ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2822/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor cauzei, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată la data de la data de 5 august 2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România (UNBR), a solicitat: (i) anularea alin. (7) al art. 129 din Statutul profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Consiliul UNBR nr. 64//2011 (denumit în continuare, în cuprinsul prezentei decizii, "Statutul"); (ii) anularea sintagmei "și ale prezentului statut" din conținutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut.

Prin sentința civilă nr. 968 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta UNBR, a anulat art. 129 alin. (7) și sintagma "și ale prezentului statut" din conținutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut și a obligat pe intimată să plătească petentului 50 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței menționate la pct. I.2 a declarat recurs pârâta UNBR, invocând în mod expres motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ.

Recurenta-pârâtă arată că dispozițiile generale ale art. 31 din Legea nr. 51/1995 sunt detaliate prin prevederile art. 127-131 din Statut, care reprezintă norme de aplicare cuprinse în actul administrativ cu caracter normativ emis în vederea executării în concret a legii.

Aprecierea instanței de fond în sensul că dispozițiile contestate reprezintă o adăugare la lege și o îngrădire a libertății contractuale pe care legea nu o prevede, este neîntemeiată. În susținere, se arată că prevederile respective reprezintă reglementări de organizare a executării și de executare în concret a legii, iar interdicția de a percepe onorarii de succes referitoare la latura penală a unei cauze nu constituie o îngrădire a libertății contractuale, în condițiile în care art. 29 din Legea nr. 51/1995 consfințește dreptul avocatului de a asista sau reprezenta orice persoană fizică sau juridică în temeiul unui contract în formă scrisă. Se afirmă că dispozițiile criticate nu contravin nici dispozițiilor art. 1169 din C. civ., în condițiile în care libertatea de contractare este recunoscută în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri, iar reglementarea acestei interdicții are ca scop împiedicarea sta­bilirii unui onorariu condiționat de realizarea unui rezultat care nu intră în atributul sau în sarcina avocatului. În speță, înțelegerea dintre părți viza o soluție penală favorabilă justițiabilului sub aspectul individualizării pedepsei, și anume o pedeapsă fără privare de libertate, soluție care, astfel cum corect a reținut și instanța de fond, reprezintă atributul exclusiv al instanței penale care urma, în principal, să analizeze în ce măsură cerințele legale și situația de fapt impun o atare soluție. În această situație, prevederea unei clauze privind onorariul de succes pentru obținerea unei soluții penale care nu s-ar putea obține decât dacă dispozițiile legale o permit, are un caracter imoral și, față de dispozițiile legale susmenționate, prevederea unei atari interdicții nu poate fi considerată ca încălcând libertatea contractuală.

Susține recurenta-pârâtă că sentința atacată se bazează pe argumente străine de natura juridică a interdic­ției prevăzute de art. 129 alin. (7) și sintagma "și ale prezentului statut" din conținutul art. 128 alin. (1) teza întâi din Statut, în ceea ce privește argumentele instanței de fond referitoare la încălcarea principiului nediscriminării între avocații care asigură reprezentarea numai în materie penală comparativ cu cei care asigură reprezentarea în cauze civile, a principiului libertății economice și contractuale, precum și a celor referitoare la teoria terorismului contractual și la interpretarea per a contrario a jurisprudenței CJUE cu privire la puterea de reglementare a barourilor și uniunii barourilor cu privire la onorariile de succes.

Sub acest aspect, recurenta-pârâtă susține că argumentele instanței de fond nu au la bază nicio dispoziție legală, ci simple interpretări subiective, că prevederile art. 129 alin. (7) din Statut nu creează niciun fel de discriminare, având în vedere că, pe parcursul exercitării profesiei, unii avocați manifestă o preferință și dobândesc o anumită specializare pentru una dintre ramurile dreptului în discuție, împrejurare care nu justifică distincția cu caracter artificial însușită de prima instanță. Se susține că argumentul referitor la principiul libertății economice este străin de natura cauzei și de natura juridică a contractului de asistență juridică, întrucât se referă strict la domeniul economic și la principiile economiei de piață, în condițiile în care, având în vedere specificul activității de avocat și principiile care stau la baza exercitării profesiei, așa cum rezultă din dispozițiile art. 3 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 1 alin. (2) și art. 2 alin. (1) și (2) din Statut, asistenței juridice nu îi sunt aplicabile principiile economiei de piață care privesc atât începerea unei activități economice cât și desfășurarea acesteia într-un mediu concurențial nedistorsionat de bariere legale discriminatorii și practici anticoncurențiale abuzive sau neloiale. În ceea ce privește teoria terorismului contractual, recurenta susține că aceasta nu este aplicabilă cauzei, având în vedere că privește instituția clauzei pe­nale raportat la mărimea prejudiciului produs de întârzierea la plată, indiferent de criza unui contract sau ruina debitorului.

De asemenea, se afirmă că nici jurisprudența CJUE reținută de prima instanță nu are legătură cu litigiul de față, întrucât instanța de fond a reținut că barourile și uniunile barourilor au puteri privind admiterea, deontologia, controlul și răspunderea, iar dispozițiile art. 129 alin. (7) din Statut sunt menite să îndeplinească exact aceste comandamente, în condițiile în care a percepe un onorariu de succes pentru obținerea unei soluții, cum este în speță obținerea unei soluții cu suspendarea condiționată a pedepsei, nu se datorează unei competențe profesionale deosebite, ci, în primul rând și hotărâtor, îndeplinirii unor cerințe expres prevăzute de legea penală, iar constatarea incidenței acestora este atributul exclusiv al instanței de judecată.

Intimatul-reclamant a formulat întâmpinare, prin care, pe fondul cauzei, solicită respingerea recursului ca nefondat. În acest sens, se afirmă că sunt nejustificate apărările referitoare la caracterul imoral al onorariului de succes în materie penală și la lipsa contribuției din partea avocatului pentru obținerea unei soluții favorabile clientului. Se arată că Legea nr. 51/1995 nu interzice obținerea unui astfel de onorariu, iar Declarația Universală și Convenția Europeană a Drepturilor Omului, Constituția României, C. proc. civ. și Codul de procedură penală, Legea nr. 51/1995 și Statutul consacră dreptul la apărare și importanța avocatului în promovarea și apărarea drepturilor, libertăților și intereselor legitime ale persoanelor fizice și juridice.

Se argumentează în sensul că onorariul de succes, chiar și în ceea ce privește latura penală a cauzei, constituie o remunerație în completarea onorariului forfetar pentru munca de succes prestată de avocat și are un caracter voluntar și voluptoriu din partea clientului.

II. Derularea procedurii judiciare în fața instanței de recurs și analiza motivelor de casare

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare a recursului prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin încheierea din camera de consiliu de la 22 iunie 2016, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Înalta Curte a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 26 octombrie 2016.

Analizând criticile formulate de recurentul-pârât, care se circumscriu motivului prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru considerentele expuse în continuare.

Prin cererea de chemare în judecată, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o acțiune în anularea alin. (7) al art. 129 din Statut și a sintagmei "și ale prezentului statut" din cuprinsul alin. (1) al art. 128 din același Statut.

Dispozițiile art. 128 și art. 129 din Statut, din cuprinsul cărora fac parte prevederile a căror anulare se solicită sunt următoarele:

"Art. 128. - (1) Onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale prezentului statut. Este interzisă fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați.

(2) Onorariile se determină și se prevăd în contractul de asistență juridică la data încheierii acestuia între avocat și client, înainte de începerea asistenței și/sau a reprezentării clientului.

(3) În cazul în care împrejurările concrete impun asigurarea asistenței și/sau a reprezentării imediate și nu se poate încheia un contract de asistență juridică, avocatul este obligat să transmită clientului, în cel mai scurt timp posibil, o comunicare, prin care să aducă la cunoștința acestuia onorariile pe care le propune pentru asistență și/sau reprezentare. În absența unei instrucțiuni exprese a clientului privind încetarea asistenței și/sau a reprezentării ori a unei comunicări prin care clientul își exprimă expres dezacordul în privința onorariilor, se consideră ca fiind acceptate onorariile propuse prin comunicarea făcută de avocat.

(4) În toate situațiile, onorariile vor fi prevăzute în contractul de asistență juridică, ce urmează să fie încheiat în formă scrisă.

(5) Onorariile pot fi stabilite și în monedă străină, sub condiția ca plata acestora să respecte prevederile privind regimul legal al plăților.

Art. 129. - (1) Onorariile pot fi stabilite astfel:

a) onorarii orare;

b) onorarii fixe (forfetare);

c) onorarii de succes;

d) onorarii formate din combinarea criteriilor prevăzute la lit. a)-c).

(2) Onorariul orar este stabilit pe ora de lucru, respectiv o sumă fixă de unități monetare cuvenită avocatului pentru fiecare oră de servicii profesionale pe care le prestează clientului.

(3) Onorariul fix (forfetar) constă într-o sumă fixă cuvenită avocatului pentru un serviciu profesional sau pentru categorii de astfel de servicii profesionale pe care îl prestează ori, după caz, le prestează clientului.

(4) Onorariul orar și fix (forfetar) se datorează avocatului indiferent de rezultatul obținut prin prestarea serviciilor profesionale.

(5) Avocatul poate să primească de la un client onorarii periodice, inclusiv sub formă forfetară.

(6) Avocatul are dreptul ca în completarea onorariului fixat să solicite și să obțină și un onorariu de succes, cu titlu complementar, în funcție de rezultat sau de serviciul furnizat. Onorariul de succes constă într-o sumă fixă sau variabilă stabilită pentru atingerea de către avocat a unui anumit rezultat. Onorariul de succes poate fi convenit împreună cu onorariul orar sau fix.

(7) În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei."

Instanța de fond a dispus anularea dispozițiilor contestate, reținând, în esență, următoarele: (i) dispozițiile contestate adaugă la Legea nr. 51/1995. În acest sens, în raport cu dispozițiile art. 29 și art. 31 din Legea nr. 51/1995, s-a apreciat că, deși legea nu limitează libertatea contractuală dintre avocat și clientul său, prevederile contestate din Statut prevăd o limitare nelegală în privința onorariilor de succes pe latura penală; (ii) justificarea pe bază de morală susținută de pârâtă este pur subiectivă; (iii) interdicția prevăzută de dispozițiile contestate contravine principiului nediscriminării între avocații care își desfășoară activitatea exclusiv în materie penală și avocații civiliști, principiului libertății economice garantat de Constituție, principiului libertății contractuale, prevăzut de art. 29 din Legea nr. 51/1995 și art. 1169 din C. civ. și principiului consensualismului, prevăzut de art. 1178 din C. civ.; (iv) dispozițiile contestate sunt desuete, în condițiile în care este de natura relațiilor client-avocat să stabilească criterii de performanță, cu atât mai mult cu cât individualizarea pedepsei în materie penală este atributul instanței, la care avocatul, prin pledoaria sa specifică, are o contribuție esențială; (v) din interpretarea per a contrario a jurisprudenței CJUE cu privire la puterea de reglementare a barourilor și uniunilor de barouri, rezultă că acestea nu au facultatea de a interzice onorariul de succes în relațiile contractuale avocat-client, ci au doar puteri privind admiterea, deontologia, controlul și răspunderea (C-359/09, Donat Cornelius Ebert împotriva Budapesti Ügyvédi Kamara, pct. 40 și 41), iar "Barourile trebuie să respecte normele de drept al Uniunii și, în special, principiul nediscriminării (Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus, C‑19/92, pct. 32, Hotărârea Gebhard, citată anterior, pct. 37 și Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Austria, C‑564/07, pct. 31).

Contrar aspectelor reținute de prima instanță, Înalta Curte consideră că prevederile contestate nu contravin și nu adaugă dispozițiilor cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emise, cuprinse în Legea nr. 51/1995, pentru considerentele expuse în continuare.

Dispozițiile din Legea nr. 51/1995 a căror nerespectare a fost reținută de prima instanță sunt cele cuprinse în art. 29 și art. 31, potrivit cărora:

"Art. 29. - (1) Avocatul înscris în tabloul baroului are dreptul să asiste și să reprezinte orice persoană fizică sau juridică, în temeiul unui contract încheiat în formă scrisă, care dobândește dată certă prin înregistrarea în registrul oficial de evidență.

(2) Avocatul, precum și clientul au dreptul să renunțe la contractul de asistență juridică sau să îl modifice de comun acord, în condițiile prevăzute de statutul profesiei. Renunțarea unilaterală a clientului nu constituie cauză de exonerare pentru plata onorariului cuvenit, pentru serviciile avocațiale prestate, precum și pentru acoperirea cheltuielilor efectuate de avocat în interesul procesual al clientului.

Art. 31. - (1) Pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său.

(2) În acest scop, avocatul poate să își deschidă un cont bancar pentru încasarea onorariilor și altul pentru depunerea sumelor primite de la client pentru cheltuieli procesuale în interesul acestuia. Modul de administrare a sumelor predate de client avocatului, pentru cheltuieli procesuale în interesul său, va fi stabilit prin convenția dintre avocat și client, în condițiile prevăzute de statutul profesiei.

(3) Contractul de asistență juridică, legal încheiat, este titlu executoriu. Învestirea cu formulă executorie este de competența judecătoriei în a cărei rază teritorială se află sediul profesional al avocatului. Restanțele din onorarii și alte cheltuieli efectuate de avocat în interesul procesual al clientului său se recuperează potrivit dispozițiilor statutului profesiei."

Statutul a fost adoptat de Consiliul UNBR în aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. d) și al art. 66 lit. s) din Legea nr. 51/1995, conform cărora:

"Art. 64. - (1) Congresul avocaților are următoarele atribuții: […]

d) adoptă și modifică statutul profesiei și statutul Casei de Asigurări a Avocaților, în conformitate cu prevederile prezentei legi și pe baza proiectelor întocmite de Consiliul U.N.B.R.;

Art. 66. - Consiliul U.N.B.R. are următoarele atribuții:

s) îndeplinește și alte atribuții prevăzute de lege și adoptă hotărâri în interesul profesiei, cu respectarea legii."

Prin dispozițiile art. 64 alin. (1) lit. d) și al art. 66 lit. s) din Legea nr. 51/1995, legiuitorul a conferit UNBR competența de a adopta Statutul, care, fiind un act administrativ cu caracter normativ, este supus normelor de tehnică legislativă cuprinse în Legea nr. 24/2000, dintre care prezintă relevanță următoarele texte:

"Art. 4. - Ierarhia actelor normative

(1) Actele normative se elaborează în funcție de ierarhia lor, de categoria acestora și de autoritatea publică competentă să le adopte.

(2) Categoriile de acte normative și normele de competență privind adoptarea acestora sunt stabilite prin Constituția României, republicată, și prin celelalte legi.

(3) Actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă.

Art. 78. - Sfera reglementării

Ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora."

Înalta Curte observă faptul că dispozițiile citate din Legea nr. 51/1995 reglementează doar faptul că, pentru activitatea sa profesională, avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, fără a cuprinde vreo prevedere referitoare la categoriile de onorarii, respectiv onorariul orar, onorariul fix (forfetar) sau onorariul de succes, reglementate prin Statut, ca reglementări cu caracter subsidiar având scopul de a asigura cadrul normativ de organizare a executării legii.

În condițiile în care Legea nr. 51/1995 nu conține dispoziții exprese nici cu privire la onorariul de succes și nici cu referire la acest tip de onorariu în cauzele penale sau civile, nu se poate considera că prevederile contestate din Statut ar conține o soluție normativă contrară unor dispoziții cu forță juridică superioară cuprinse în lege. Legalitatea dispozițiilor contestate nu poate fi răsturnată de simplul argument că Legea nr. 51/1995 nu interzice expres onorariul de succes cu privire la latura penală. Nelegalitatea unei prevederi cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ poate fi constatată în ipoteza în care acestea vin în contradicție cu o normă expresă cu forță juridică superioară, ceea ce presupune în mod necesar existența a două norme aflate în conflict. Or, în speță, nu se poate reține o contradicție între prevederile contestate și lipsa unei norme contrare în reglementarea cu forță juridică superioară. Principiul de interpretare conform căruia este permis ceea ce legea nu interzice expres nu este de natură a demonstra nelegalitatea prevederilor contestate, întrucât acest principiu are o aplicabilitate restrânsă în sfera dreptului public căruia i se circumscrie actul administrativ cu caracter normativ contestat parțial.

A accepta susținerile reclamantului sub acest aspect ar presupune că niciun act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul unor dispoziții cu forță juridică superioară nu poate cuprinde vreo prevedere pentru organizarea executării legislației primare, dar care să nu fie cuprinsă în reglementarea primară, întrucât ar constitui de plano o adăugare la actul normativ superior. Spre exemplu, în raport cu normele de tehnică legislativă, ne aflăm în prezența unei situații de adăugare la lege atunci când legea prevede expres un număr limitativ de condiții pentru exercitarea unui drept, iar normele de aplicare suplimentează numărul condițiilor respective, realizând astfel o restrângere nepermisă a exercițiului dreptului respectiv. Mai mult decât atât, a accepta opinia reclamantului împărtășită de instanța de fond, ar conduce la concluzia că ar fi nelegale toate prevederile din Statut care reglementează onorariul de succes, întrucât Legea nr. 51/1995 reglementează numai dreptul la onorariu, iar nu tipurile diferite de onorarii, prevăzute de reglementarea subsecventă adoptată de UNBR în exercitarea atribuțiilor ce îi revin pentru organizarea executării legii.

În ceea ce privește susținerile reclamantului și aspectele reținute de prima instanță cu privire la încălcarea principiului nediscriminării, a principiului libertății economice, a principiului libertății contractuale și a principiului consensualismului în raport cu dispozițiile art. 29 din Legea nr. 51/1995 și ale art. 1169 din C. civ., Înalta Curte reține aspectele arătate în continuare.

Este adevărat că, aparent, dispozițiile citate pot fi privite ca venind în contradicție cu principiile enunțate din perspectiva diferenței de tratament între avocații care încheie contracte de asistență juridică în materie penală și cei care încheie contracte de asistență juridică în materie civilă. Însă, Înalta Curte reține că respectarea principiilor enunțate nu se verifică sumar numai prin raportare la calitatea persoanelor care exercită aceeași profesie, aflându-se din această perspectivă singulară în aceeași situație, respectiv aceea de avocat. În contextul dat, verificarea respectării principiilor respective este necesar a fi efectuată din perspectiva mai complexă a caracteristicilor specifice pe care le presupun, pe de o parte, cauzele penale, iar, pe de altă parte, cauzele civile. Este evident faptul că celor două tipuri de cauze sau laturi diferite ale aceleiași cauze le sunt aplicabile reglementări aparținând unor ramuri de drept diferite, iar asemenea particularități sunt de natură a justifica un tratament diferit din punctul de vedere al soluției normative pentru care a optat emitentul actului contestat în privința onorariului de succes. Altfel spus, diferența de reglementare este justificată de deosebirile dintre specificul dreptului public - căruia i se circumscriu cauzele penale - și dreptul comun - căruia i se circumscriu cauzele civile. Faptul că diferența de reglementare este justificată exclusiv de particularitățile obiective specifice cauzelor penale, fără a se crea o discriminare între persoane aflate în aceeași situație, rezultă chiar din dispozițiile criticate care prevăd expres că onorariul de succes poate fi practicat inclusiv în cauzele penale, dar numai în legătură cu latura civilă a cauzei, ceea ce înseamnă că tratamentul diferit de reglementare este determinat de diferențele existente între cele două ramuri de drept, fără a genera o discriminare între avocați care optează să asigure asistență juridică exclusiv într-una dintre cele două materii juridice. Cu alte cuvinte, diferența de reglementare a onorariului de succes între latura penală și latura civilă a cauzelor se bazează pe elemente obiective corespunzătoare diferențelor specifice dintre dreptul penal și dreptul civil.

În ceea ce privește principiului libertății economice, principiul libertății contractuale și principiul consensualismului, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi privite și aplicate în mod absolut, independent de diferențele obiective existente între dreptul penal și dreptul civil, care justifică diferența de reglementare în privința onorariului de succes. Totodată, se reține că, inclusiv în cauzele penale, avocatul și persoana pe care o reprezintă beneficiază de întreaga libertate de stabilire a onorariului sub forma celorlalte tipuri de onorarii reglementate de Statut, fiind astfel asigurată respectarea principiilor în discuție. De altfel, se constată că dispozițiile art. 1178 din C. civ. reglementează libertatea formei contractului, astfel că nu sunt relevante din perspectiva analizată, iar dispozițiile art. 1169 din C. civ. referitoare la libertatea de a contracta prevăd expres că "Părțile sunt libere să încheie orice contracte și să determine conținutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică și de bunele moravuri". Or, art. 1 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 prevede că "profesia de avocat este liberă și independentă, cu organizare și funcționare autonome, în condițiile prezentei legi și ale statutului profesiei", astfel că libertatea contractuală dintre avocat și persoana căreia îi acordă asistență juridică este supusă în mod special condițiilor impuse de Legea nr. 51/1995, iar subsecvent prevederilor Statutului, ca dispoziții speciale, derogatorii de la dreptul comun reprezentat de dispozițiile menționate din C. civ. În acest sens, se reține că, prin chiar dispozițiile art. 1169 din C. civ., sunt anticipate și recunoscute limitele libertății contractuale așa cum aceste limite sunt impuse de lege - noțiune căreia, în speță, i se circumscriu în sens strict dispozițiile art. 29 și art. 31 din Legea nr. 51/1995, iar, subsecvent și în sens larg, dispozițiile contestate din Statut.

Jurisprudența CJUE avută în vedere de instanța de fond nu prezintă relevanță în cauza dedusă judecății. Astfel, Hotărârea din 3 februarie 2011, pronunțată în cauza C-359/09 (Donat Cornelius Ebert împotriva Budapesti Ügyvédi Kamara), are ca obiect cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare cu privire la următoarele chestiuni de drept:

"1) Directiva 89/48[…] și Directiva 98/5[…] pot fi interpretate în sensul că un reclamant, cetățean german, care a promovat examenul de admitere în profesia de avocat în Germania, este membru al unei asociații profesionale locale a avocaților și este titularul unui permis de ședere și de muncă în Republica Ungară are dreptul de a utiliza în procedurile judiciare și administrative titlul oficial din statul membru gazdă (Republica Ungară), și anume «ügyvéd» (avocat), pe lângă titlul oficial german «Rechtsanwalt» și cel maghiar «európaiközösségi jogász» [(jurist european)], dacă nu a fost admis în cadrul unei asociații profesionale a avocaților din Republica Ungară și nu a obținut nicio autorizare în acest sensș 2) Directiva 98/5[…] completează dispozițiile Directivei 89/48[…] în sensul că, în ceea ce privește exercitarea activității de avocat, Directiva 98/5[…] constituie o legislație specială în acest domeniu, în timp ce Directiva 89/48[…] reglementează doar în mod general recunoașterea diplomelor de învățământ superiorș". Prin hotărâre, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a răspuns în sensul că:

"1) Nici Directiva 89/48/CEE a Consiliului din 21 decembrie 1988 privind sistemul general de recunoaștere a diplomelor de învățământ superior acordate pentru formarea profesională cu durata minimă de trei ani, astfel cum a fost modificată prin Directiva 2001/19/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 14 mai 2001, nici Directiva 98/5/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 februarie 1998 de facilitare a exercitării cu caracter permanent a profesiei de avocat într‑un stat membru, altul decât cel în care s‑a obținut calificarea, nu se opun unei reglementări naționale care instituie, pentru exercitarea activității de avocat sub titlul de avocat din statul membru gazdă, obligația de a fi membru al unei entități precum o asociație profesională a avocaților. 2) Directiva 89/48 și Directiva 98/5 se completează, instituind, pentru avocații din statele membre, două căi de acces la profesia de avocat într‑un stat membru gazdă sub titlul profesional al acestuia din urmă."

Înalta Curte constată că paragrafele 40 și 41 din hotărâre, indicate de instanța de fond, nu se referă la onorariul de succes în cauzele penale și civile, ci la următoarele aspecte:

"[…] nici Directiva 89/48, nici Directiva 98/5 nu se opun aplicării, în privința oricărei persoane care exercită profesia de avocat pe teritoriul unui stat membru, în special în ceea ce privește accesul la aceasta, a dispozițiilor naționale, fie acestea acte cu putere de lege sau acte administrative, justificate de interesul general, precum normele privind organizarea, deontologia, controlul și răspunderea (a se vedea în acest sens, în privința Directivei 89/48, Hotărârea din 30 noiembrie 1995, Gebhard, C‑55/94, Rec., p. I‑4165, punctul 35 și jurisprudența citată). Revine instanței de trimitere obligația de a se asigura că, în aplicarea acestor norme, Budapesti Ügyvédi Kamara a respectat normele de drept al Uniunii și, în special, principiul nediscriminării (a se vedea în acest sens Hotărârea din 31 martie 1993, Kraus, C‑19/92, Rec., p. I‑1663, punctul 32, Hotărârea Gebhard, citată anterior, punctul 37, și Hotărârea din 11 iunie 2009, Comisia/Austria, C‑564/07, punctul 31)."

În consecință, Înalta Curte reține că nu poate fi primită interpretarea per a contrario dată de instanța de fond jurisprudenței menționate a Curții de Justiție a Uniunii Europene, întrucât problema de drept dedusă judecății în prezenta cauză este diferită de chestiunile de drept analizate de instanța europeană.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, va casa sentința atacată și, rejudecând, va respinge, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A..

Având în vedere soluția de admitere a recursului, în temeiul art. 452 și art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va dispune obligarea intimatului-reclamant A. la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat, în favoarea recurentei-pârâte Uniunea Națională a Barourilor din România, dovedite prin înscrisurile depuse la filele 8, 10 și 23 ale dosarului de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România împotriva sentinței civile nr. 968 din 3 aprilie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca neîntemeiată.

Obligă pe intimatul-reclamant la plata sumei de 600 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând taxă de timbru și onorariu de avocat, în favoarea recurentei-pârâte Uniunea Națională a Barourilor din România.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2016.