ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3229/2017

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

Prin sentința civilă nr. 2992 din 12 noiembrie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A. S.R.L. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Fondurilor Europene și Ministerul Finanțelor Publice, a anulat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 26 martie 2012 emis de Oficiul de Plăți și Contractare PHARE și a constatat nulă cererea de chemare în garanție formulată de reclamantă în contradictoriu cu chematul în garanție Ministerul Mediului și Schimbărilor Climatice.

Împotriva acestei sentințe precum și a încheierii de ședință din data de 17 septembrie 2015 au formulat recurs pârâtul Minsterul Finanțelor Publice, atât în nume propriu cât și pentru pârâtul Ministerul Fondurilor Europene (în prezent, Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene).

Invocând motivele de recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 și 9 și art. 3041 C. proc. civ. (1865) recurenții au arătat următoarele:

În legătură cu încheierea de ședință din data de 17 septembrie 2015 se susține că în mod greșit instanța a reținut calitatea procesuală pasivă a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice în condițiile în care art. II alin. (1) din O.U.G. nr. 6/2013 prevede că Ministerul Fondurilor Europene preia de la Ministerul Finanțelor Publice, printre altele, Oficiul de Plăți și Contracte PHARE.

În consecință, Ministerul Finanțelor Publice nu poate sta în judecată în nume propriu.

În legătură cu sentința, recurenții au arătat în esență următoarele:

Sentința nu ia în considerare și nu discută apărările formulate de pârâți, fiind sub acest aspect nemotivată.

De asemenea, este interpretată greșit noțiunea de "neregulă", definită de O.U.G. nr. 66/2011.

Referitor la starea de fapt, s-a arătat că întregul material probator indică faptul că bunurile livrate de reclamantă autorității contractante provin din afara Uniunii Europene (așa cum certifică și Comisariatul Comisiei Europene, OLAF și DLAF), certificatul atestând în mod nereal originea europeană a acestora. S-a susținut că împrejurarea că în cuprinsul Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 26 martie 2012 au fost reluate concluzii ale unei investigații efectuate de alte autorități nu e de natură să reprezinte o cauză de nulitate a actului administrativ; în plus, reclamanta știa că bunurile livrate nu au origine europeană.

Prin Decizia nr. 750 din 28 februarie 2017, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de pârâții Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene) prin Ministerul Finanțelor Publice și Ministerul Finanțelor Publice împotriva încheierii din data de 17 septembrie 2015 și a sentinței civile nr. 2992 din 12 noiembrie 2015, ambele pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a modificat încheierea și sentința recurate, în sensul că: a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice și, în consecință: a respins acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitatea procesuală pasivă, a respins acțiunea formulată de reclamantă, în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), ca nefondată, a menținut celelalte dispoziții ale sentinței recurate.

Împotriva acestei decizii contestatoarea A. S.R.L., în prezent B. S.R.L. a formulat contestație în anulare întemeiată pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II a: instanța a omis să cerceteze motive de anulare a actului administrativ atacat, coroborat cu art. 6 CEDO.

Astfel, a menționat contestatoarea că Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare arată că originea bunurilor este determinată conform cadrului normativ aplicabil finanțărilor comunitare și a atacat actul administrativ ca nemotivat subliniind că autoritatea competentă nu a arătat exact care este acest cadru normativ și nici cum sau de ce ar fi incident în speță.

În opinia contestatoarei, Înalta Curte a răspuns prin Decizia atacată cu exprimarea unei convingeri, arătând că nu are motiv să se îndoiască de originea SUA dar nu a arătat care normă juridică anume califică softul în discuție sub aspectul originii și nici de ce acea normă sr fi incidentă, iar aceasta mai ales în condițiile în care a respins trimiterile prejudiciare formulate în cauză.

Referitor la nemotivarea în fapt a actului atacat a arătat că la data emiterii actului contestat, investigația DLAF nu era ea însăși finalizată. Precizează contestatoarea că în luna ianuarie 2013, DLAF a arătat că investigația care viza mai multe proiecte printre care și cel supus cenzurii instanței în acest dosar nu a fost finalizată. În acest context, actul administrativ atacat nu este motivat în fapt, autoritatea emitentă, nefiind în măsură, atunci când a emis actul administrativ atacat, să facă o analiză exhaustivă a stării de fapt.

Referitor la proporționalitatea actului Înalta Curte a arătat că actul respectă principiul proporționalității deoarece debitul datorat corespunde valorii cheltuielii afectate de nereguli.

Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Contestația în anulare, astfel formulată și motivată, va fi respinsă, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, prin care se cere instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în cazurile și în condițiile prevăzute de lege, să își desființeze propria hotărâre și să procedeze la o nouă judecată.

Această cale extraordinară de atac este deschisă exclusiv pentru situațiile prevăzute de art. 317-318 C. proc. civ. și îmbracă două forme: contestația în anulare obișnuită (art. 317 C. proc. civ.) și contestația în anulare specială (art. 318 C. proc. civ.).

În speță, contestatoarea și-a întemeiat contestația în anulare pe dispozițiile art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., invocând, în esență, omisiunea instanței de recurs de a cerceta unul din motivele de recurs invocate.

Pentru ca o contestație în anulare să poată fi admisă în temeiul art. 318 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., trebuie îndeplinite următoarele condiții: instanța de recurs să fi omis să cerceteze vreunul din motivele de recurs și această omisiune să se fi produs din greșeală, textul referindu-se la omisiuni esențiale și involuntare în raport cu situația existentă la dosar în momentul pronunțării hotărârii.

Din aceste dispoziții ale legii rezultă, cu claritate, că admisibilitatea unei contestații în anulare este condiționată de omisiunea instanței de a se pronunța asupra unuia din motivele recursului, după cum rezultă expres din conținutul textului legal citat și, prin urmare, doar nepronunțarea instanței de recurs asupra unui asemenea motiv, presupunând completa lui ignorare și, deci, neabordarea lui în cuprinsul deciziei, este de natură a face admisibilă contestația în anulare.

Pentru o apreciere completă a motivului de contestație în anulare prevăzut de art. 318 alin. (1) teza finală C. proc. civ., este imperios necesar să se facă distincție între motive și argumente, căci textul legal are în vedere numai omisiunea de a examina unul dintre motivele de modificare sau de casare invocate de recurentă (motive arătate în mod expres și limitativ de art. 304 pct. 1 - 9 C. proc. civ.), iar nu argumentele de fapt sau de drept indicate de parte, care, oricât de larg ar fi dezvoltate sunt subsumate întotdeauna motivului de modificare sau de casare pe care îl sprijină.

Instanța de recurs este îndreptățită, așadar, să răspundă la motivele de recurs și printr-un considerent comun, scop în care poate grupa diferitele argumente; de aceea, nu se pot confunda argumentele cu motivele de recurs.

Cu alte cuvinte, nu este îndeplinită această condiție în cazul în care instanța de recurs a înțeles să grupeze, printr-un raționament juridic de sinteză, argumentele folosite de recurent în dezvoltarea unuia și aceluiași motiv de recurs, pentru a răspunde printr-un considerent comun, deoarece nu se poate reproșa omisiunea de a cerceta motivul, căci, omisiunea cercetării unui motiv de modificare nu există în situația în care instanța de recurs a analizat grupat toate criticile și susținerile formulate - cum este cazul în speță.

Doctrina juridică dezvoltată în interpretarea dispozițiilor art. 318 teza a II-a C. proc. civ. a stabilit că esența acestui motiv al contestației în anulare specială constă în aceea ca instanța să nu fi făcut nicio discuție referitoare la motivele de recurs invocate și să fi omis a fi fost cercetate, iar omisiunea să se fi produs din eroare.

Or, analizând decizia atacată, Înalta Curte constată că instanța a răspuns motivelor de recurs cu care a fost învestită.

În speță, instanța de recurs, contrar criticilor contestatoarei cu privire la nemotivarea soluției din recurs, a apreciat asupra situației de fapt ce a circumstanțiat cauza, reținând în acest sens, sub imperiul autenticității, originea SUA a livrabilelor contractate pentru implementarea proiectului inițiat prin Programul PHARE 2005, aspect care de altfel a format obiectul concluziilor unor cercetări prealabile efectuate de Comisariatul Comisiei Europene, Oficiul de Luptă Antifarudă OLAF și Departamentul de Luptă Antifraudă DLAF.

Susținerile contestatoarei în sensul menționării că la data controlului administrativ nu era finalizată ancheta penală, motiv pentru care actul administrativ ar fi lipsit de temei legal, nu pot fi reținute în economia dispozițiilor legale incidente în cauza de față; evaluarea administrativă a raportului juridic nu este subordonată controlului penal sau circumstanțiat unei astfel de anchete, finalizarea procedurii penale a consolidat concluziile administrative.

Astfel, instanța de recurs a răspuns criticilor care se susține că nu au fost analizate; instanța de recurs în mod legal a grupat argumentele invocate de contestatoare și a răspuns prin considerente comune, obligația care-i incumba, în baza art. 261 pct. 5 C. proc. civ., fiind aceea de a răspunde tuturor motivelor de recurs formulate, iar nu fiecărui argument în parte invocat de recurent.

Prin urmare, nu se poate reține că Înalta Curte ar fi omis să se pronunțe asupra vreunui aspect din cele care i-au fost supuse spre analiză.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte constată că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de textele de lege invocate, contestația în anulare fiind inadmisibilă și va fi respinsă ca atare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. S.R.L., în prezent B. S.R.L., împotriva Deciziei nr. 750 din 28 februarie 2017 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 26 octombrie 2017.