ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1927/2007

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată la data de 16 ianuarie 2006, reclamantul B.I.A. a chemat în judecată Ministerul Administrației și Internelor, solicitând anularea Ordinului nr. S/II/4417 din 11 august 2005, prin care a fost destituit din funcția de ofițer operativ I, precum și a deciziei nr. 71759/2005 prin care i s-a imputat suma de 6272,49 RON cheltuieli de școlarizare. De asemenea, reclamantul a mai cerut reîncadrarea în funcția deținută anterior și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite, începând cu 11 august 2005 și până la reîncadrarea efectivă. În motivarea cererii, reclamantul a arătat că în perioada cât a lucrat în poliție, a desfășurat o activitate pentru care, exceptând un singur an, i s-a acordat calificativul de „foarte bine”.

După controlul efectuat în aprilie 2005, s-a decis destituirea sa, fără a i se reține vreo culpă profesională și fără a se ține cont că în intervalul 15 aprilie 2005 – 26 iulie 2005 a fost în concediu medical, iar ulterior, până la 15 august 2005, în concediu de odihnă. Reclamantul a mai învederat că pârâtul nu a ținut cont de conduita de ansamblu pe care, ca polițist, a manifestat-o pe întreaga perioadă, aplicând sancțiunea cea mai gravă prevăzută de Legea nr. 360/2002, vădit disproporționată față de motivele invocate pentru luarea măsurii disciplinare. În ședința publică din 16 mai 2006, reclamantul și-a restrâns acțiunea, renunțând la judecarea capătului de cerere privind anularea deciziei de imputare.

Prin sentința civilă nr. 1250 din 30 mai 2006, Curtea de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea restrânsă și a dispus anularea ordinului de destituire din funcție și obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale cuvenite de la data de 11 august 2005 și până la efectiva reintegrare.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că ordinul atacat este nelegal, fiind emis cu depășirea termenului de 60 de zile de la data finalizării cercetării prealabile, în condițiile în care raportul de control a fost înregistrat la autoritatea pârâtă la 29 aprilie 2005, iar actul contestat este datat 11 august 2005. Instanța a constatat de asemenea că, reclamantului i s-a aplicat sancțiunea disciplinară cea mai grea, pentru abateri comise în perioada februarie 2003 – februarie 2005, deși în raport de termenul de prescripție de un an, nu se puteau reține fapte anterioare datei de 11 august 2004. Un al treilea motiv de nelegalitate invocat în considerentele sentinței îl constituie faptul că ordinul a fost emis în intervalul în care reclamantul se afla în concediu legal de odihnă, în acest sens fiind aplicabile prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) C. muncii, la care fac trimitere dispozițiile art. 93 din Legea nr. 188/1999 care interzic luarea măsurii destituirii în timpul concediului de odihnă.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Ministerul Administrației și Internelor, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Astfel, pârâtul a învederat că instanța a reținut în mod greșit că ordinul de destituire din funcție a fost emis cu depășirea termenului legal de 60 de zile. În acest sens, pârâtul a subliniat că nu s-a ținut cont de faptul că în perioadele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 și 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, reclamantul s-a aflat în concediu medical, timp în care activitatea Consiliului de disciplină din cadrul Ministerului Administrației și Internelor a fost suspendată. Pârâtul a mai arătat că perioada supusă controlului de fond a fost februarie 2003 – februarie 2005, dar neregulile imputate reclamantului au fost săvârșite în majoritate, după data de 11 august 2004. O a treia critică adusă sentinței privește greșita reținere a nelegalității ordinului față de împrejurarea că, la data emiterii, reclamantul era în concediu de odihnă.

În acest sens, pârâtul a precizat că o asemenea situație nu se încadrează în situațiile expres și limitativ prevăzute de art. 35 din Legea nr. 188/1999, act normativ care, potrivit art. 78 alin. (1) din Legea nr. 360/2002, completează dispozițiile Legii Statutului polițistului în domeniile care nu sunt reglementate. Examinând cauza în raport de motivele invocate și de prevederile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ., Curtea va constata că recursul este fondat, urmând a fi admis și a se dispune casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare. Astfel, Curtea reține că instanța de fond a făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului, potrivit cărora sancțiunea disciplinară se aplică în maximum 60 de zile de la data finalizării cercetării prealabile, dar nu mai târziu de un an de la data comiterii faptei.

Raportul de control a fost într-adevăr înregistrat la autoritatea pârâtă la data de 29 aprilie 2005, ordinul de destituire fiind emis la 11 august 2005, dar în intervalele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 și 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, reclamantul s-a aflat în concediu medical. Or, raportul de serviciu fiind suspendat de drept datorită incapacității temporare de muncă, conform art. 81 lit. h) din Legea nr. 188/1999, activitatea Consiliului de disciplină din cadrul Ministerului Administrației și Internelor privind sesizarea formulată împotriva reclamantului era de asemenea, suspendată. Totodată, ordinul de destituire din funcție nu putea fi emis în perioadele 16 mai 2005 – 7 iunie 2005 și 17 iunie 2005 – 22 iulie 2005, întrucât, potrivit art. 35 din Legea nr. 188/1999, în perioada concediilor de boală raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate altfel decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

Astfel, întrucât în intervalul 29 aprilie 2005 – 11 august 2005, reclamantul a fost în concediu medical 59 de zile, rezultă că ordinul atacat a fost emis cu respectarea termenului legal. Curtea constată, de asemenea, că au fost aplicate în mod eronat prevederile art. 60 alin. (1) lit. i) C. muncii potrivit cărora concedierea salariaților nu poate fi dispusă pe durata efectuării concediului de odihnă. Litigiilor născute între polițiști, ca funcționari publici civili cu statut special și autoritățile publice în cadrul cărora își desfășoară activitatea, având ca obiect actele de încetare a raporturilor de serviciu, le sunt aplicabile dispozițiile Legii speciale nr. 360/2002, care se completează, potrivit alin. (1) din acest act normativ cu prevederile de drept comun în domeniul funcției publice, respectiv Legea nr. 188/1999.

Cât privește dispozițiile Codului muncii, acestea, în conformitate cu art. 295 alin. (2), se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective. Ori, deși art. 55-65 din Legea nr. 360/2002 nu cuprind dispoziții care să instituie interdicția aplicării sancțiunilor disciplinare în anumite situații, o asemenea interdicție este prevăzută de art. 35 din Legea nr. 188/1999, potrivit cărora doar în perioada concediilor de boală, a concediilor de maternitate și a celor pentru creșterea și îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta și nu pot fi modificate decât din inițiativa funcționarului public în cauză.

În raport de cele expuse mai sus, Curtea constată că ordinul de destituire din funcție a fost emis cu respectarea prevederilor art. 59 alin. (9) din Legea nr. 360/2002 și art. 35 din Legea nr. 188/1999. În consecință, admițând recursul, Curtea va casa sentința și va trimite cauza la aceeași instanță, pentru judecarea fondului litigiului. Cât privește împrejurarea că, parțial, abaterile disciplinare ar fi prescrise, prin depășirea termenului de un an, acest aspect urmează a fi analizat cu ocazia cercetării fondului, când vor fi apreciate existența și gravitatea fiecărei fapte imputate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Administrației și Internelor, împotriva sentinței nr. 1250 din 30 mai 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 aprilie 2007.