ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1334/2017

Obiectul cauzei Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 1 București la data de 25 iulie 2013 reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatarea nulității actului de vânzare-cumpărare înregistrat la 23 ianuarie 1945 la Secția Notariat a Tribunalului Ilfov, având ca obiect un teren liber și neconstruit, situat municipiul București, în suprafață de 1000 mp, încheiat în baza unei Procuri speciale autentificate sub nr. x/1944 de Notarul Public D. din Brașov, acte nule în baza prevederilor Legii nr. 641/1944. Prin Sentința civilă nr. 10.876 din 19 iunie 2014, Judecătoria Sectorului 1 București, a admis excepția necompetenței sale materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Hotărârea pronunțată în primă instanță de tribunal Prin Sentința nr. 602 din 29 aprilie 2015, Tribunalul București, secția a IV-a civilă, a respins, ca neîntemeiată, excepția tardivității cererii formulate de reclamant la data de 8 octombrie 2014, a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis excepția inadmisibilității cererii privind notarea litigiului în cartea funciară și a respins, ca inadmisibilă, această cerere. Prin aceeași decizie, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins acțiunea reclamantului ca inadmisibilă.

Hotărârea pronunțată de Curtea de Apel în apel Prin Decizia nr. 582A/2016 din 12 septembrie 2016, Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului. În motivarea deciziei, instanța de apel a reținut că actele juridice a căror anulare o solicită reclamantul vizează un teren neconstruit situat în sector 1, București, fostul lot din comuna Băneasa Vatra Nouă în suprafață de 1000 mp. Legat de terenul în discuție, instanța de apel a reținut că, prin Dispoziția din 25 iunie 2007, primarul general al municipiului București a respins cererea reclamatului de restituire în natură a imobilului și a propus acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, cu motivarea că terenul este afectat de elemente de sistematizare. Contestația formulată de reclamant împotriva acestei dispoziții a fost respinsă, ca neîntemeiată, de Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin Sentința nr. 328 din 19 februarie 2008, soluție rămasă irevocabilă prin respingere apelului de către Curtea de Apel București, secția a III-a civilă, prin Decizia nr. 211 A din 6 aprilie 2009, și a recursului de către Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 295 din 22 ianuarie 2010. În procesul menționat s-a reținut calitatea reclamantului de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii pentru imobilul constând în fostul lot din comuna Băneasa Vatra Nouă în suprafață de 1000 mp, în calitatea sa de moștenitor al defunctei E., de la care imobilul a fost preluat în temeiul Decretului nr. 111/1951. Instanța de apel a constat ca, în temeiul legii speciale, reclamantul a invocat dreptul de proprietate asupra terenului sus-menționat, drept recunoscut și valorificat în acea procedură. S-a reținut că recunoașterea unui drept la despăgubire nu încalcă exigențele art. 1 din Protocolul nr. 1, întrucât în această materie, statul a decis că restituirea în natură și acordarea măsurilor reparatorii au loc în condițiile impuse de Legea nr. 10/2001 și, respectiv, Legea nr. 247/2005. S-a arătat că prin această din urmă lege au fost aduse o serie de modificări de substanță Legii nr. 10/2001, în special în ceea ce privește natura măsurilor reparatorii ce se cuvin persoanei îndreptățite și procedura de stabilire și acordare a acestora. Ulterior, a fost adoptată Legea nr. 165/2013, prin care prevederile legislației aplicabile în domeniul restituirii proprietăților au fost completate cu dispoziții care conduc la reguli de procedură clare și simplificate în ceea ce privește procedura administrativă de stabilire și acordare a acestora, pentru a se evita interpretările divergente ale autorităților implicate în procedura de soluționare a cererilor formulate în temeiul Legii nr. 10/2001. În concluzie, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care reclamantul i s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru terenul în litigiu prin decizia administrativă, confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabilă, prezenta acțiune, prin care acesta tinde la valorificarea aceluiași drept de proprietate, într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, nu poate fi admisă.

Cererea de recurs Împotriva decizii pronunțate de instanța de apel reclamantul a declarat recurs, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța nu s-a pronunțat asupra cererii privind nulitatea "Actului de vânzare-cumpărare autentificat la data de 23 ianuarie 1945 de către Secția Notariat a Tribunalului Ilfov". În dezvoltarea memoriului de recurs, recurentul-reclamant prezintă pe larg istoricul imobilului în litigiu și parcursul procesual al cauzei, arătând că defuncta sa bunică E. a cumpărat în 1937 un loc de casă de 1000 mp situat în Vatra Nouă a Satului Băneasa, de lângă București, cu "Actul de vânzare-cumpărare autentificat la data de 28 aprilie 1937 de către Serviciul Notariat al Tribunalului Ilfov" care urma să-i fie pus la dispoziție la majorat, însă aceasta a fost obligată cu violență să semneze "Procură Specială autentificată de către Notarul Public D. din Brașov, înregistrată ca Proces-verbal de legalizare a semnăturii din 27 martie 1944". A mai arătat că în evidențele fiscale autoarea sa a figurat ca proprietară a imobilului până la data de 19 martie 1952, când a fost preluat de Statul Român, pe temeiul Decretului nr. 111/1952 prin "Decizia Consiliului Județean din 19 martie 1952", nefiind evidențiate alte persoane fizice sau juridice ca fiind proprietari ai acestui imobil. În continuare, a susținut că, în temeiul Legii nr. 10/2001, a formulat Notificarea din 6 martie 2001 adresată Primăriei Municipiului București, prin care a solicitat restituirea în natură a imobilului, care, conform planului parcelar al Noii Vetre de sat Băneasa din anul 1924, se află pe B-dul ..., sector 1, București, fiind liber de orice fel de construcții și neafectat de elemente de sistematizare, conform planului de situație din 2002 însă, prin Decizia din 25 iunie 2007 primarul general al municipiului București, i-a respins în mod nelegal cererea de restituire în natură a terenului, motivat de faptul că imobilul este afectat în totalitate de elemente de sistematizare și oferindu-i despăgubiri. Recurentul-reclamant mai arată că, în Dosarul nr. x/3/2007, a fost respinsă contestația sa formulată împotriva menționatei decizii, apelul său fiind admis, iar, ulterior, recursul declarat de primarul general fiind, de asemenea, admis prin Decizia nr. 295 din 22 ianuarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Recurentul-reclamant susține că o asemenea hotărâre judecătorească este neconstituțională, întrucât contravine art. 44 din Constituția României și îi limitează dreptul de a dispune liber de proprietatea sa. Prezentând situația actuală a imobilului, recurentul-reclamant arată, în esență, că acesta s-ar afla în proprietatea SC F. SRL București dobândit ca urmare a Actului de vânzare-cumpărare din 29 august 1997, autentificat de B.N.P. G., prin care H. și I. au vândut imobilul dobândit cu Sentința civilă nr. 5.235 din 12 septembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în Dosarul nr. x/1995 și că, această hotărâre a fost anulată prin Sentința civilă nr. 5.096 din 30 martie 2009, pronunțată de Judecătoria Sectorului 1 în Dosarul nr. x/299/2009.

Procedura derulată în recurs Dosarul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, la data de 8 decembrie 2016. Prin Încheierea nr. 1.077 din 13 iulie 2017, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, s-a dispus scoaterea de pe rol a cauzei și înaintarea acesteia, spre competență soluționare, secției I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dosarul a fost înregistrat pe rolul secției I civilă, la data de 19 iunie 2017 și trimis, spre soluționare, prin repartizare computerizată aleatorie, completului de filtru nr.

Prin Rezoluția completului din data de 22 iunie 2017, s-a stabilit termen pentru soluționarea căii de atac, la data de 22 septembrie 2016, fără citarea părților. 6. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând recursul sub aspectul îndeplinirii cerințelor prevăzute de art. 486 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., Înalta Curte constată următoarele: Din memoriul de recurs nu reies critici care să poată fi încadrate în cazurile de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ., ci numai susțineri referitoare la istoricul imobilului în litigiu și parcursul procesual al cauzei. Conform art. 487 alin. (1) C. proc. civ., recursul se motivează prin însăși cererea de recurs, iar motivele de recurs sunt cele prevăzute expres și limitativ în art. 488 alin. (1) pct. 1 - 8 C. proc. civ. Art. 489 alin. (1) C. proc. civ. prevede că recursul este nul dacă nu a fost motivat în termenul legal, cu excepția cazurilor prevăzute la alin. (3), care se referă la motivele de ordine publică, iar în alin. (2) al aceluiași articol se arată că aceeași sancțiune, a nulității recursului, se aplică și în situația în care criticile dezvoltate nu sunt susceptibile de încadrare în dispozițiile art. 488 C. proc. civ. A motiva recursul înseamnă, pe de o parte, arătarea tezei de nelegalitate prin indicarea unuia dintre motivele prevăzute limitativ de art. 488 C. proc. civ., iar pe de altă parte, dezvoltarea acestuia, în sensul formulării unor critici concrete privind judecata realizată de instanța care a pronunțat hotărârea recurată, din perspectiva motivului de nelegalitate invocat de către titularul recursului. Ca atare, nu poate constitui motiv de recurs orice nemulțumire a părții cu privire la soluția pronunțată, astfel că, instanța de recurs nu poate examina decât criticile privitoare la decizia atacată care face posibilă încadrarea în prevederile art. 488 C. proc. civ. Or, în speță, deși recurentul-reclamant a indicat, formal, motivele de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. pe care și-a întemeiat recursul, criticile din memoriul de recurs nu pot fi încadrate, în condițiile art. 489 alin. (2) și (3) C. proc. civ., în vreunul dintre cazurile de casare prevăzute de art. 488 din același cod. Astfel, prin decizia recurată, instanța de apel a reținut că, în condițiile în care reclamantului i s-a recunoscut dreptul la despăgubire pentru terenul în litigiu prin decizia administrativă, confirmată prin hotărâre judecătorească irevocabila, prezenta acțiune, prin care acesta tinde la valorificarea aceluiași drept de proprietate, într-un alt cadru decât cel creat prin legile speciale, nu poate fi admisă. Susținerile reclamantului din memoriul de recurs nu se referă la această soluție, acesta făcând un istoric al imobilului în litigiu și a parcursului procesual al cauzei, fără a arăta care sunt argumentele pentru care nu este legală soluția din decizia recurată. Or, condiția legală a dezvoltării motivelor de recurs implică determinarea greșelilor anume imputate instanței și încadrarea lor în motivele de nelegalitate, limitativ prevăzute de art. 488 C. proc. civ. întrucât, potrivit legii, nu orice nemulțumire a părții poate duce la casarea sau modificarea unei hotărâri. Așa fiind, cum aspectele invocate de recurentul-reclamant nu se grefează pe conținutul hotărârii atacate și cum, în cauză, nu pot fi reținute motive de ordine publică, Înalta Curte, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (5) C. proc. civ. raportate la cele ale art. 489 alin. (2) C. proc. civ., va aplica sancțiunea expres prevăzută, respectiv aceea a nulității recursului.