ÎCCJ, Decizia nr. 254/2016

Decizia civilă nr. 254/2016

Asupra recursului

de față, constată următoarele:

Prin decizia

nr. 1807 din 16

septembrie 2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a ll-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015

, s-a respins, ca inadmisibilă,

cererea de revizuire formulată de A. împotriva deciziei nr. 857 din 9 iunie

2015 a Curții de Apel Timișoara, secția litigii de muncă și

asigurări sociale.

Instanța

a reținut, în esență, că soluția se impune, în raport cu

faptul că cele două hotărâri pretins contradictorii nu îndeplinesc

condițiile prevăzute de lege pentru admisibilitatea unei cereri de revizuire

întemeiate pe dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nefiind

întrunită cerința triplei identități de părți, obiect

și cauză, întrucât cele două litigii nu au același obiect.

Împotriva deciziei

sus menționate, invocând dispozițiile art.

513 alin. (6), art. 457,

art. 485 alin. (1) C. proc. civ.

, la data de 24 februarie 2016, a declarat recurs

revizuentul A.

Recursul a fost

înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, completul

de 5 judecători, formând obiectul Dosarului nr. x/1/2016.

La data de 24

iunie 2016, recurentul A. a depus la dosarul cauzei cerere de renunțare la

judecata căii de atac formulate.

Având în vedere

poziția exprimată de recurent, Înalta Curte reține următoarele:

Potrivit dispozițiilor

art. 406 alin. (1) C. proc. civ.: „Reclamantul poate să renunțe oricând

la judecată, în tot sau în parte, fie verbal în ședință de judecată,

fie prin cerere scrisă”.

Sub acest aspect,

este de observat că, în situația dată, manifestarea de voință

în sensul de a renunța la judecată reprezintă o desistare, o manifestare

a dreptului de dispoziție al părților în sensul reglementat expres

de prevederile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., ce nu poate fi supusă

cenzurii instanței.

Pe de altă

parte, se reține că, în art. 406 C. proc. civ., sunt prevăzute două

situații, în funcție de faptul dacă renunțarea s-a făcut

după comunicarea cererii de chemare în judecată sau dacă reclamantul

renunță la judecată la primul termen la care părțile sunt

legal citate ori ulterior acestui moment.

În speță,

se constată că renunțarea la judecată s-a făcut după

comunicarea recursului către intimați, dar înainte de primul termen la

care părțile sunt legal citate, astfel încât, în temeiul dispozițiilor

art. 237 alin. (2) pct. 6 teza I și ale art. 243 teza I C. proc. civ., urmează

a se lua act de această împrejurare, care pune capăt procesului, fără

a se mai impune examinarea altor cereri sau aspecte.

Așa fiind,

Înalta Curte va lua act de renunțarea la judecata recursului declarat în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Ia act de renunțarea

la judecata recursului declarat de A. împotriva deciziei civile nr. 1807 din 16

septembrie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, în Dosarul nr. x/1/2015.

Definitivă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi, 11 iulie 2016.