ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 771/2017

Decizia nr. 771/2017 Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, la data de 28 februarie 2017, petentul A. a formulat, în temeiul dispozițiilor art. 318 C. proc. civ., contestație în anulare împotriva Deciziei nr. 762 din 31 martie 2016 a acestei instanțe (prin care i-a fost respins recursul declarat împotriva Deciziei nr. 206/A din 15 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția IV civilă). În motivarea căii extraordinare de atac exercitate, contestatorul a susținut că prin decizia atacată instanța de recurs nu s-a pronunțat asupra motivului de recurs care a vizat greșita reținere de către instanța de apel a lipsei calității sale procesuale active în cauză.

în acest sens, arată că deși prin criticile formulate în recurs, întemeiate pe dispozițiile art. 304 C. proc. civ., a susținut că prin decizia recurată s-a reținut în mod greșit că reclamantul nu are calitate procesuală activă, instanța de recurs a omis să analizeze acest aspect. Susține că în dovedirea calității sale procesuale active a arătat că la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, el deținea un bun actual în sensul Convenției Europene a Drepturilor Omului, reprezentat de titlul de proprietate emis în temeiul art. 15 din Legea nr. 18/1991, avându-se în vedere calitatea sa de participant la Revoluția din Decembrie 1989. Mai arată că la data intrării în vigoare a Legii nr. 15/1990, terenul în litigiu nu putea intra în mod legal în patrimoniul SC B. SA, întrucât contravenea dispozițiilor art. 20 alin. (2) teza finală din această lege.

Susține că, potrivit adresei din 08 martie 2012 eliberată de Primăria Orașului Otopeni, terenul în litigiu, a cărui titular este, a aparținut Cooperativei Agricole de Producție Otopeni și a intrat în balanța de fond funciar a Legii nr. 18/1991. În continuare, arată că prin anularea titlului său de proprietate, printr-o hotărâre judecătoreasca nelegală, s-a adus atingere patrimoniului său, în condițiile în care, la momentul introducerii cererii de chemare în judecată, dreptul său de proprietate era protejat de Protocolul nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Pe de alta parte, arată că Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, pe care instanțele și-au argumentat soluția, a fost obținută ulterior introducerii cererii de chemare în judecată, nefiindu-i opozabilă, având în vedere că imobilul litigiu la acel moment se afla în patrimoniul și posesia sa.

Examinând contestația în anulare formulată în cauză, Înalta Curte reține că este nefondată, pentru următoarele considerente: Recunoscând părții interesate dreptul de a formula contestație în anularea unei hotărâri date în recurs, atunci când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul dintre motivele de modificare sau de casare, art. 318 teza a II-a C. proc. civ. limitează exercițiul acestei căi extraordinare de atac de retractare exclusiv la situația în care instanța de recurs nu a cercetat și nu s-a pronunțat prin hotărârea pe care a dat-o asupra unuia dintre motivele de modificare sau de casare cu care a fost legal învestită. Numai o asemenea omisiune justifică admiterea contestației.

Pentru că textul este de strictă interpretare, incidența lui nu poate fi extinsă la situația în care instanța de recurs a omis să cerceteze toate argumentele aduse în susținerea unui motiv de modificare sau de casare. Argumentele de fapt și de drept sunt afirmațiile legate de situația de fapt și de dispozițiile legale aplicabile în cauză, pe care partea le aduce în susținerea motivelor de modificare și de casare pe care și-a întemeiat cererea de recurs. Oricât de larg ar fi dezvoltate, argumentele sunt întotdeauna subsumate motivelor de recurs pe care le sprijină, iar aceste motive sunt cele prevăzute în mod limitativ de dispozițiile art. 304 C. proc. civ.

Instanța este obligată să răspundă tuturor „motivelor de modificare sau de casare", iar nu argumentelor de fapt și de drept care le susțin, fiind suficient să arate temeiul și justificarea unui motiv de recurs, chiar dacă nu a răspuns la toate argumentele subsumate acestuia, deoarece instanța este în drept să grupeze argumentele folosite de recurent și să le răspundă printr-un considerent comun. Aceasta explică de ce numai omisiunea de cercetare a unui motiv de recurs, nu și a argumentelor, este sancționată de art. 318 teza a II-a C. proc. civ. cu retractarea hotărârii din recurs. În cauză, din verificarea decizie supusă contestației în anulare rezultă că instanța de recurs a redat toate criticile de nelegalitate invocate de recurentul reclamant, așa cum acestea au fost dezvoltate prin cererea de recurs și, contrar celor susținute de contestator, în motivarea deciziei se regăsește rezolvarea dată fiecăreia dintre ele.

Astfel, prin cererea de recurs, recurentul reclamant a invocat un singur motiv de recurs, pe care l-a încadrat în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., în cadrul căruia a formulat mai multe critici, prin care, în esență, a susținut că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu aplicarea greșită a legii, întrucât a respins motivele pe care le-a formulat cu privire Ia situația juridică și de fapt a terenului ce face obiectul titlului său de proprietate, prezentând o succesiune în timp a situației juridice a terenului cu enumerarea probatoriului administrat care, în opinia sa, era relevant în cauză.

Totodată, a susținut că în mod nelegal instanța de apel a reținut că Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București nu îi este opozabilă pentru că față de el această hotărâre are doar efectul unei prezumții, el nefiind parte în proces, iar autoarea pârâtului a pierdut bunul prin preluarea acestuia de către stat și prin emiterea titlului de proprietate în favoarea sa, astfel că în mod greșit a reținut instanța că nu are calitate procesuală activă. Instanța de recurs a reținut că prin criticile formulate, recurentul-reclamant, în realitate, readuce în discuție chestiuni care au fost stabilite cu autoritate de lucru judecat prin Decizia nr. 221/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, prin care s-a recunoscut, cu efect retroactiv.

dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu al proprietarei C. S-a reținut că orice hotărâre judecătorească produce efecte de ordin substanțial, pe planul dreptului material, iar aceste efecte se impun tuturor, inclusiv terților. Hotărârea este opozabilă celor străini de proces nu în sensul că prin hotărâre se nasc/se sting drepturi sau obligații și față de terți, ci în sensul că aceștia sunt ținuți să respecte cele statuate prin hotărâre. S-a reținut că hotărârea nu este obligatorie și față de terți, ci le este doar opozabilă acestora, însă terții pot face dovada contrară celor decise în cadrul unui proces la care ei nu au participat, fără ca aceasta să aibă drept consecință desființarea hotărârii respective, ci doar faptul că va rămâne tară efecte față de cei care, în cadrul unui alt proces, reușesc să probeze o situație juridică diferită.

Reclamantul nu a administrat dovezi pentru a proba o altă situație juridică a terenului, respectiv faptul că la data emiterii titlului său de proprietate nr. 4700/1993, în temeiul Legii nr. 42/1990, terenul era în patrimoniul ori la dispoziția Cooperativei Agricole de Producție Otopeni, în condițiile art. 14 alin. (5) din Legea nr. 18/1991. În schimb, prin raportul de expertiză întocmit în dosarul finalizat prin hotărârea invocată cu autoritate de lucru judecat, s-a stabilit că terenul se suprapune cu cel deținut de SC B. SA, iar aceasta din urmă a fost obligată să îl predea în deplină proprietate și posesie moștenitoarei foștilor proprietari.

În consecință, instanța de recurs a reținut că, urmare a Deciziei nr. 221/2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă, statul român, care a preluat abuziv terenul, nu a fost considerat niciodată proprietarul terenului, nu putea nici să dispună constituirea dreptului de proprietate asupra acestuia, în favoarea reclamantului. Motivul invocat de contestator, cum că, în cauză, instanța de recurs nu s-ar fi pronunțat asupra greșitei respingeri de către instanța de apel a calității sale procesuale active, se constată a fi nefondată, în condițiile în care din considerentele deciziei contestate rezultă fără echivoc că în argumentarea soluției de respingere a recursului instanța a analizat implicit și critica referitoare la calitatea procesuală activă a reclamantului, care, de altfel nu constituia decât un argument în susținerea singurului motiv de recurs invocat - art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Prin urmare, nu se poate retine că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză. Faptul că nu a fost primit punctul de vedere al recurentului-reclamant nu înseamnă, cum în mod eronat pretinde acesta, că ar fi rămas în afara analizei motivul de recurs încadrat în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., referitor la calitatea procesuală activă în cauză. Ca atare, se constată că toate aspectele deduse judecății în cadrul recursului și reluate prin contestația în anulare de față, au constituit obiect de examinare pentru instanța de recurs, găsindu-și o dezlegare în considerentele deciziei atacate. În aceste condiții, nu este vorba despre o omisiune de cercetare care să facă incident motivul de contestație în anulare prevăzut de art. 318 teza a Il-a C. proc.

civ., deoarece instanța de recurs s-a pronunțat asupra motivului prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., respingându-l pe un considerent care a făcut inutilă analiza separată a fiecărei argument în parte formulat în dezvoltarea lui. O atare apărare reprezintă o veritabilă critică de nelegalitate adusă deciziei din recurs, ce nu poate fi valorificată într-o cale de atac de retractare, cum este contestația în anulare. Aceasta deoarece, contestația în anulare nu constituie un mijloc de reformare a unei hotărâri pe motiv că judecata nu a fost bine făcută, ci, pe această cale, se poate verifica numai dacă s-a săvârșit vreuna dintre neregularitățile procedurale expres și limitativ prevăzute de lege și nicidecum legalitatea sau temeinicia soluției pronunțate.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte reține că motivul de contestație în anulare invocat de contestator nu își găsește aplicabilitatea în cauză, astfel că va respinge contestația în anulare cu care a fost învestită, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva Deciziei nr. 762 din 31 martie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă, în Dosarul nr. x/3/2008. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică astăzi, 12 mai 2017.