare, prima instanță nu a mai procedat la un examen de fond asupra cauzei cu privire la aceste aspecte, câtă vreme acestea au făcut deja obiectul analizei într-o altă pricină, iar autoritatea de lucru judecat se opune repunerii lor în discuție.

Înalta Curte constată astfel că apărările recurentei-pârâte nu ar fi condus la o altă soluție, câtă vreme judecătorul fondului a admis acțiunea având în vedere, pe de-o parte, incidența autorității de lucru judecat, iar, pe de altă parte, consecințele ce decurg din menținerea deciziei de reziliere a contractului, argumentele recurentei-pârâte privind aspecte care au fost deja tranșate de instanța anterioară și pe care instanța învestită cu prezenta cauză nu le mai putea analiza.

În consecință, recurenta-pârâtă nu a demonstrat existența unei vătămări datorate neanalizării apărărilor din întâmpinare, ce nu ar putea fi înlăturată decât prin casarea sentinței, astfel încât, nefiind incidente prevederile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., criticile sale vor fi respinse ca nefondate.

Referitor la cel de-al doilea rând de critici, recurenta-pârâtă a susținut că instanța de fond nu putea să valorifice autoritatea de lucru judecat a sentinței civile nr. 64/01.10.2020, pronunțată de Curtea de Apel Tărgu Mureș – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2016, în lipsa motivării deciziei pronunțate în recurs de Înalta Curte de Casație și Justiție – secția de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/26.10.2022, prin care s-a respins recursul declarat împotriva sentinței amintite. Aceste critici nu au fost încadrate de recurenta-reclamantă într-unul dintre cazurile de casare prevăzute de lege, însă vor fi examinate din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., câtă vreme se invocă o eroare de ordin procedural în modalitatea de aplicare a autorității de lucru judecat.

Înalta Curte reține că recurenta-pârâtă nu a justificat în niciun fel această afirmație, nefăcând trimitere la niciun text de lege care ar condiționa autoritatea de lucru judecat de motivarea hotărârii pronunțate de instanța de control judiciar.

Potrivit art. 430 alin. (1) din C. proc. civ. "Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat cu privire la chestiunea tranșată.", iar alin. (4) din același text de lege statuează "Când hotărârea este supusă apelului sau recursului, autoritatea de lucru judecat este provizorie.".

Așadar, textul de lege prevede că autoritatea de lucru judecat există de la data pronunțării hotărârii judecătorești, chiar dacă aceasta este motivată la un moment ulterior, iar, în condițiile exercitării căilor de atac, autoritatea de lucru judecat este considerată provizorie, până la soluționarea apelului sau recursului (până la rămânerea sa definitivă). Nicio normă de procedură civilă nu condiționează caracterul definitiv al hotărârii de motivarea deciziei pronunțate în calea de atac, art. 634 alin. (1) pct. 5 și alin. (2) din C. proc. civ. prevăzând că sunt hotărâri definitive hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii, și că hotărârile devin definitive la data expirării termenului de exercitare a apelului ori recursului sau, după caz, la data pronunțării.

În speță, sentința civilă nr. 64/01.10.2020 a Curții de Apel Târgu Mureș are autoritate de lucru judecat provizorie de la data pronunțării sale, autoritate ce a fost definitivată prin respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate, prin decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 4901/26.10.2022. Astfel fiind, la data la care instanța de fond a soluționat pricina de față – 23.05.2023, sentința civilă nr. 64/2020 beneficia de autoritate de lucru judecat consolidată în urma menținerii sale în calea de atac, neavând nicio relevanță împrejurarea că decizia din recurs, pronunțată la 26.10.2022, a fost motivată la o dată ulterioară pronunțării.

În consecință, Înalta Curte va respinge, ca nefondate, criticile recurentei-pârâte anterior examinate.

În ceea ce privește criticile de fond ale recursului, Înalta Curte constată că recurenta-pârâtă reia argumentația referitoare la aplicabilitatea art. 20 alin. (1) din contractul de finanțare, respectiv la existența unui caz excepțional de neexecutare contractuală, și contestă interpretările, apreciate restrictive, pe care atât instanța de fond, cât și instanța ce a judecat dosarul nr. x/2016 le-au dat acestei dispoziții contractuale, raportat la prevederile art. 1266-1268 C. civ.. Așadar, aceste critici se subsumează prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., motiv de nelegalitate care prevede casarea hotărârii atacate în cazul încălcării sau aplicării greșite a normelor de drept material.

Înalta Curte, în acord cu instanța de fond, reține că susținerile recurentei-pârâte au făcut obiectul analizei în dosarul Curții de Apel Târgu Mureș nr. 288/43/2016*, fiind definitiv tranșate, astfel că nu mai pot fi reexaminate în prezentul litigiu.

Potrivit art. 431 din C. proc. civ. "(1) Nimeni nu poate fi chemat în judecată de două ori în aceeași calitate, în temeiul aceleiași cauze și pentru același obiect. (2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă.".

În cauza de față este incidentă autoritatea de lucru judecat în exprimarea efectului său pozitiv, pentru care nu este necesar să existe o identitate de obiect între cele două pricini, câtă vreme art. 430 alin. (2) din C. proc. civ. statuează că autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină. Astfel fiind, trebuie recunoscut că intră în autoritate de lucru judecat dispozitivul care tranșează litigiul și motivele care susțin soluția, precum și motivele care conțin ele însele soluții pe aspectele litigioase invocate de părți și supuse dezbaterii acestora, dacă au legătură cu obiectul procesual.

Așadar, Înalta Curte nu poate examina în recurs susținerile recurentei-pârâte vizând raporturile contractuale și situația de fapt care au condus la rezilierea contractuală, acestea fiind tranșate cu caracter definitiv în dosarul nr. x/2016, care a avut drept obiect cererea UAT Județul Harghita de anulare în parte a deciziei de reziliere a contractului de finanțare nr. x/13.04.2016.

Totodată, Înalta Curte nu poate analiza nici interpretarea pretins restrictivă a dispozițiilor contractuale, contestată de recurenta-pârâtă în privința hotărârii judecătorești pronunțate în dosarul Curții de Apel Târgu Mureș nr. 288/43/2016*, câtă vreme nu este învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva sentinței civile nr. 64/01.10.2020, neputând aprecia asupra legalității unei hotărâri judecătorești pronunțate într-o altă pricină și care prezintă de altfel caracter definitiv.

Este de observat și că recurenta-pârâtă nu a formulat niciun fel de critici referitoare la cuantumul sumelor la plata cărora a fost obligată de către prima instanță cu titlu de debit principal și accesorii, rezumându-se la apărări vizând inexistența obligației de plată ca urmare a lipsei culpei contractuale și nelegalității deciziei de reziliere, care au fost înlăturate atât de prima instanță, cât și de instanța de control judiciar, în aplicarea principiului autorității de lucru jduecat.

Pentru toate aceste considerente, Înalta Curte constată că sentința instanței de fond este legală, recurenta-pârâtă neprezentând critici apte să conducă la reformarea soluției. În consecință, nefiind incidente dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 din C. proc. civ., va respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Județul Harghita, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâta Unitatea Administrativ-Teritorială Jud. Harghita împotriva sentinței civile nr. 923 din 23 mai 2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 19 iunie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței.