ÎCCJ, Decizia nr. 52/2018

Prin acțiunea disciplinară înregistrată sub nr. x/J/2016 pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, Inspecția Judiciară a solicitat aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare ("Legea nr. 303/2004"), pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Arad, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de 99 lit. i) teza întâi din aceeași lege.

Prin Hotărârea nr. 9J din 6 aprilie 2017, secția pentru judecători în materie disciplinară a Consiliului Superior al Magistraturii, cu majoritate, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară exercitată de Inspecția Judiciară împotriva pârâtului A. - judecător în cadrul Tribunalului Arad pentru săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Împotriva hotărârii menționate la pct. 2 a declarat recurs reclamanta Inspecția Judiciară, invocând motivul prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sub aspectul încălcării sau aplicării greșite a dispozițiilor art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004 raportat la probele administrate în cauză, pentru criticile arătate în continuare.

În ceea ce privește existența unor suspiciuni rezonabile că imparțialitatea pârâtului judecător a fost afectată, raportat la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului (Daktaras împotriva Lituaniei, par. 30; Hauschildt împotriva Danemarcei), recurenta-reclamantă susține că imparțialitatea obiectivă a tribunalului presupune a se stabili dacă, independent de conduita personală, unele împrejurări sau fapte ce pot fi verificate justifică existența unor bănuieli legitime cu privire la lipsa de imparțialitate a judecătorului și că este suficientă crearea aparenței unei relații apropiate care ar putea da naștere unei îndoieli legitime cu privire la respectarea de către judecător a obligației de a judeca în mod imparțial.

În raport cu situația de fapt reținută în hotărârea instanței de disciplină, recurenta-reclamantă susține că probatoriul administrat infirmă apărarea pârâtului în sensul că nu își amintește să fi fost consultat de dr. B. și că doar s-a întâlnit și s-a salutat cu aceasta în curtea spitalului și pe hol, fără a avea alte discuții, fiind vizitat la salon doar de doi medici rezidenți. În acest sens, recurenta expune următoarele împrejurări atestate de probatoriul administrat: pârâtul a fost preluat în tratament la data de 24.02.2016 de dr. B., ca medic curant, până la data de 08.03.2016; același medic a acordat pârâtului concediu medical pentru perioada 23-29.02.2016 și a consemnat diagnosticul în foaia de observație clinică generală; dr. B. cunoștea situația pacientului A., în condițiile în care i-a fost medic curant pe perioada internării; pârâtul a efectuat vizite la cabinetul dr. B., iar doctorul a efectuat vizite în salonul în care se afla internat pârâtul, ocazie cu care a discutat cu aceasta despre starea sa de sănătate.

Aceste împrejurări sunt de natură să creeze unui observator obiectiv, cel puțin sub aspectul aparenței, convingerea că există o suspiciune rezonabilă care să îndreptățească temerea că imparțialitatea magistratului ar putea fi afectată, fiind importantă natura relației medic-pacient, care se bazează pe încredere reciprocă și comunicare interumană la nivel personal. Deși existența unei relații de natura celei menționate (medic-pacient) nu este reglementată în mod distinct și nici prevăzută expres de dispozițiile art. 64 C. proc. pen., ca motiv de incompatibilitate, totuși, pentru a nu exista niciun dubiu cu privire la imparțialitatea judecătorului și având în vedere că aparența imparțialității este la fel de importantă ca și imparțialitatea, pârâtul judecător a încălcat norma legală ce prevede obligația de a se abține atunci când există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținere.

În contextul în care judecătorul nu este cercetat pentru comiterea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. t) din Legea nr. 303/2004, constând în exercitarea funcției cu rea-credință sau gravă neglijență, faptul că încheierea pe care a pronunțat-o pârâtul a fost menținută de Curtea de Apel Timișoara nu are relevanță și nu este de natură să înlăture obligația de a formula declarație de abținere, în condițiile în care era pusă în discuție imparțialitatea sau cel puțin aparența de imparțialitate a magistratului. Este relevant faptul că, deși inițial a declarat că nu și-a dat seama că inculpata a fost medicul său curant, totuși, după audierea medicilor rezidenți care au relatat că l-au văzut în compania dr. B., pârâtul a revenit și a precizat, în cuprinsul întâmpinării, că relația medic-pacient care a existat o scurtă perioadă de timp și cele câteva discuții purtate cu doctorul în spital nu au fost de natură a consolida o relație apropiată între cei doi și care să îi afecteze imparțialitatea în soluționarea cauzei.

Relevantă, din perspectiva unui observator obiectiv, este percepția martorilor - procurori de ședință, care au declarat că, dacă ar fi avut cunoștință de faptul că judecătorul a fost pacientul dr. B., l-ar fi sfătuit pe pârât să formuleze cerere de abținere și, eventual, s-ar fi gândit la posibilitatea de a formula cerere de recuzare.

Urmarea produsă prin săvârșirea acestei abateri disciplinare constă în deteriorarea încrederii și a respectului opiniei publice față de funcția de magistrat, cu consecința afectării imaginii justiției, ca sistem și serviciu în apărarea ordinii de drept. Astfel, prin conduita pârâtului judecător, au fost create premisele unei îndoieli cu privire la imparțialitatea și integritatea magistraților, precum și a întregului sistem judiciar.

Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate.

Recursul fiind de competența Înaltei Curți, a fost urmată procedura de filtrare prevăzută de art. 493 C. proc. civ., iar, prin Încheierea din 29 ianuarie 2018, în temeiul art. 493 alin. (7) C. proc. civ., Completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată pe fond la data de 26 februarie 2018, când judecata a fost amânată la data de 26 martie 2018.

Conform art. 499 C. proc. civ., analizând criticile formulate de recurenta-reclamantă Inspecția Judiciară, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele arătate în continuare.

În privința situației de fapt analizate în cadrul prezentei proceduri disciplinare, prin acțiunea exercitată, pârâtului judecător i se impută, din perspectiva abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004, faptul că nu s-a abținut de la judecarea cauzei penale vizând pe inculpata B., medic la Spitalul Clinic Județean de Urgență Arad, în condițiile în care pârâtul, ca urmare a internării de urgență la spitalul respectiv, s-a aflat în tratament la acest medic în perioada 24.02 - 08.03.2016, medicul acordându-i și concediu medical pentru perioada 23 - 29.02.2016.

Conform art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004:

Inclusiv în susținerile din recurs, recurenta-reclamantă admite faptul că situația analizată nu este reglementată în mod distinct și expres ca motiv de incompatibilitate de dispozițiile art. 64 C. proc. pen., însă este argumentată ideea existenței unor împrejurări de natură să creeze unui observator obiectiv, cel puțin sub aspectul aparenței, convingerea că există o suspiciune rezonabilă care să îndreptățească temerea că imparțialitatea magistratului ar putea fi afectată, fiind importantă natura relației medic-pacient, care se bazează pe încredere reciprocă și comunicare interumană la nivel personal.

Raportat la circumstanțele cauzei, subsumat analizei efectuate de instanță, sunt relevante considerentele Curții Constituționale din Decizia nr. 500/2016 cu privire la noțiunea de "suspiciune rezonabilă" prevăzută de art. 64 lit. f) din C. proc. pen.:

În contextul cauzei deduse judecății, Curtea observă că termenul "suspiciune rezonabilă", utilizat în relație cu instituția recuzării, determină analiza acestuia prin raportare la afectarea imparțialității judecătorului. Curtea observă că recuzarea este o ipoteză de excludere a judecătorului suspect - judex suspectus (distinct de judex incapax și judex inhabilis), iar suspiciunea poate avea numeroase temeiuri, astfel cum se arată în literatura de specialitate, "pot exista anumite împrejurări, interese, relațiuni, pasiuni, preocupațiuni care ar putea să producă îndoială, suspiciune asupra imparțialității judecătorului, și de aceea legea, în interesul bunei justiții, a încrederii în justiție, și a prestigiului acesteia, prevede recuzabilitatea judecătorului suspect. (...), judex suspectus trebuie să fie dispensat de a judeca procesul, în care ținându-se cont de forța medie de rezistență individuală, s-ar putea prezuma, că este imparțial (...)". [...] Curtea reține că principiul imparțialității justiției constituie un corolar al principiului legalității ce caracterizează statul de drept. Pe de altă parte, principiul imparțialității presupune ca autoritățile cărora le revine sarcina de a înfăptui justiția să fie neutre. De altfel, instanța de contencios constituțional a subliniat în jurisprudența sa că neutralitatea este de esența justiției (Decizia nr. 410 din 12 octombrie 2004, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.049 din 12 noiembrie 2004).

Totodată, Curtea observă, în acord cu jurisprudența instanței de la Strasbourg (...), că imparțialitatea magistratului, ca o garanție a dreptului la un proces echitabil, poate fi apreciată într-un dublu sens: un demers subiectiv, ce tinde a determina convingerea personală a unui judecător într-o cauză anume, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate subiectivă, și un demers obiectiv, cu scopul de a determina dacă acesta a oferit garanții suficiente pentru a exclude orice îndoială legitimă în privința sa, ceea ce semnifică așa-numita imparțialitate obiectivă. De asemenea, imparțialitatea subiectivă este prezumată până la proba contrară, în schimb, aprecierea obiectivă a imparțialității constă în a analiza dacă, independent de conduita personală a judecătorului, anumite împrejurări care pot fi verificate dau naștere unor suspiciuni de lipsă de imparțialitate (...).

Totodată, Curtea Europeană a Drepturilor Omului admite că nu există o delimitare clară între aspectul obiectiv și cel subiectiv și că, pentru a statua asupra imparțialității judecătorului, același act al unui judecător poate fi analizat atât prin prisma demersului subiectiv, cât și a celui obiectiv (...). Potrivit jurisprudenței aceleiași instanțe, imparțialitatea, conform demersului subiectiv, se prezumă până la proba contrarie, atitudinea părtinitoare a judecătorului într-o anumită cauză urmând a fi dovedită, însă Curtea poate aplica, de asemenea, testul obiectiv, pentru a determina dacă judecătorul oferă suficiente garanții pentru a exclude orice bănuială legitimă în privința sa (...). În aplicarea acestui test, opinia părții cu privire la imparțialitatea judecătorului cauzei este importantă, dar nu decisivă. Esențial este ca bănuielile referitoare la imparțialitate să poată fi justificate rezonabil, caz în care judecătorul bănuit de incompatibilitate trebuie să se retragă de la soluționarea cauzei (...).

Având în vedere jurisprudența celor două instanțe, precitată, Curtea constată că, în cazul recuzării pentru cazul de incompatibilitate reglementat la art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., criteriul general acceptat pentru excludere este "percepția rezonabilă de subiectivism", modalitățile de a stabili dacă există percepția de subiectivism evoluând de la o "probabilitate mare" de subiectivism până la o "probabilitate reală", o "posibilitate substanțială" și o "suspiciune rezonabilă" de subiectivism. Percepția de subiectivism se măsoară prin standardul obiectiv al observatorului rezonabil, așadar, ceea ce este decisiv este dacă temerile că un anumit judecător ar fi lipsit de imparțialitate pot fi considerate ca justificate, în mod obiectiv, de către un observator rezonabil care reprezintă societatea. Cu alte cuvinte, în cazurile în care se solicită recuzarea unui judecător, cercetarea trebuie să stabilească nu dacă a existat în fapt subiectivism conștient sau inconștient din partea acestuia, ci dacă o persoană rezonabilă și bine informată ar percepe existența unui atare subiectivism."

În cauză, se ridică problema nerespectării de către pârâtul judecător a îndatoririi de a se abține din perspectiva circumstanțelor care pot fi circumscrise ipotezei reglementate de art. 64 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen., conform cărora "Judecătorul este incompatibil dacă există o suspiciune rezonabilă că imparțialitatea judecătorului este afectată".

Astfel fiind, în sensul jurisprudenței menționate a Curții Constituționale, circumstanțele cauzei presupun analiza existenței unei situații de imparțialitate obiectivă imputată magistratului cercetat.

Realizând propria evaluare a probatoriului administrat, Înalta Curte reține, în acord cu instanța disciplinară, că nu s-a făcut dovada existenței unei aparențe rezonabile de lipsă de imparțialitate a pârâtului judecător în contextul împrejurărilor concrete ale cauzei.

Sub acest aspect, se reține că circumstanțele de fapt reliefate de probatoriul administrat relevă fără echivoc faptul că, fiind internat în regim de urgență, pârâtul judecător nu a optat să fie tratat de un anume medic, în speță de doamna dr. B., ci s-a supus regulilor existente la nivelul instituției sanitare.

De asemenea, nu s-a dovedit că, anterior sau ulterior externării din spital, pârâtul s-ar fi aflat sub supravegherea medicului respectiv ori că între cele două persoane s-ar fi creat o relație personală sau profesională de natură a da naștere unei suspiciuni rezonabile cu privire la lipsa de imparțialitate a magistratului.

În acest sens, instanța disciplinară întemeiat a considerat că acțiunile dr. B. de a-i acorda pârâtului concediul medical și de a efectua mențiunile în foaia de evoluție și tratament a pacientului, prescriindu-i tratamentul corespunzător, nu sunt suficiente pentru a contura o suspiciune rezonabilă de lipsă de imparțialitate a pârâtului.

Relevant este și faptul că declarația dată de pârât în faza de cercetare disciplinară conturează concluzia că judecătorul a efectuat propria evaluare și, în mod conștient și subiectiv, a considerat că nu îi este afectată imparțialitatea. Aceeași concluzie este confirmată și în cuprinsul declarației date de domnul C., președintele Secției penale a Tribunalului Arad, care afirmă că pârâtul i-a relatat faptul că nu a avut niciun fel de legătură sau relație profesională cu doamna doctor, pe care o știa doar din vedere, motiv pentru care nu a simțit că i-ar fi fost afectată imparțialitatea la soluționarea dosarului de cameră preliminară, astfel că nu a formulat cerere de abținere.

În consecință, este corectă aprecierea instanței disciplinare în sensul că circumstanțele de fapt reliefate de probatoriul administrat nu sunt suficiente, în lipsa unor elemente obiectivate într-o situație concretă, pentru a se constata fără echivoc o relație dintre medic și magistrat, care să poată fi considerată de natură a-i afecta pârâtului capacitatea de a fi incompatibil în judecarea cauzei penale.

În consecință, în cauză nu sunt identificate elemente care să contureze, dincolo de orice dubiu, întrunirea elementelor constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza întâi din Legea nr. 303/2004.

Pentru toate considerentele arătate, Înalta Curte constată că hotărârea instanței disciplinare este legală și temeinică, nefiind identificate motive de reformare în sensul art. 488 C. proc. civ., astfel că, în temeiul art. 51 din Legea nr. 317/2004 coroborat cu art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta Inspecția Judiciară.