ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3230/2018

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 12 august 2014, sub nr. x/2014, reclamanta A. SRL a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, ca, prin hotărârea judecătorească ce se va pronunța, să se dispună:

1) Anularea în tot a Deciziei nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 comunicată în data de 20 mai 2014 și prin care pârâta a dispus unilateral rezilierea Contractului de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009 pentru proiectul având codul SMIS-2085 intitulat "Centrul de agrement Xx", încheiat între pârâtă, în calitate de AMPOR, și A. SRL, în calitate de beneficiar, precum și obligarea societății reclamante la restituirea în întregime a sumei de 1.553.146,71 RON, reprezentând debit aferent FEDR pentru cele trei cereri de rambursare;

2) Obligarea pârâtei la continuarea derulării Contractul de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009 prin POR 2007 - 2013, Axa prioritară 5, Domeniul major de intervenție 5 - 2;

3) Obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a formulat întâmpinare și cerere reconvențională la cererea de chemare în judecată formulată de A. SRL, prin care a solicitat:

1) obligarea A. SRL, în temeiul art. 18 alin. (5) teza a 2-a din Contractul de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009, la plata sumei de 1.553.146,71 RON, respectiv: 245.819,24 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 1), 265.612,56 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 2) și 1.041.714,91 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 3);

2) obligarea A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) și (16) din Contractul de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009, la plata dobânzilor de întârziere începând cu data de 7 iunie 2014 (care reprezintă ziua următoare expirării termenului limită de restituire a debitului, conform notificării MDRAP nr. 34599 din 15 mai 2014 primită de reclamantă la data de 22 mai 2014, conform confirmării de primire), în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective;

3) obligarea A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) și (15) din contractul de finanțare nr. x/26 octombrie 2009 la plata comisioanelor bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, care cad în sarcina reclamantei;

4) obligarea SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Prin Sentința civilă nr. 813 din 23 martie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția inadmisibilității și excepția necompetenței sale materiale în ce privește cererea reconvențională; a respins, ca neîntemeiate, atât cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. SRL în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, cât și cererea reconvențională formulată de pârât.

Împotriva sentinței de fond au formulat recurs ambele părți.

3.1. Prin recursul declarat de reclamanta A. SRL, s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate și, în rejudecarea fondului, să se admită cererea de chemare în judecată, cu cheltuielile de judecată pe cale separată.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea atacată este pronunțată cu eronata interpretare și aplicare a legii, în ceea ce privește soluția primei instanțe de a respinge excepția inadmisibilității cererii reconvenționale, arătând că cererea reconvențională trebuie să respecte aceleași condiții ca și cererea introductivă, inclusiv referitor la procedurile prealabile speciale, dar, în speță, pârâtul nu a îndeplinit procedura impusă prin art. 7 al Legii nr. 554/2004 și nici nu au fost respectate prevederile art. 1 și art. 2 din Legea nr. 554/2004, privind subiectele ce pot sesiza instanța de contencios administrativ și obiectul acestor cereri.

Un alt motiv de recurs este cel referitor la nemotivarea hotărârii, recurenta-reclamantă susținând că în considerentele sentinței atacate nu se regăsesc temeiurile de fapt și de drept pentru care a fost respinsă cererea sa, apreciind că prima instanță doar a reprodus pasaje din susținerile părților, fără a se referi la motivele invocate de titularul cererii de chemare în judecată, motive care, în opinia sa, au condus la întârzierea implementării contractului.

Totodată, a arătat recurenta-reclamantă că nu a existat o analiză atentă, obiectivă, dată de către judecătorul cauzei în privința culpei Societății A. SRL în modalitatea de implementare a contratului de finanțare, precizând, în mod eronat, că autoritatea de management a fost anunțată cu întârziere despre existența Dosarului penal nr. x/2012, respectiv în data de 11 decembrie 2013, deși corespondența purtată între părțile semnatare ale Contractului de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009 relevă informarea AMPOR pe tot parcursul anului 2013 despre existența respectivului dosar penal. Cu titlu de exemplu, menționează recurenta-reclamantă că, prin Adresa nr. x din 4 iulie 2013 înaintată Organismului Intermediar pentru Programul Operațional Regional, a arătat că se lucrează la documentația de reatribuire a contractului de lucrări și că termenul de 6 luni de prelungire a implementării contractului nu este suficient, nepermițând efectuarea unei achiziții de lucrări, aceleași aspecte fiind relevate și prin Adresa nr. x din 11 iulie 2013 emisă de către beneficiar. Prin adresa AMPOR nr. x din 11 aprilie 2013 însă, s-a arătat că nu se poate prelungi implementarea contractului de finanțare pentru 19 luni, așa cum a cerut beneficiarul, ci doar cu 6 luni, motivat de nesiguranța creată de Dosarul penal nr. x/2012, în care societatea beneficiara este învinuită.

S-a menționat că, în perioada noiembrie 2012 - noiembrie 2013, din cauze obiective, societatea beneficiară nu a putut face plăți către furnizori, contul său fiind sechestrat, ca măsură asigurătorie, prin ordonanța DNA din data de 08 noiembrie 2012, măsură ridicată tot prin ordonanță de către același organism în data de 29 noiembrie 2013.

În concluzie, a susținut recurenta-reclamantă că judecătorul fondului nu a analizat toate temeiurile de fapt și de drept invocate de pârât în decizia contestată, reținând, astfel, în mod eronat, legalitatea actului administrativ atacat în cauză.

3.2. Prin recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice, s-a solicitat casarea, în parte, a sentinței recurate, în sensul admiterii cererii sale reconvenționale, cu consecința obligării reclamantei A. SRL la plata sumelor solicitate de minister, respectiv:

3) obligarea SC A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) și (15) din contractul de finanțare la plata comisioanelor bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, care cad în sarcina reclamantei;

4) obligarea SC A. SRL la plata cheltuielilor de judecată.

Recurentul-pârât consideră că hotărârea atacată este nelegală și netemeinică în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale formulată de MDRAP, fiind dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material, invocând motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., republicat.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, recurentul-pârât invocă motivarea succintă în ceea ce privește respingerea cererii reconvenționale, fără arătarea motivelor și a probelor ce au stat la baza soluției pronunțate, ipoteză care, în opinia recurentului, este echivalentă cu motivele contradictorii ori străine de natura pricinii, obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată fiind consacrată legislativ în art. 425 din C. proc. civ., republicat, și statuată ca necesitate în doctrina și practica judiciară a instanțelor interne, dar și în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Referitor la motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-pârât critică soluția primei instanțe în ceea ce privește respingerea ca neîntemeiată a cererii reconvenționale, hotărârea atacată fiind dată, în opinia sa, cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

A susținut recurentul-pârât că, în speță, cererea reconvențională ar fi putut respinsă doar în situația în care Decizia nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea Contractului de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009 ar fi fost un titlu executoriu, dar respectiva decizie a fost emisă ca urmare a analizării procedurii de conciliere dintre minister și A. SRL, așa încât măsurile dispuse în acest act ar fi putut fi duse la îndeplinire de reclamantă de bunăvoie. Cu toate acestea, reclamanta a contestat această decizie în vederea recuperării sumelor deja achitate beneficiarului, iar recurentul-pârât arată că trebuie să obțină un titlu executoriu în vederea executării silite a reclamantei, conform art. 632 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., republicat.

Astfel, dacă în cazul prefinanțării, prevederile O.U.G. nr. 64/2009 reglementează situația în care pentru recuperarea acesteia se pot emite decizii de recuperare care constituie titlu de creanță, în cazul cererilor de rambursare, actul normativ anterior menționat nu stabilește posibilitatea de a se emite titluri executorii.

Pe fondul cererii reconvenționale, recurentul-pârât învederează faptul că, în ceea ce privește obligarea reclamantei A. SRL la plata sumei de 1.553.146,71 RON, această obligație incumbă din contractul de finanțare nr. x/26 octombrie 2009, care avea ca obiect acordarea finanțării nerambursabile de către minister pentru implementarea proiectului cod SMIS 2085 cu titlul "Centrul de agrement Xx", iar potrivit dispozițiilor art. 2 alin. (4) din contractul de finanțare, perioada de implementare a proiectului era de 31 de luni, aceasta fiind prelungită prin intermediul a 6 acte adiționale la 49 luni, ce s-au împlinit la data de 26 noiembrie 2013.

Se mai arată că, potrivit cererii de finanțare, A. SRL s-a angajat să realizeze: a) Centrul de agrement cu utilitățile aferente (9000 mp); b) să ofere un pachet de servicii turistice; c) să angajeze 50 persoane (28 femei și 22 bărbați), dar pe parcursul perioadei de implementare, instituția recurentă a constatat mai multe probleme, respectiv: primul contract de lucrări încheiat de A. SRL, prin care s-au realizat lucrări în cadrul proiectului de 5 % a fost reziliat în luna noiembrie a anului 2012; la ultima propunere a Agenției pentru Dezvoltare Regională Nord Est (ADR NE) de prelungire a contractului de finanțare cu 19 luni, datorită rezilierii contractului de lucrări, ministerul a fost de acord doar cu o extindere de 6 luni, având în vedere Dosarul de urmărire penală nr. 102/P/2012 al Direcției Naționale Anticorupție; prin Adresa nr. x din 9 septembrie 2013, recurentul-pârât a solicitat ADR NE ca până la termenul de 16 septembrie 2013, A. SRL să transmită proiectul tehnic revizuit, în caz contrar, urmând ca Organismul Intermediar să propună ministerului rezilierea contractului de finanțare, dar reclamanta nu a dat curs acestei solicitări, ci a informat ADR NE cu privire la asumarea datei de 30 septembrie 2013 pentru depunerea documentației tehnice revizuite, documentație ce a fost totuși depusă la 4 octombrie 2013. La data de 23 septembrie 2013, reclamanta a transmis la ADR NE solicitarea de prelungire a perioadei de implementare a proiectului cu 17 luni (prin Actul adițional nr. 7), act adițional care nu a mai fost semnat.

Astfel, având în vedere aceste aspecte, s-a constatat că de la data rezilierii contractului de lucrări (noiembrie 2012) și până la data depunerii noii documentații tehnice pentru continuarea lucrărilor (octombrie 2013), au trecut peste 10 luni, întârziere ce se datorează exclusiv culpei A. SRL. Odată cu ultima prelungire a contractului de finanțare prin Actul adițional nr. x, s-a aprobat ca reclamanta să demareze și să finalizeze atât documentația tehnică revizuită, cât și licitația de lucrări, fapt care nu s-a realizat până la finalizarea perioadei de implementare a proiectului (26 noiembrie 2013), când progresul general al proiectului era de 6% și când A. SRL a semnat contractele de servicii de management de proiect, publicitate și informare, audit și dirigenție de șantier, singura achiziție rămasă de realizat fiind cea de dotări, programată după finalizarea lucrărilor), stadiul financiar al proiectului fiind de 3,7%.

Date fiind aceste aspecte, recurentul-pârât a apreciat că proiectul creează riscuri de implementare tehnică și financiară, cu implicații majore în pierderea fondurilor, cu atât mai mult cu cât, urmare emiterii raportului de vizită la fața locului nr. 14231/OI din 26 august 2013, întocmit de ADR Nord-Est cu ocazia vizitei din data de 22.08.2013, a rezultat că, în speță, calendarul activităților prezintă întârzieri foarte mari și proiectul prezintă risc crescut de neîndeplinire a indicatorilor. Astfel, apreciază recurentul-pârât că reclamanta nu a respectat obligațiile asumate prin contract, respectiv: obligații referitoare la respectarea calendarului activităților; asigurarea unui management eficient al proiectului necesar implementării corecte și termenele stabilite prin contract a activităților; la respectarea calendarului achizițiilor; la obligația informării Organismului Intermediar și a ministerului cu privire la orice situație care ar determina încetarea sau întârzierea executării contractului; nu a informat AM POR cu privire la dosarul de urmărire penală decât în data de 11 decembrie 2013, deși dosarul a fost constituit din anul 2012.

De asemenea, arată că reclamanta a intenționat să schimbe amplasamentul proiectului, ceea ce ar fi afectat criteriile de eligibilitate inițiale și declararea proiectului ca fiind neeligibil, astfel că, în temeiul art. 21 alin. (1) din contractul de finanțare, recurentul a inițiat procedura de conciliere pe cale amiabilă cu A. SRL, dar aceasta nu s-a prezentat la conciliere și nici nu a transmis un punct de vedere în scris, motiv pentru care recurentul-pârât a emis Decizia nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea contractului de finanțare și, în consecință, reclamanta a fost notificată asupra obligației de a achita sumele de 245.819,24 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 1), 265.612,56 RON debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 2) și 1.041.714,91 RON (debit aferent FEDR, Cererea de rambursare nr. 3), în maxim 15 zile de la data primirii notificării, sub sancțiunea calculării dobânzilor de întârziere.

Referitor la obligarea reclamantei A. SRL, în temeiul art. 12 alin. (13) și (16) din Contractul de finanțare nr. x/26 octombrie 2009, la plata dobânzilor de întârziere începând cu data de 7 iunie 2014, în valoare de 0,1% pe zi de întârziere din suma datorată, până la data plății efective, recurentul-pârât arată că aceste sume trebuiau restituite în maxim 15 zile calendaristice de la data primirii Notificării nr. x din 15 mai 2014, sub sancțiunea calculării dobânzilor de întârziere, conform art. 12 alin. (16) din contractul de finanțare.

De asemenea, recurentul-pârât precizează faptul că, în conformitate cu prevederile art. 12 alin. (15) din contractul de finanțare, comisioanele bancare ocazionate de rambursarea sumelor datorate către minister, cad în sarcina exclusivă a beneficiarului.

4.1. Prin întâmpinarea depusă în cauză, recurentul-pârât Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice a solicitat anularea recursului reclamantei ca nemotivat, iar în subsidiar, respingerea acestuia ca nefondat.

4.2. Legal citată, recurenta-reclamantă A. SRL nu a formulat întâmpinare la recursul pârâtului.

5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul de filtru

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 20 septembrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ.

Prin încheierea din data de 28 martie 2018, completul de filtru a admis excepția lipsei dovezii calității de reprezentant a avocatului B. pentru reclamanta A. SRL, prin lichidator judiciar C.; a constatat, în raport de conținutul raportului, că cererea de recurs formulată de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nul, iar recursul declarat de pârâtul MDRAP este fondat.

1.a) Recursul declarat de reclamanta Societatea A. SRL

La termenul de judecată din data de 28 martie 2018, având a se pronunța asupra admisibilității în principiu asupra recursului declarat de recurenta-reclamantă, Înalta Curte a admis excepția lipsei calității de reprezentant a avocatului B. pentru Societatea A. SRL, prin lichidator judiciar C., reținând, în acest sens, manifestarea expresă de voință a practicianului în insolvență desemnat pentru societatea în cauză, prin care acesta a arătat cu nu-și însușește recursul declarat de apărătorul ales al debitoarei aflate în administrarea sa, nefiind confirmat mandatul inițial al avocatului semnatar al declarației de recurs.

Potrivit prevederilor art. 486 alin. (1) C. proc. civ., "1) Cererea de recurs va cuprinde următoarele mențiuni:

... e) semnătura părții sau a mandatarului părții în cazul prevăzut la art. 13 alin. (2), a avocatului sau, după caz, a consilierului juridic;", iar potrivit alin. (3) al aceluiași articol, "mențiunile prevăzute la alin. (1) lit. a) și c) - e), precum și cerințele menționate la alin. (2) sunt prevăzute sub sancțiunea nulității. Dispozițiile art. 82 alin. (1), art. 83 alin. (3) și ale art. 87 alin. (2) rămân aplicabile".

Conform dispozițiilor statuate prin prevederile art. 87 pct. 5 C. proc. civ., "vor fi citați: 5. cei supuși procedurii reorganizării judiciare și a falimentului prin administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar".

Aceste norme procedurale se coroborează cu dispozițiile cuprinse în art. 85 alin. (1) și alin. (4) din Legea nr. 85/2014, privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, "(1) Deschiderea procedurii ridica debitorului dreptul de administrare, constând în dreptul de a-și conduce activitatea, de a-și administra bunurile din avere și de a dispune de acestea daca nu și-a declarat intenția de reorganizare, în condițiile art. 67 alin. (1) lit. g). Ridicarea dreptului de administrare se dispune și în cazul în care debitorul nu și-a declarat intenția de reorganizare în termenul prevăzut la art. 74.

(4) Dreptul de administrare al debitorului încetează de drept la data la care se dispune deschiderea falimentului."

În condițiile în care asupra societății A. SRL a fost deschisă procedura de faliment prin Sentința civilă nr. 533 din 23 martie 2016, pronunțată de Tribunalul Iași în Dosarul înregistrat sub nr. x/2015, dreptul de reprezentare convențională conferit inițial de administratorul statutar al persoanei juridice care a formulat cererea de recurs nu mai subzistă, fiindu-i ridicat dreptul de administrare debitoarei aflate în acest moment în faliment.

Așadar, pentru a justifica demersurile inițiate pentru exercitarea căii de atac de către apărătorul ales al recurentei-reclamante, în virtutea mandatului acordat inițial, de către reprezentantul legal al societății respective, era imperios necesar să existe o însușire a recursului de către cel care deține în prezent prerogativele de administrare și conducere a activității debitoarei, manifestare de voință ce ar fi ratificat intervenția avocatului de conservare a dreptului de a formula calea de atac extraordinară a recursului în cauză.

Cum o astfel de manifestare de voință nu a fost consemnată la dosar, fiind expres arătat că lichidatorul judiciar al Societății A. SRL nu își însușește recursul declarat de avocatul B., instanța de recurs a reținut, cu deplin temei, la termenul de judecată din data de 28 martie 2018, că nu a fost făcută dovada calității de reprezentant convențional al recurentei-reclamante de către cel care a semnat declarația de recurs, fiind, astfel, admisă excepția lipsei calității de reprezentant al acestei persoane fizice pentru societatea în numele căreia a fost formulată calea de atac.

Consecința juridică a lipsei de reprezentare a semnatarului cererii de recurs este cea a anulării recursului respectiv, sancțiune expres indicată în prevederile art. 486 alin. (3) C. proc. civ.

1.b) Recursul declarat de pârâtul reconvenient Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice (MDRAP, în continuare)

Un prim motiv de casare, a cărui analiză se impune cu precădere, este cel reglementat de prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., referitor la nemotivarea hotărârii atacate.

În susținerea acestui motiv a arătat recurentul-pârât că motivarea extrem de succintă a primei instanțe în privința cererii reconvenționale pe care a avut a o soluționa echivalează cu nemotivarea soluției pronunțate asupra acestei cereri, fapt care, în opinia sa, determină casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare.

Acest prim temei de casare este fondat, întrucât întreaga analiză în fapt și în drept, realizată de judecătorul fondului, a privit cererea de chemare în judecată, fără a fi luate în considerare susținerile ample ale MDRAP din cuprinsul cererii reconvenționale, singura trimitere făcută de prima instanța asupra acestei cereri fiind cea din ultimul paragraf al sentinței atacate, în care s-a arătat că " pentru considerentele expuse, având în vedere dispozițiile art. 1 și 8 din Legea nr. 554/2004, va fi respinsă ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată, cât și cererea reconvențională având în vedere că prin decizia emisă s-au stabilit ca urmare a contractului de finanțare în sarcina reclamantei în calitate de beneficiar obligația de restituire în întregime a celor 3 cereri de rambursare, care fac obiectul cererii reconvenționale, reclamanta fiind notificată în acest sens, astfel încât se va respinge și cererea reconvențională."

Potrivit prevederilor art. 425, alin. (1), lit. b) C. proc. civ., "hotărârea va cuprinde considerentele, în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților".

Motivarea adecvată a unei hotărâri judecătorești nu reprezintă o facultate a judecătorului cauzei, ci o obligație a acestuia, care, în acest mod, expune în mod convingător raționamentul logico-juridic ce a condus la pronunțarea soluției în cauză, prin luarea în considerare a susținerilor în fapt și în drept ale părților litigante și arătarea argumentelor care au fost însușite, pe baza probelor administrate, determinând, astfel, rezolvarea chestiunilor litigioase în maniera reflectată în dispozitivul sentinței pronunțate în primă instanță.

Cerința motivării unei hotărâri judecătorești este instituită de legiuitor drept o puternică garanție a imparțialității judecătorului și a calității actului de justiție, precum și o premisa a exercitării corespunzătoare de către instanța superioara a atribuțiilor de control judiciar de legalitate și temeinicie. Obligativitatea motivării hotărârilor judecătorești constituie o condiție a procesului echitabil, exigență a art. 21 alin. (3) din Constituția României și a art. 6 alin. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale.

În absența unei examinări atente a argumentelor prezentate de părți și fără analiză temeinică a probelor administrate în cauză, soluția pronunțată este una formală, fără suport procedural și de drept material, nefiind cunoscută modalitatea în care judecătorul cauzei a ajuns la rezultatul materializat în dispozitivul hotărârii pronunțate, act procedural lovit, astfel, de arbitrariu, ce face imposibilă exercitarea controlului judiciar în calea de atac exercitată de partea interesată.

În atare condiții, observând că niciunul dintre argumentele invocate de recurentul-pârât MDRAP în cererea sa reconvențională nu a fost analizat de către prima instanță, reține Înalta Curte că soluția ce se impune este cea de casare a sentinței recurate, cu trimiterea cauzei spre rejudecare, la aceeași instanță, pentru a se pronunța atât pe cererea reconvențională, prin examinarea susținerilor în fapt și în drept ce au fost invocate în cuprinsul său, cât și asupra întâmpinării formulate cu privire la această cerere.

Cu ocazia rejudecării, instanța de fond va avea în vedere și aspectele invocate în cererea de recurs, privind necesitatea emiterii unui titlu de creanță pentru recuperarea sumelor pretinse de recurentul-pârât MDRAP pe calea cererii reconvenționale, precum și calificarea Deciziei nr. 1/DGACRPDS din 14 mai 2014 privind rezilierea Contractului de finanțare nr. x din 26 octombrie 2009, având ca obiect finanțarea proiectului cod SMIS 2085 cu titlu "D." din perspectiva existenței sau nu, în cuprinsul său, a elementelor necesare pentru a fi un titlu de creanță, în raport de dispozițiile legale în materie.

Pentru considerentele anterior expuse, în raport de prevederile art. 496 C. proc. civ., raportat la dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de recurentul-pârât MDRAP împotriva Sentinței civile nr. 813 din 23 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pe care o va casa și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, fiind menținute soluțiile pronunțate de judecătorul fondului asupra excepțiilor privind inadmisibilitatea cererii reconvenționale și necompetența materială a instanței de fond în soluționarea cererii reconvenționale.

În privința căii de atac declarate de recurenta Societatea A. SRL, Înalta Curte va anula acest recurs, în raport de dispozițiile art. 486 alin. (1), lit. e), alin. (2) și alin. (3) C. proc. civ.

PENTRU TOATE ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează recursul declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar C. împotriva Sentinței civile nr. 813 din 23 martie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice împotriva aceleiași sentințe civile.

Casează, în parte, sentința civilă recurată și trimite cauza aceleiași instanțe spre rejudecare în ceea ce privește cererea reconvențională formulată de pârâtul-reclamant Ministerul Dezvoltării Regionale și Administrației Publice.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate.

Fără cale de atac, în ceea ce privește soluția de anulare a recursului declarat de reclamanta A. SRL, prin administrator judiciar C.

Definitivă, în rest.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 octombrie 2018.

Procesat de GGC - LM