Decizia nr. 118/2018 — ÎCCJ — recurs

Acțiunea disciplinară Prin acțiunea disciplinară înregistrată pe rolul Secției pentru judecători în materie disciplinară, Inspecția Judiciară a solicitat ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună aplicarea uneia dintre sancțiunile prevăzute de art. 100 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, pârâtului A., judecător în cadrul Judecătoriei Gherla, pentru săvârșirea abaterilor disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I și art. 99 lit. r) din același act normativ, constând în nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa și, respectiv, lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii.

Soluția instanței de disciplină Prin Hotărârea nr. 27J din 27 septembrie 2017, Consiliul Superior al Magistraturii, secția pentru judecători în materie disciplinară, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea disciplinară.

Cererea de recurs Împotriva Hotărârii nr. 27J din 27 septembrie 2017, pronunțate de Consiliul Superior al Magistraturii - Secția pentru judecători în materie disciplinară, a declarat recurs Inspecția Judiciară. În susținerea recursului, titularul acțiunii disciplinare a invocat critici care se circumscriu, în opinia sa, motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., învederând, în esență, faptul că instanța de disciplină a încălcat sau aplicat eronat dispozițiile art. 99 lit. i) teza I și art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, autoarea recursului a arătat că fapta, astfel cum a fost reținută și probată, întrunește elementele constitutive ale abaterii disciplinare prevăzute de textul incriminator menționat. Astfel, se consideră că, în mod greșit, instanța de disciplină și-a însușit apărarea pârâtului, întrucât din analiza sentinței penale pronunțate în dosar de către completul prezidat de pârâtul judecător, rezultă că instanța nu a judecat cauza pe calea unei excepții, ci a soluționat cererea de contopire a pedepselor formulată de petent, iar faptul că instanța de control judiciar a constatat existența unui caz de nulitate absolută pentru nemotivarea hotărârii, nu are semnificația nesoluționării în fond a cauzei în primul ciclu procesual. În al doilea ciclu procesual, la admiterea cererii de contopire a pedepselor, au fost examinate aceleași hotărâri judecătorești avute în vedere și la judecata anterioară, cu excepția unei încheieri de îndreptare eroare materială, care viza doar cuantumul pedepsei aplicate prin una dintre hotărâri. Recurenta apreciază că interpretarea dată dispozițiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen. de către instanța disciplinară nu este corectă, deoarece aceste dispoziții legale sunt extrem de clare, interzicând participarea judecătorului la rejudecarea cauzei după casare dacă a judecat cauza anterior, fără să se distingă cu privire la analiza cauzei pe fond sau pe calea excepției și fără să se poate înlătura aplicarea acestor dispoziții raportat la atitudinea psihică a judecătorului și la interpretarea dată de acesta cu privire la cazurile de incompatibilitate prevăzute expres de lege. Apreciază recurenta că fiind incidente dispozițiile art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., greșit s-a acordat relevanță juridică împrejurării că nu s-au formulat cereri de recuzare de către procuror sau petent, care nu este de natură să justifice faptul că magistratul nu a formulat declarație de abținere. De altfel, instanța de control judiciar a și constatat nulitatea sentinței penale astfel pronunțate, pentru încălcarea dispozițiilor art. 64 alin. (3) din C. proc. pen. Sub aspectul laturii subiective, autoarea recursului a menționat că se impunea reținerea vinovăției sub forma intenției indirecte, deoarece participând la judecata în primul ciclu procesual, judecătorul pârât cunoștea că la rejudecarea cauzelor, are obligația de a formula declarație de abținere și, chiar dacă nu a urmărit ca prin fapta sa să se producă anumite consecințe negative, a avut reprezentarea că are un comportament de natură a aduce atingere imparțialității sale, în condițiile în care, în situații similare, a formulat cerere de abținere invocând același temei de drept. Referitor la abaterea disciplinară prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, din perspectiva dispozițiilor art. 403 din C. proc. pen., recurenta Inspecția Judiciară a arătat că situația de fapt reținută de instanța disciplinară nu este susținută de probele administrate și că aspectele reținute în cuprinsul hotărârii Secției pentru judecători sunt contrare argumentelor prezentate de instanța de control judiciar, care a constatat că hotărârile respective, pronunțate de judecătorul cercetat, sunt total nemotivate, nefiind prezentate argumentele juridice care au condus la soluția pronunțată și care să permită verificarea legalității și temeiniciei hotărârii, menționându-se chiar că, în cazul hotărârilor prin care s-au soluționat cererile de contopire a pedepselor, considerentele hotărârilor conțin o redare fidelă și exclusivă a dispozitivului acesteia. În opinia recurentei, cu referire și la jurisprudența C.E.D.O., s-au dovedit atât încălcarea de către pârâtul judecător a normelor procedurale incidente în materie, a obligației magistratului de a asigura supremația legii și de a respecta drepturile și libertățile persoanelor, instituită de art. 4 din Legea nr. 303/2004, cât și consecințele constând în prelungirea duratei de soluționare a cauzelor, cu atât mai mult cu cât cererile deduse judecății vizau stabilirea unei pedepse rezultante pentru persoane private de libertate și deducerea din pedeapsa rezultantă a perioadei executate. Sub aspectul laturii subiective, se susține că vinovăția judecătorului cercetat disciplinar rezultă din modul în care acesta a înțeles să își îndeplinească obligațiile profesionale care îi revin cu privire la motivarea în fapt și în drept a hotărârilor judecătorești. În concluzie, recurenta Inspecția Judiciară a solicitat admiterea recursului, casarea în totalitate a hotărârii atacate și în rejudecare, admiterea acțiunii disciplinare și aplicarea uneia dintre sancțiunile disciplinare prevăzute de lege.

Apărările intimatului Intimatul A. a depus întâmpinare, solicitând punctual și motivat, în esență, respingerea recursului, ca nefondat, hotărârea atacată fiind legală și temeinică.

Procedura derulată în recurs Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din codul menționat. Având în vedere că cererea de recurs îndeplinește cerințele de formă prevăzute de art. 486 din C. proc. civ., precum și condițiile de admisibilitate, conform prevederilor art. 51 alin. (3) din Legea nr. 317/2004, prin încheierea din data de 7 mai 2018, în acord cu concluziile raportului, s-a admis în principiu recursul dedus judecății.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând hotărârea atacată în raport cu actele dosarului, cu criticile formulate de recurentă, cu apărările intimatului, precum și cu reglementările legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele care vor fi expuse în cele ce urmează. Argumentele dezvoltate de recurentă în susținerea ipotezei de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. vizează încălcarea normelor de drept substanțial, mai precis a textelor legale incriminatorii, ca și a normelor procedurale pretins încălcate de intimatul judecător, invocate în cuprinsul acțiunii disciplinare. Această ipoteză nu se regăsește, însă, în considerentele hotărârii atacate. Reglementarea regimului disciplinar al judecătorilor și procurorilor nu conține condițiile angajării răspunderii disciplinare, așa încât, aceste condiții și cauzele exoneratoare de răspundere rămân cele prevăzute de dreptul comun. Așadar, angajarea răspunderii disciplinare cere și în cazul magistraților, întrunirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare, respectiv: obiectul, cu referire la relațiile sociale referitoare la justiție; latura obiectivă, cu referire la faptă, înfrângând o obligație specifică; latura subiectivă, constând în vinovăție; producerea unui rezultat vătămător și existența unui nex cauzal. Ca atare, numai îndeplinirea cumulativă a elementelor constitutive ale abaterii disciplinare și inexistența unor cauze de exonerare legitimează angajarea răspunderii disciplinare. În primul rând, titularul acțiunii disciplinare critică hotărârea prin care Secția pentru judecători a Consiliului Superior al Magistraturii, ca instanță disciplinară, a respins solicitarea sa de a se stabili săvârșirea abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, de către judecătorul A. și de a i se aplica o sancțiune disciplinară. Conform textului legal menționat, constituie abatere disciplinară "nerespectarea îndatoririi de a se abține atunci când judecătorul sau procurorul știe că există una din cauzele prevăzute de lege pentru abținerea sa". În cadrul cenzurii de legalitate exercitate ca instanță de control judiciar, Înalta Curte constată că, în mod corect, instanța de disciplină a reținut faptul că, în sarcina pârâtului magistrat, nu se poate stabili săvârșirea respectivei abateri. Este de necontestat că, potrivit art. 98 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, judecătorii și procurorii răspund pentru abaterile de la îndatoririle de serviciu, precum și pentru faptele care afectează prestigiul justiției. Or, în raport cu dispozițiile art. 64 - 65 din C. proc. pen., respectarea dispozițiilor referitoare la incompatibilități reprezintă o îndatorire de serviciu, fiind indiscutabilă obligația judecătorului de a se abține de la soluționarea cauzei, tocmai pentru a evita starea de incompatibilitate. Neîndeplinirea acestei obligații ar putea, în condiții determinate, să atragă răspunderea disciplinară, potrivit regimului disciplinar specific, stabilit prin statutul judecătorilor și procurorilor, dacă, în cauză, ar fi întrunite condițiile angajării răspunderii disciplinare, în raport cu prevederile art. 99 lit. i) teza I din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare. Înalta Curte reține că, într-adevăr, în privința dosarului analizat în cuprinsul hotărârii atacate, aflat în al doilea ciclu procesual, s-a stabilit în mod corect că intimatul judecător nu a formulat cerere de abținere, deși erau incidente dispozițiile art. 64 alin. (3) din C. proc. pen., fapt ce a determinat trimiterea cauzei spre rejudecare în al treilea ciclu procesual. În privința concluziei inexistenței laturii subiective, însă, criticile recurentei nu sunt fondate. Latura subiectivă, ca element constitutiv al abaterii disciplinare, reprezintă atitudinea psihică a persoanei, în speță, a unui magistrat, care a săvârșit o faptă ilicită, față de respectiva faptă și de urmările acesteia. Pentru a se decela atitudinea autorului faptei ilicite, raportat la dispozițiile art. 16 alin. (2) din C. civ., trebuie să se examineze fundamentul de ordin intelectiv și volitiv al acțiunii acestuia, realizându-se apoi legătura cu fapta sa și cu urmările produse. Raportând aceste considerații teoretice la particularitățile speței, se constată justețea concluziei referitoare la latura subiectivă, reținută în hotărârea atacată, având în vedere inexistența cumulativă a factorului intelectiv și a celui volitiv, ce conturează vinovăția ca element subiectiv în producerea faptei. Într-adevăr, din examinarea circumstanțelor relevate de probatoriul administrat, în cauză nu se poate deduce fără putință de tăgadă faptul că, în mod conștient, magistratul pârât a urmărit sau a acceptat afectarea imparțialității sale sau a aparenței de imparțialitate. În raport cu particularitatea situației în care s-a aflat judecătorul A., față de împrejurarea că, la studierea dosarului, din motivarea instanței de control judiciar, acesta a constatat că la pronunțarea primei hotărâri a fost în eroare, neluând în considerare o încheiere de îndreptare a erorii materiale, care nu era depusă la dosar, situație de natură a-i crea magistratului reprezentarea subiectivă că nu soluționase cauza pe fond și că nu se afla în situație de incompatibilitate, instanța de disciplină a dedus în mod just, din interpretarea întregului context factual conturat de probele administrate, inexistența, atât a elementului intelectiv, cât și a elementului intențional, volitiv, de natură a atrage răspunderea disciplinară. Relevant din perspectiva examinată este și faptul că, la momentul soluționării cauzei, nici reprezentantul Ministerului Public și nici petentul nu au invocat incidența cazului de incompatibilitate prevăzut de art. 64 alin. (3) din C. proc. pen. Ca atare, se impune a se considera că fapta în discuție nu întrunește cerințele prevăzute de textul legal incriminator mai sus menționat pentru atragerea răspunderii intimatului judecător. Sunt neîntemeiate și criticile prin care recurenta combate analiza pe care instanța de disciplină a realizat-o asupra abaterii disciplinare prevăzute de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, care incriminează în context disciplinar lipsa totală a motivării hotărârilor judecătorești, în condițiile legii. Referitor la această a doua abatere disciplinară, Înalta Curte apreciază că trebuie făcută distincție între încălcarea dispozițiilor procedurale privitoare la motivarea unei hotărâri judecătorești, pe de o parte, greșeală ce poate fi cenzurată fie pe calea controlului judiciar, fie la momentul evaluării activității profesionale a magistratului, de către comisia de evaluare, și nesocotirea acestor dispoziții în context disciplinar. Astfel, Înalta Curte constată că, în ceea ce privește latura obiectivă, considerentele sumare expuse în cuprinsul hotărârilor examinate din această perspectivă, pronunțate de intimatul judecător A., respectiv modul extrem de sintetic în care magistratul a motivat respectivele sentințe, nu confirmă existența situației premisă reglementate de textul legal menționat. Nu orice motivare incompletă, sumară, neclară, mai puțin tehnică, necorespunzătoare sau contradictorie, a unei hotărâri judecătorești, poate justifica sancționarea magistratului redactor în temeiul art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004. Semnificativ este faptul că, în speță, se reproșează recurentului judecător modalitatea de motivare în ceea ce privește cauze având ca obiect cereri de contopire a pedepselor, caz în care, motivarea trebuie să țină cont, în esență, de data săvârșirii faptei și de data pronunțării hotărârilor care se contopesc. Având în vedere că, așa cum, cu just temei, a stabilit instanța de disciplină, în considerentele respectivelor hotărâri, judecătorul pârât s-a raportat în mod explicit la aceste elemente esențiale, chiar fără a le dezvolta, se constată că fapta, așa cum a fost reținută, nu întrunește elementul material constitutiv al abaterii disciplinare în discuție în modalitatea care rezultă din interpretarea literală, logică și teleologică a textului incriminator, ce vizează lipsa totală a motivării, chiar dacă, printr-o examinare realizată dintr-o altă perspectivă și în lipsa unei practici unitare în materie la acest nivel, instanța de control judiciar a constatat nemotivarea hotărârilor supuse cenzurii. Prin urmare, acțiunea disciplinară a fost în mod legal respinsă și în ceea ce privește săvârșirea abaterii disciplinare prevăzută de art. 99 lit. r) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare, ca urmare a atribuirii de relevanță juridică aspectelor care înlătură caracterul de abatere disciplinară al faptei. În atare situație și ținând cont de faptul că, din actele dosarului, rezultă că s-au avut în vedere toate condițiile specifice angajării răspunderii disciplinare, hotărârea atacată fiind în acord cu dispozițiile legale aplicabile, se constată caracterul nefondat al criticilor formulate, ceea ce impune respingerea, ca nefondat, a recursului declarat de Inspecția Judiciară.