ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 439/2020

Ședința publică din data de 29 ianuarie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 06 decembrie 2016, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Racari, a solicitat:

(i) obligarea pârâtei, în baza art. 14 alin. (7), (9) și (10) din Contractul de finanțare nr. x/25.10.2010 - cod SMIS 11000, la plata sumei de 85.491,51 RON, compusă din:

- 1.725,37 RON TVA (cheltuieli neeligibile aferente cererii de rambursare nr. x);

- 61.384,72 RON (FEDR 53.241,59 RON, cofinanțare de la bugetul de stat 8.142,83 RON) și 22.381,72 RON reprezentând TVA (cheltuieli neeligibile aferente cererii de rambursare nr. x), care constituie finanțare încasată necuvenit în baza contractului de finanțare;

(ii) obligarea pârâtei, în baza art. 14 alin. (13) din Contractul de finanțare nr. x/25.10.2010 - cod SMIS 11000, la plata dobânzilor de întârziere în cuantum de 0,1% pe zi de întârziere, începând cu data scadentă de 21.04.2016 (respectiv data expirării termenului limită de 15 zile pentru restituirea debitului, conform Solicitării privind recuperarea cheltuielilor neeligibile nr. 35122/06.04.2016 și nr. 35118/06.04.2016, notificări primite de beneficiar în data de 06.04.2016 și înregistrate la acesta sub nr. x/06.04.2016 și, respectiv, 4090/06.04.2016, până la data plății efective).

(iii) obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 1241 din 05 aprilie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus următoarele:

(i) a respins excepția necompetenței materiale, invocată de pârâtă, ca neîntemeiată;

(ii) a calificat excepția inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâtă, ca fiind excepția lipsei de interes;

(iii) a admis excepția lipsei de interes;

(iv) a respins acțiunea formulată de reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice - n.r.), în contradictoriu cu Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Răcari, ca lipsită de interes.

Împotriva sentinței civile nr. 1241 din 05 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (actual Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației), întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare primei instanțe.

În motivarea recursului, reclamantul a expus în detaliu contextul factual care a condus la prezentul litigiu, precum și modalitatea de calcul a pretențiilor solicitate prin cererea de chemare în judecată, arătând că soluția instanței de fond, prin care a fost admisă excepția lipsei de interes, este nelegală.

Recurentul-reclamant a criticat considerentul instanței de fond referitor la neparcurgerea procedurii prevăzute de art. 21 alin. (13) din O.U.G. nr. 66/2011, care trebuie finalizată prin emiterea unui proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare sau a unei note de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, arătând că această procedură nu este aplicabilă situației în speță, în raport de dispozițiile art. 14 din contractul de finanțare și art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011.

Astfel, a învederat recurentul, dispozițiile art. 14 din contractul de finanțare sunt aplicabile dacă sunt îndeplinite două condiții și anume cheltuielile efectuate și declarate de beneficiari nu respectă condițiile de legalitate, regularitate ori conformitate, iar acestea sunt depistate înainte de efectuarea ultimei plăți. Prin urmare, O.U.G. nr. 66/2011 nu reglementează exclusiv modalitatea de restituire a creanțelor bugetare constatate prin titluri de creanță emise în urma unor verificări, ci și situațiile în care sumele de bani care constituie plată nedatorată urmează a fi restituite în conformitate cu prevederile contractului de finanțare.

În speță, având în vedere că, la cererea finală, suma autorizată la plată a fost mai mică decât sumele declarate neeligibile la cererile nr. x și nr. 13, a fost activat mecanismul prevăzut de art. 14 din contractul de finanțare, astfel încât, la depunerea cererii nr. x finale nu a fost constatată o nouă neregulă. Prevederile art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011 ar fi fost aplicabile doar dacă, la depunerea cererii nr. x finale, s-ar fi constatat o nouă neregulă, pe când în situația de față, la cererea nr. x se recuperează sumele aferente neregulilor identificate la cererile nr. x și nr. 13, conform procedurii prevăzute de art. 6 și art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011.

Recurentul-reclamant a mai susținut că, potrivit art. 8 din Legea nr. 554/2004, instanța de contencios administrativ este competentă să soluționeze litigiile legate de executarea și încetarea contractului administrativ, iar speța de față privește obligația de restituire a unor sume de bani aferente executării unui contract administrativ.

A mai arătat recurentul că, potrivit art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011, constituie titlu executoriu atât procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare și nota de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, cât și hotărârea judecătorească definitivă, legiuitorul neimpunând obligativitatea emiterii unui titlu de creanță, ci reglementând situații distincte, prin care se pot recupera sumele plătite necuvenit beneficiarilor fondurilor nerambursabile.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 25 iulie 2017, intimata-pârâtă Unitatea Administrativ Teritorială Orașul Răcari a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației este nefondat, pentru următoarele considerente:

Pentru a răspunde criticilor formulate de reclamant, Înalta Curte are în vedere că pretențiile formulate prin cererea de chemare în judecată vizează sumele încasate de pârâtă cu titlu de finanțare nerambursabilă, pe care reclamantul le apreciază a fi neeligibile și a căror restituire o solicită pe calea acțiunii adresate instanței de contencios administrativ și fiscal.

Din acest considerent rezultă, sub un prim aspect, caracterul nefondat al criticii reclamantului referitoare la aplicabilitatea în speță a dispozițiilor art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011 (și, pe cale de consecință, excluderea de la aplicare a dispozițiilor art. 21 din același act normativ), care prevăd că:

"Pentru cheltuielile incluse în solicitările/cererile de plată ale beneficiarilor care nu respectă condițiile de legalitate, regularitate sau conformitate stabilite prin prevederile legislației naționale și comunitare, identificate de autoritățile cu competențe în gestionarea fondurilor europene înainte de efectuarea plății, nu se aplică: a) procedura de constatare a neregulii prevăzută la art. 21."

În speță nu este îndeplinită ipoteza textului de lege precitat, întrucât pretențiile reclamantului privesc sume plătite de autoritatea finanțatoare, pentru care neregula a fost identificată ulterior plății, pe când dispozițiile art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011 reglementează situația neregulilor identificate înainte de efectuarea plății și pentru care nu se aplică procedura prevăzută de art. 21 din O.U.G. nr. 66/2011.

Nici susținerile referitoare la compensarea sumelor din cererea de rambursare nr. x finală cu cele din cererile de rambursare nr. x și nr. 13 nu sunt de natură a înlătura concluzia referitoare la inaplicabilitatea în cauză a prevederilor art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011, întrucât, chiar dacă cheltuielile apreciate a fi neeligibile au fost reținute din valoarea cererii de rambursare nr. x, contravaloarea lor a fost plătită anterior către beneficiar, astfel cum rezultă din Solicitarea privind recuperarea cheltuielilor neeligibile din cererea de rambursare nr. x, emisă sub nr. x/06.04.2016 și Solicitarea privind recuperarea cheltuielilor neeligibile din cererea de rambursare nr. x, emisă sub nr. x/06.04.2016 .

De altfel, situația reglementată de art. 9 din O.U.G. nr. 66/2011 este aceea în care finanțarea nu se acordă, ca urmare a constatării neregulii. Rezultă, astfel, fără dubiu, că prevederile legale citate nu constituie argument care să pledeze în favoarea existenței interesului reclamantului în promovarea cererii de chemare în judecată.

În ceea ce privește aplicabilitatea dispozițiilor art. 14 din contractul de finanțare, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant recurge la o interpretare greșită a acestei prevederi contractuale, într-o manieră care ignoră dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011.

Este de necontestat că prevederile art. 14 alin. (10) - (13) și alin. (15) - (16) din contractul de finanțare dispun cu privire la obligația beneficiarului finanțării de restituire a sumelor achitate excedentar de autoritatea finanțatoare, considerate a reprezenta plăți nedatorate, dar restituirea va opera în condițiile reglementate de O.U.G. nr. 66/2011, prin derularea procedurii de verificare și constatare a neregulii, conform art. 21 din acest act normativ, finalizată prin emiterea unui titlu de creanță (proces-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare sau notă de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare). Restituirea finanțării nu poate avea ca temei decât existența unei nereguli, adică a unei abateri de la legalitate, regularitate și conformitate, constatată de organele de control în conformitate cu O.U.G. nr. 66/2011.

În acest sens, Înalta Curte reține că, potrivit art. 14 alin. (6) din contractul de finanțare, astfel cum a fost modificat prin actul adițional nr. x/25.10.2013:

"Structura organizată în cadrul AMPOR sau în cadrul instituției publice în care funcționează AMPOR în scopul constatării neregulilor și stabilirii creanțelor bugetare/corecțiilor financiare poate efectua misiuni de control în temeiul O.U.G. nr. 66/2011 privind prevenirea, constatarea și sancționarea neregulilor apărute în obținerea și utilizarea fondurilor europene și/sau a fondurilor publice naționale aferente acestora sau a oricăror acte normative de modificare, completare sau înlocuire a acesteia, actele de control fiind opozabile beneficiarului.". Totodată, și dispozițiile alin. (4) din același articol, fac trimitere la procedura de aplicare a reducerilor procentuale, pentru situația în care abaterea este identificată anterior efectuării plăților, care se derulează tot în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011.

Prin urmare, dispozițiile art. 14 din contractul de finanțare trebuie interpretate într-o modalitate congruentă, ținând cont de toate prevederile cuprinse în alineatele din conținutul articolului (nu doar de alineatele indicate de recurentul-reclamant), precum și de dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, care stabilesc că recuperarea sumelor achitate excedentar are loc în baza unui titlu de creanță, emis în procedura prevăzută de art. 21 din acest act normativ.

În aceeași linie argumentativă, Înalta Curte va respinge și critica recurentului-reclamant referitoare la încadrarea în categoria titlurilor de creanță a hotărârilor judecătorești, reținând că dispozițiile art. 43 din O.U.G. nr. 66/2011 au fost interpretate în mod corect de instanța de fond ca referindu-se la hotărârea judecătorească pronunțată în litigiul având ca obiect contestarea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare sau a notei de constatare a neregulilor și de stabilire a corecțiilor financiare, această ipoteză fiind cea care se încadrează, într-o manieră coerentă, în ansamblul prevederilor ordonanței de urgență a guvernului.

Referitor la concursul dintre dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, Înalta Curte reține că, deși contractul de finanțare este un contract administrativ, astfel cum a susținut recurentul-reclamant, iar litigiul privește aspecte ce țin de executarea contractului, în cauză se aplică, cu prioritate, dispozițiile legii speciale care guvernează raporturile juridice deduse judecății, respectiv O.U.G. nr. 66/2011. Or, acest act normativ prevede o procedură specială de urmat de către autoritatea ministerială, în ipoteza constatării unei nereguli și a necesității restituirii finanțării de către beneficiar. Această procedură specială permite autorității să emită titlul de creanță prin care se stabilește cuantumul obligației de plată, ceea ce determină lipsa de interes în recurgerea la calea acțiunii judiciare pentru recuperarea finanțării afectate de nereguli.

Pentru considerentele expuse, nefiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul Ministerul Lucrărilor Publice, Dezvoltării și Administrației împotriva sentinței civile nr. 1241 din 05 aprilie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 29 ianuarie 2020.