ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 3530/2018

Ședința publică din data de 21 septembrie 2018

Asupra recursurilor de față;

Prin sentința civilă nr. 13014 din 5 octombrie 2016 pronunțată de Judecătoria Sectorului 3 București, a fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții A. și B. în contradictoriu cu pârâta C., s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor clauze stipulate în contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 21 februarie 2008: art. 9 lit. c), comisionul de administrare, art. 9 lit. f), comisionul de urmărire riscuri. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 2710,05 RON reprezentând comisionul de administrare plătit de aceștia pentru perioada 22 martie 2008 - 20 iulie 2015 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 21 ianuarie 2016 până la achitarea integrală a sumei. A fost obligată pârâta la plata către reclamanți a sumei de 12466,23 RON reprezentând comisionul de urmărire riscuri plătit de aceștia, pentru perioada 22 martie 2008 - 20 iulie 2015 la care se adaugă dobânda legală penalizatoare de la data introducerii cererii de chemare în judecată 21 ianuarie 2016 până la achitarea integrală a acestei sume.

Împotriva acestei hotărâri a declarat apel pârâta C. S.A., solicitând admiterea apelului, în principal, schimbarea sentinței civile nr. 13014 din 5 octombrie 2016 și a încheierii de ședință din data de 7 iunie 2016, în integralitate, ca urmare a admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune; în subsidiar, pe fondul cauzei, solicită pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună schimbarea sentinței civile nr. 13014 din 5 octombrie 2016 și a încheierii de ședință din data 7 iunie 2016, în integralitate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată formulată de reclamanți, cu privire la clauzele contractuale referitoare la comisionul de administrare (art. 9 lit. c) și comisionul de urmărire riscuri din contractul de credit nr. x din 21 februarie 2008, respectiv restituirea sumelor achitate în baza acestor clauze la care se adaugă dobânda legală, ca nelegală și neîntemeiată. Obligarea reclamanților, în temeiul art. 451 și 453 din noul C. proc. civ., la suportarea cheltuielilor de judecată ocazionate apelantei de soluționarea prezentului litigiu, în toate fazele procesuale, inclusiv în cea a apelului.

Tribunalul București, secția a VI-a civilă, prin decizia nr. 3229 din 21 septembrie 2017, a admis apelul apelantei C..

A schimbat în parte sentința apelată în sensul că a admis în parte cererea de chemare în judecată.

A respins capătul de cerere privind constatarea nulității absolute a clauzei stipulate la art. 9 lit. c) din contractul de credit bancar pentru persoane fizice nr. x din 21 februarie 2008 ca neîntemeiat.

A respins capătul de cerere privind obligarea pârâtei la restituirea sumelor încasate cu titlu de comision de administrare și la plata dobânzii legale aferente ca neîntemeiat.

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței.

A obligat reclamanții să plătească pârâtei cheltuieli de judecată în sumă de 1606,82 RON. Obligă intimații să plătească apelantei cheltuieli de judecată în sumă de 1877,18 RON.

Împotriva acestei decizii au declarat recurs recurenții - reclamanți A. și B. și recurenta-pârâtă C..

Recursurile au fost înregistrate pe rolul Tribunalului București iar dosarul a fost trimis Înaltei Curți de Casație și Justiție pe cale administrativă.

Înalta Curte a luat în examinare, cu prioritate, excepția necompetenței sale materiale asupra căreia, în temeiul art. 132 raportat la art. 494 C. proc. civ., reține următoarele:

Recursurile au fost declarate împotriva unei decizii pronunțate de tribunal, în apel, într-o cerere evaluabilă în bani în valoare de până la 200.000 RON.

Potrivit dispozițiilor art. 483 alin. (2) C. proc. civ., nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv.

Legea nr. 2/2013, de punere în aplicare a noului C. proc. civ., a cuprins o dispoziție tranzitorie, care a mărit nivelul pragului valoric evocat mai sus, de la 500.000 RON la 1.000.000 RON, în art. XVIII alin. (2), iar prin acte normative succesive s-a stabilit ca această dispoziție să se aplice în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a legii și până la data de 31 decembrie 2018 inclusiv.

Rezultă că, în concepția legiuitorului, noul C. proc. civ. nu a mai deschis calea extraordinară de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 1.000.000 RON.

În primă instanță, competența de soluționare a unor asemenea litigii a fost partajată între judecătorii și tribunale, în funcție de criteriul valoric, după cum rezultă din analiza art. 94 pct. l lit. k) și a) art. 95 pct. l C. proc. civ.. Astfel, judecătoriile soluționează, în primă instanță, cererile evaluabile în bani în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, iar tribunalele pe cele a căror valoare depășește acest nivel.

Hotărârile astfel pronunțate de către judecătorii au fost supuse apelului la tribunal și, întrucât noul C. proc. civ. nu a deschis calea de atac a recursului împotriva deciziilor date de tribunal în apel, nu a fost stabilită nicio normă de competență care să determine instanța căreia i-ar reveni atributul judecării recursurilor împotriva deciziilor pronunțate de tribunale în asemenea condiții.

Prin Decizia nr. 369 din 30 mai 2017, publicată în Monitorul Oficial la data de 20 iulie 2017, Curtea Constituțională a constatat că sintagma "precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 1.000.000 RON inclusiv" cuprinsă în art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., este neconstituțională.

Instanța constată că, de lege lata, nu există nicio normă care să justifice competența Înaltei Curți în soluționarea recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, o asemenea competență nefiind prevăzută de principiu nici în favoarea curților de apel.

Într-o atare situație, devin incidente prevederile de principiu conținute de art. 5 C. proc. civ. și se impune determinarea instanței competente să soluționeze prezentul recurs, prin prisma interpretării istorice și logice a textelor legale și a principiilor dreptului procesual civil și organizării judiciare.

Organizarea ierarhică a instanțelor judecătorești, ce rezultă din art. 2 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 și din art. 94-97 C. proc. civ., presupune ca învestirea instanțelor de control judiciar să se facă din treaptă în treaptă, instanțele superioare învestite cu soluționarea unei căi de atac de reformare putând infirma soluțiile pronunțate de instanțele inferioare.

Astfel, examinarea dispozițiilor art. 94, 95, 96 și 97 C. proc. civ. relevă organizarea, în sens ierarhic, a instanțelor competente să soluționeze căile de atac.

Lipsa indicării, în vreuna dintre aceste dispoziții, a instanței competente să judece recursurile împotriva hotărârilor pronunțate în cereri evaluabile în bani, în valoare de până la 200.000 RON inclusiv, este determinată de concepția inițială a Codului, de a nu recunoaște recursul împotriva unor asemenea hotărâri.

În absența unei norme privind competența de soluționare a recursurilor declarate împotriva hotărârilor pronunțate în apel de către tribunale și neputând fi identificată vreo uzanță în acest sens, se impune recurgerea la analogie și identificarea instanței competente în cauză "în baza dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare" (art. 5 alin. (3) C. proc. civ.).

Situațiile asemănătoare cu cele din prezenta cauză sunt cele în care legiuitorul a prevăzut în mod expres că este deschisă calea de atac a recursului împotriva hotărârilor pronunțate de tribunale în apel, dar fără a individualiza instanța competentă ca fiind curtea de apel sau Înalta Curte de Casație și Justiție, întrucât, dacă aceste instanțe ar fi fost expres indicate, ar fi fost direct incidente, după caz, prevederile art. 96 pct. 3 sau art. 97 pct. l C. proc. civ.

În acest context, sunt relevante prevederile art. 483 alin. (4) prima teză din C. proc. civ., conform cărora în cazurile anume prevăzute de lege, recursul se soluționează de către instanța ierarhic superioară celei care a pronunțat hotărârea atacată.

Pe acest temei, în cazurile prevăzute de legiuitor, curtea de apel soluționează recursul împotriva hotărârii pronunțate de un tribunal în apel, procedând la examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile, astfel cum dispune art. 483 alin. (4) teza finală cu referire la art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Soluția legislativă consacrată de art. 483 alin. (4) prima teză se impune și în alte situații decât cele expres reglementate, printr-o interpretare extensivă justificată de identitatea de rațiune, fiind vorba despre "situații asemănătoare".

În aplicarea acestei norme, față de prevederile art. 5 alin. (3) C. proc. civ., competența de soluționare în cauză a recursurilor declarate împotriva hotărârii pronunțate în apel de către Tribunalul București revine instanței ierarhic superioare, respectiv Curții de Apel București, instanță în favoarea căreia înalta Curte va declina competența de soluționare a recursurilor, având în vedere și dispozițiile art. 132 alin. (3) din C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă în soluționarea recursurilor declarate de recurenții-reclamanți A. și B. și de recurenta-pârâtă C. împotriva deciziei nr. 3229 din 21 septembrie 2017, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București.

Fără nicio cale de atac.

Pronunțată în ședința publică, astăzi 21 septembrie 2018.