ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4456/2019

Ședința publică din data de 03 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1. Cadrul procesual

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26.01.2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Uniunea Națională a Barourilor din România, anularea dispozițiilor art. 128 alin. (1) teza I referitoare la sintagma "și ale prezentului statut" și art. 129 alin. (7) din actul administrativ cu caracter normativ - Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R. prin Hotărârea nr. 64/2011; cu cheltuieli de judecată.

1.2. Hotărârea pronunțată de instanța de fond

Prin sentința civilă nr. 2059 din 14 iunie 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a fost respinsă acțiunea reclamantei, ca neîntemeiată, cu obligarea la plata sumei de 800 RON cheltuieli de judecată către pârâtă.

1.3. Cererea de recurs

Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamanta A., fiind criticată sentința atacată pentru motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.

Recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, raportat la modalitatea de aplicare de către instanța de fond a dispozițiilor privind forța obligatorie a contractelor, precum și a dispozițiilor privitoare la reglementarea normelor de tehnică legislativă.

Recurenta a apreciat că modalitatea de motivare și, respectiv, soluția dispusă prin sentința atacată se înscriu în cea de-a doua ipoteză prevăzută de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța aplicând în mod greșit dispozițiile art. 53 din Constituție, art. 11 din C. civ., art. 4, art. 14, art. 15, art. 63, art. 69, art. 77 și art. 79 din Legea nr. 24/2000.

Recurenta arată că dreptul la obținerea unui onorariu reprezintă o aplicație concretă a dreptului fundamental de proprietate, protejat de art. 44 din Constituție și art. 1 din protocolul nr. 1 al Convenției Europene pentru Drepturile Omului, precum și a dreptului fundamental la muncă, reglementat de dispozițiile art. 41 din Constituție. Astfel, recurenta apreciază că reținerea instanței de fond cu privire la inaplicabilitatea în cauză a dispozițiilor art. 53 din Constituție, întrucât dreptul la obținerea onorariului avocațial nu este un drept fundamental, este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor constituționale.

Recurenta a susținut că instanța de fond în mod greșit a reținut că sunt incidente dispozițiile art. 11 din C. civ., întrucât Statutul nu prevede sancțiunea nulității contractului de asistență juridică pentru stabilirea unui onorariu de succes în latură penală, ci impune sancționarea disciplinară a avocatului pentru încălcarea acestei dispoziții prevăzută printr-o prevedere nelegală.

Recurenta a susținut că hotărârea atacată a fost pronunțată cu încălcarea de lucru judecat a sentinței pronunțate în dosar nr. x/2014.

1.4. Apărările intimatei

Prin întâmpinarea depusă la dosarul de recurs, intimata Uniunea Națională a Barourilor din România a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

II. Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție

Analizând actele și lucrările dosarului, în raport cu motivele de recurs formulate, sentința atacată și dispozițiile legale incidente cauzei, instanța de control judiciar va menține soluția dată de instanța de primă jurisdicție ca fiind legală și, pe cale de consecință, recursul formulat va fi respins, pentru considerentele ce urmează.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante.

Prin cererea de chemare în judecată reclamanta a supus controlului judiciar legalitatea dispozițiilor art. 128 alin. (1) teza I referitoare la sintagma "și ale prezentului statut" și art. 129 alin. (7) din actul administrativ cu caracter normativ - Statutul profesiei de avocat adoptat de U.N.B.R. prin Hotărârea nr. 64/2011.

Prin sentința pronunțată de instanța de primă jurisdicție a fost respinsă acțiunea reclamantei, instanța reținând că reclamanta a încheiat un contract de asistență juridică având ca obiect asistarea și reprezentarea într-o cauză penală. În cuprinsul acestui contract părțile au stabilit un onorariu în cuantum de 300 euro, ce urma a fi achitat în cazul condamnării inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de act sexual cu un minor. Fiind nemulțumită de soluția pronunțată de instanța de recurs în cadrul dosarului penal - Decizia nr. 27/R/2014, clienta reclamantei a decis formularea unei plângeri împotriva acesteia în derularea activităților aferente contractului de asistență juridică, înregistrată sub nr. x/08.04.2014.

Prin Hotărârea nr. 168/08.07.2014, Consiliul Baroului Cluj a decis clasarea aspectelor privitoare la neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul de asistență juridică, întrucât reclamanta și-a îndeplinit în mod corespunzător toate obligațiile asumate prin contractele de asistență juridică.

Totodată, la pct. 2 din Hotărâre, Consiliul Baroului a decis că "în temeiul art. 281 alin. (1) din Statutul profesiei de avocat se exercită acțiunea disciplinară în dosarul privind plângerea nr. 760/08.04.2014 formulată față de d-na avocat, exclusiv cu privire la stabilirea și pretinderea unui onorariu de succes nelegal, conform dispozițiilor art. 129 alin. (7) din Statutul profesiei de avocat, respectiv «onorariul de condamnare» prevăzut în contractele de asistență juridică încheiate cu petenta".

Statutul profesiei de avocat prevede la art. 128 alin. (1) că "Onorariile se stabilesc liber între avocat și client, în limitele legii și ale prezentului statut. Este interzisa fixarea de onorarii minime, recomandate sau maxime de către organele profesiei, de către formele de exercitare a profesiei de avocat sau de către avocați."

Conform art. 129 alin. (7) din același Statut, "În cauzele penale, onorariul de succes nu poate fi practicat decât în legătură cu latura civilă a cauzei".

Susținerea reclamantei cu privire la încălcarea dispozițiilor art. 53 din Constituție nu a fost primită de instanța de fond, având în vedere faptul că art. 53 este inclus în Constituția României în cap. II - Drepturi și libertăți fundamentale, iar dreptul la obținerea unui onorariu avocațial nu constituie un drept fundamental, dintre cele care sunt reglementate în acest capitol al Constituției.

Totodată, instanța nu a primit nici susținerea reclamantei cu privire la încălcarea art. 1270 alin. (1) și (2) din C. civ., potrivit cărora "Contractul valabil încheiat are putere de lege între părțile contractante. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din cauze autorizate de lege". Instanța de fond a reținut că este adevărat că un contract reprezintă legea părților, dar trebuie să fie valabil încheiat, întrucât în conformitate cu art. 1246 alin. (1) din C. civ., "Orice contract încheiat cu încălcarea condițiilor cerute de lege pentru încheierea sa valabilă este supus nulității dacă prin lege nu se prevede o altă sancțiune".

Instanța de primă jurisdicție a reținut că reclamanta nu a avut în vedere dispozițiile art. 11 din C. civ., potrivit cărora nu se poate deroga prin convenții sau acte juridice unilaterale de la legile care interesează ordinea publică sau de la bunele moravuri. Or, prin includerea în contractul de asistență juridică a onorariului de succes care urmează a fi plătit în cazul condamnării inculpatului, a reținut instanța că se derogă de la bunele moravuri, rațiunea pentru care a fost instituită interdicția pe care reclamanta o contestă fiind una care ține de moralitate, astfel că nu poate fi reținută o restrângere nelegală a libertății contractuale a părților.

Prin motivele de recurs formulate recurenta-reclamantă a arătat că instanța de fond a aplicat în mod greșit dispozițiile art. 53 din Constituție, art. 11 din C. civ., art. 4, art. 14, art. 15, art. 63, art. 69, art. 77 și art. 79 din Legea nr. 24/2000.

Instanța de control judiciar constată că instanța de primă jurisdicție a aplicat în mod corect dispozițiile legale aplicabile la situația de fapt corect reținută, astfel încât criticile formulate de recurentă nu pot fi primite de Înalta Curte.

Înalta Curte reține că prevederile contestate de recurenta-reclamantă nu contravin și nu adaugă dispozițiilor cu forță juridică superioară în temeiul și în executarea cărora au fost emise cuprinse în Legea nr. 51/1995, astfel încât se constată că nu au fost încălcate prevederile din Legea nr. 24/2000, pentru considerentele ce urmează.

Statutul avocaților a fost adoptat de Consiliul UNBR în aplicarea dispozițiilor art. 64 alin. (1) lit. d) și art. 66 lit. ș) din Legea nr. 51/1995.

Înalta Curte constată că prin dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 51/1995 se prevede faptul că pentru activitatea sa profesională avocatul are dreptul la onorariu și la acoperirea tuturor cheltuielilor făcute în interesul procesual al clientului său, fără a se cuprinde vreo referire la categoriile de onorarii reglementate de Statut.

În condițiile în care Legea nr. 51/1995 nu conține dispoziții exprese nici cu privire la onorariul de succes și nici cu referire la acest onorariu în cauzele penale sau civile, nu se poate considera că prevederile contestate din Statut ar conține o soluție normativă contrară unor dispoziții cu forță juridică superioară cuprinse în lege.

Legalitatea dispozițiilor contestate nu poate fi răsturnată de simplul argument că Legea nr. 51/1995 nu interzice expres onorariul de succes cu privire la latura penală. Nelegalitatea unei prevederi cuprinse într-un act administrativ cu caracter normativ poate fi constatată în ipoteza în care acestea vin în contradicție cu o normă expresă cu forță juridică superioară, ceea ce presupune în mod necesar existența a două norme aflate în conflict. Or, în speță, nu se poate reține o contradicție între prevederile contestate și lipsa unei norme contrare în reglementarea cu forță juridică superioară. Principiul de interpretare conform căruia este permis ceea ce legea nu interzice expres nu este de natură a demonstra nelegalitatea prevederilor contestate, întrucât acest principiu are o aplicabilitate restrânsă în sfera dreptului public căruia i se circumscrie actul administrativ cu caracter normativ contestat parțial.

A accepta susținerile recurentei sub acest aspect ar presupune că niciun act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul unor dispoziții cu forță juridică superioară nu poate cuprinde vreo prevedere pentru organizarea executării legislației primare, dar care să nu fie cuprinsă în reglementarea primară, întrucât ar constitui de plano o adăugare la actul normativ superior. A accepta opinia recurentei-reclamante ar conduce la concluzia că ar fi nelegale toate prevederile din Statut care reglementează onorariul de succes, întrucât Legea nr. 51/1995 reglementează numai dreptul la onorariu, iar nu tipurile diferite de onorarii, prevăzute de reglementarea subsecventă adoptată de UNBR în exercitarea atribuțiilor ce îi revin pentru organizarea executării legii.

Înalta Curte reține că dreptul la obținerea unui onorariu avocațial nu constituie un drept fundamental, reglementat de Constituție, așa cum pretinde recurenta-reclamantă, ci este o componentă a dreptului avocatului de a obține compensația corespunzătoare muncii prestate, așa cum este reglementat dreptul de Legea nr. 51/1995 și de reglementarea cu caracter subsidiar, Statutul profesiei de avocat, care are scopul de a asigura cadrul normativ de organizare a executării legii. Astfel, instanța de control judiciar constată, în deplin acord cu cele reținute de instanța de fond, că nu au fost încălcate prevederile art. 53 din Constituție.

Cu privire la invocarea autorității de lucru judecat cu referire la sentința civilă nr. 968 din 3 aprilie 2015 pronunțată de Cureta de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal în dosar nr. x/2014, Înalta Curte reține că nu există autoritate de lucru judecat, având în vedere că sentința pronunțată de instanța de fond în dosarul indicat a fost casată și, în rejudecare, prin decizia nr. 2822 din 26 octombrie 2016 pronunțată de Înalta Curte, a fost respinsă acțiunea introductivă ce a avut ca obiect anularea alin. (7) al art. 129 și a sintagmei -și ale prezentului statut- din conținutul art. 128 alin. (1) teza I din Statului profesiei de avocat, aprobat prin Hotărârea Consiliului UNBR nr. 64/2011.

Cu privire la solicitarea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată, Înalta Curte constată că la dosarul cauzei există depusă numai factura emisă de cabinetul avocațial, fără a fi depusă chitanța ce face dovada achitării efective a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul dosar. Având în vedere aceste aspecte, în temeiul art. 452 din C. proc. civ., va fi respinsă cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de intimată.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de A. împotriva sentinței civile nr. 2059 din 14 iunie 2016 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 03 octombrie 2019.