ÎCCJ, Decizia nr. 86/2021

Asupra recursului de față;

În baza actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin decizia nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, printre altele, au fost admise apelurile declarate de inculpații A. și B. împotriva sentinței penale nr. 3 din data de 21 februarie 2018, pronunțate de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Cu privire la inculpatul A., în baza dispozițiilor art. 386 din C. proc. pen., s-a dispus schimbarea încadrării juridice a faptelor reținute în sarcina sa, din infracțiunile de luare de mită prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 și 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen. în infracțiunile de luare de mită prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 290 alin. (1) din C. pen. anterior, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen.

În baza art. 254 alin. (1) din C. pen. anterior raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., a fost condamnat inculpatul A., pentru săvârșirea infracțiunii de luare de mită la pedeapsa principală de 3 ani închisoare, a cărei executare a fost suspendată sub supraveghere pe durata unui termen de încercare de 6 ani, stabilit în conformitate cu prevederile art. 86

2

din C. pen.

Totodată, prin aceeași decizie, în baza art. 396 alin. (5) raportat la art. 16 alin. (1) lit. c) din C. proc. pen., a fost achitat inculpatul A. pentru săvârșirea infracțiunii de fals în înscrisuri sub semnătură privată, prevăzută și pedepsită de dispozițiile art. 290 alin. (1) din C. pen., cu aplicarea art. 5 alin. (1) din C. pen., întrucât nu există probe că inculpatul a comis infracțiunea.

Împotriva deciziei penale nr. 101/A din 27 martie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2016, contestatorul A. a formulat contestație în anulare, întemeiată pe dispozițiile art. 426 alin. (1) lit. b) din C. proc. pen., cauza fiind înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, sub nr. x/2020.

În cuprinsul cererii de contestație în anulare, contestatorul A. a invocat excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea", astfel încât în conformitate cu dispozițiile Hotărârilor Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 83 din 12 decembrie 2017 și nr. 66 din 7 iunie 2018, s-a dispus formarea dosarului asociat nr. x/2020, dosar asociat ce are ca obiect cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Prin încheierea din data de 22 ianuarie 2021, pronunțată de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2020, a fost respinsă cererea de sesizare a Curții Constituționale formulată de contestatorul A., cu privire la excepția de neconstituționalitate a art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".

Pentru a dispune astfel, secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție a reținut că primele două condiții de admisibilitate ale cererii de sesizare a instanței de control constituțional sunt îndeplinite, respectiv excepția a fost invocată de către contestatorul A., într-un dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția Penală, (dosar nr. x/2020) și are în vedere neconstituționalitatea dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. privind sintagma "cursul prescripției se întrerupe prin îndeplinirea".

Referitor la îndeplinirea celei de-a treia condiție, respectiv ca textul criticat să nu fi fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a apreciat că prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018 instanța de contencios constituțional nu a reținut neconstituționalitatea art. 155 alin. (1) C. pen., în integralitate, ci a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură".

Totodată, s-a reținut că acest aspect este subliniat și în considerentele Deciziei nr. 297/2018, prin care se reține lipsa de previzibilitate a dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen. doar prin raportare la sintagma "oricărui act de procedură", fără a fi indicată și partea incipientă a textului normativ "cursul prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".

De asemenea, s-a reținut că pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, aceasta trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces, prin dezlegarea unei probleme de drept ce ține de interpretarea Curții Constituționale.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală a apreciat că, referitor la examenul legăturii cu cauza acesta trebuie făcut în concret, prin raportare la interesul specific al celui care a invocat excepția și înrâurirea pe care dispoziția legală considerată neconstituțională o are în speță. Stabilirea existenței interesului se face pe calea verificării pertinenței excepției în raport cu procesul în care a intervenit, astfel încât, decizia Curții Constituționale în soluționarea excepției să fie de natură a produce un efect concret asupra conținutului hotărârii din procesul principal. Prin urmare, cerința relevanței este expresia utilității pe care soluționarea excepției invocate o are în cadrul rezolvării litigiului în care a fost invocată.

Or, în acest context argumentativ, prima instanță a apreciat că în cauză nu este îndeplinită și ultima condiție prevăzută de art. 29 din Legea nr. 47/1992, dispozițiile a căror constituționalitate este contestată neavând legătură cu soluționarea cauzei, în raport cu stadiul procesual al pricinii, respectiv analiza îndeplinirii condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de contestație în anulare.

În acest context, s-a subliniat faptul că în faza de admisibilitate în principiu, trebuie analizată legătura cu soluționarea cauzei în raport de această fază procesuală. În acest context, s-a constatat că textul legal invocat ca fiind neconstituțional nu are legătură cu cauza, în raport cu stadiul procesual și împrejurarea că nu sunt îndeplinite condițiile de admisibilitate ale căii extraordinare de atac.

Mai mult decât atât, s-a reținut că, în esență, în temeiul cazului de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. invocat de contestatorul A. în cadrul contestației în anulare formulate împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția Penală, pronunțată în dosarul nr. x/2016, s-a solicitat analizarea incidenței unei cauze de încetare a procesului penal, respectiv împlinirea termenului de prescripție a răspunderii penale cu privire la infracțiunea pentru care a fost condamnat în speță (cauză analizată prin decizia contestată, fiind incidente cele statuate prin Decizia nr. 10/2017 a ÎCCJ, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală).

Așadar, dată fiind neîndeplinirea condițiilor de admisibilitate în principiu a cererii de contestație în anulare, instanța supremă a apreciat că invocarea unei excepții în această etapă este deopotrivă inadmisibilă, cu excepția situațiilor în care critica de neconstituționalitate ar fi vizat admisibilitatea căii de atac în discuție.

Or, în cauză, dispozițiile ce se solicită a fi supuse controlului de constituționalitate nu sunt cele ce determină respingerea, ca inadmisibilă, a contestației în anulare formulate, astfel încât, din această perspectivă, excepția nu are legătură cu soluționarea pricinii.

În acest sens, s-a făcut trimitere la jurisprudența Curții Constituționale conform căreia "o excepție de neconstituționalitate ridicată într-o acțiune ab initio inadmisibilă este, de asemenea, inadmisibilă în condițiile în care nu sunt contestate chiar dispozițiile legale care determină o atare soluție în privința cauzei în care a fost ridicată excepția. (...) Aceasta, deoarece indiferent de soluția pronunțată de Curtea Constituțională referitor la excepția de neconstituționalitate ridicată într-o cauză ab initio inadmisibilă, decizia sa nu va produce niciun efect cu privire la o astfel de cauză." (Decizia nr. 203/2012; Decizia nr. 715/2016, Decizia nr. 244/2017).

Împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunțate de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2020, contestatorul A. a formulat recurs, dosarul fiind înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători sub nr. x/2021, primul termen fiind fixat în mod aleatoriu la data de 22 martie 2021, dată la care au avut loc și dezbaterile, susținerile reprezentantului Ministerului Public, precum și cele ale apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator fiind consemnate în partea introductivă a prezentei decizii, astfel încât nu vor mai fi reluate.

Examinând recursul formulat de contestatorul A., Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că este nefondat, din următoarele considerente:

Cu privire la admisibilitatea cererii de sesizare a Curții Constituționale din perspectiva dispozițiilor art. 29 alin. (1)-(3) din Legea nr. 47/1992, republicată, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că pentru a fi admisibilă, cererea de sesizare a Curții Constituționale este condiționată de îndeplinirea cumulativă a celor patru cerințe stipulate expres de textul legislativ, respectiv:

a) starea de procesivitate, în care ridicarea excepției de neconstituționalitate apare ca un incident procedural creat în fața unui judecător sau arbitru, ce trebuie rezolvat premergător fondului litigiului;

b) activitatea legii, în sensul că excepția privește un act normativ, lege sau ordonanță, după caz, în vigoare;

c) prevederile care fac obiectul excepției să nu fi fost constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale;

d) dispozițiile criticate să aibă legătură cu soluționarea cauzei.

Din analiza dispozițiilor art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 reiese că o cerere de sesizare a instanței de contencios constituțional poate fi formulată în orice fază a procesului penal, textul de lege menționat prevăzând doar condiția ca excepția să fie ridicată în fața instanțelor de judecată și să aibă legătură cu soluționarea cauzei "indiferent de obiectul acesteia".

În ceea ce privește primele trei condiții prevăzute de art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători constată că acestea sunt îndeplinite. Astfel, excepția a fost invocată de contestatorul A. în cadrul unui dosar aflat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, are în vedere neconstituționalitatea unor dispoziții legale în vigoare (sintagma "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" din cuprinsul art. 155 alin. (1) din C. pen.), iar textul de lege criticat nu a fost declarat neconstituțional printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

În acest sens, se reține că prin decizia nr. 297/2018, publicată în M. Of nr. 518 din 25 iunie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului de prescripție răspunderii penale prin îndeplinirea "oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțională.

Astfel, se constată că dispozițiile legale ce fac obiectul excepției de neconstituționalitate au mai fost supuse analizei instanței de control constituțional, întrucât decizia de admitere anterior menționată a vizat exclusiv sintagma "oricărui act de procedură în cauză", fără a se raporta și la partea introductivă a alin. (1) a art. 155 din C. pen., respectiv "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea".

Însă, pentru a fi admisibilă și a crea obligația trimiterii cererii de sesizare la Curtea Constituțională, excepția trebuie să aibă legătură cu soluționarea cauzei, adică să producă un efect real, concret asupra cursului procesului penal și, implicit, asupra situației juridice a părții din proces.

Prioritar examinării în concret a acestei condiții, se impun anumite considerații generale asupra excepției de neconstituționalitate.

Excepția de neconstituționalitate constituie un mijloc procedural prin intermediul căruia se asigură, în condițiile legii, analiza conformității anumitor dispoziții legale cu Constituția României.

Potrivit art. 146 lit. d) din Constituția României, competența de a hotărî asupra excepțiilor de neconstituționalitate privind legile și ordonanțele, ridicate în fața instanțelor judecătorești, revine Curții Constituționale.

Sesizarea Curții Constituționale nu se face direct, deoarece prin Legea nr. 47/1992 se stabilește un veritabil filtru, în virtutea căruia instanța în fața căreia se invocă excepția de neconstituționalitate efectuează un examen cu privire la îndeplinirea condițiilor de admisibilitate, în funcție de care admite sau respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale.

Calea procedurală reglementată de art. 29 din Legea nr. 47/1992 nu oferă instanței în fața căreia se invocă excepția posibilitatea de a controla constituționalitatea propriu-zisă a prevederilor legale contestate, ci doar de a aprecia asupra condițiilor de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate.

Judecătorul cauzei nu are atribuții de jurisdicție constituțională, așa încât verificarea condițiilor de admisibilitate nu echivalează cu o analiză a conformității prevederii legale atacate cu Constituția și nici cu soluționarea de către instanță a unui aspect de contencios constituțional, căci instanța nu statuează asupra temeiniciei excepției, ci numai asupra admisibilității acesteia.

Din redactarea art. 29 din Legea nr. 47/1992 rezultă că cerințele de admisibilitate a excepției sunt și cele de admisibilitate a cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția ridicată.

În aplicarea acestor dispoziții legale, judecătorul realizează o verificare sub aspectul respectării condițiilor legale în care excepția de neconstituționalitate, ca incident procedural, poate fi folosită.

Astfel, în mod constant, instanțele judecătorești au statuat că o cerere de sesizare a Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate este inadmisibilă atunci când vizează, în realitate, o chestiune de interpretare și aplicare a legii, când nu are legătură cu cauza sau când se urmărește o modificare sau completare a actului normativ.

Ca orice mijloc procedural, excepția de neconstituționalitate nu poate fi utilizată decât în scopul și cu finalitatea prevăzute de lege, respectiv pentru verificarea constituționalității unei dispoziții legale care are legătură cu soluționarea cauzei.

În consecință, în cadrul examenului de admisibilitate a excepției de neconstituționalitate, instanța trebuie să analizeze, implicit, corectitudinea folosirii mijlocului procedural în scopul pentru care a fost prevăzut de lege.

Pentru a admite cererea de învestire a Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate, instanța în fața căreia a fost invocată nu se poate limita la constatarea unei legături formale cu soluționarea cauzei a textului invocat ca neconstituțional. Partea care ridică excepția de neconstituționalitate nu trebuie să indice doar textele de lege pe care dorește să le supună controlului, ci are obligația să raporteze aceste dispoziții la legea fundamentală și să-și argumenteze pertinent cererea, prin referiri la măsura în care dispoziția legală contestată corespunde sau nu cu prevederile constituționale și care sunt implicațiile declarării neconstituționalității acestor dispoziții asupra finalizării cauzei.

Totodată, în jurisprudență, s-a reținut că o cerere de declarare a unui text neconstituțional bazată pe un interes trecut sau eventual, ori pe salvgardarea legii, în general, nu îndeplinește cerința prevăzută de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale.

În acest context, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători reține că excepția de neconstituționalitate invocată de contestatorul A., ce privește sintagma "cursul termenului prescripției răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea" din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., a fost invocată în cauza penală ce a avut ca obiect admisibilitatea în principiu a contestației în anulare formulate de același contestator împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunțate de secția penală a instanței supreme, în dosarul nr. x/2016.

Astfel, se constată că textul de lege a cărui neconstituționalitate a fost invocat, nu se referă la un interes actual, acesta vizând critici cu privire la instituția întreruperii cursului termenului prescripției răspunderii penale, care nu are aplicabilitate și nici relevanță în procedura de verificare a admisibilității în principiu a căii extraordinare de atac a contestației în anulare, astfel cum este prevăzută expres de dispozițiile art. 431 din C. proc. pen.

Totodată, se reține că prima instanță a apreciat ca fiind inadmisibilă contestația în anulare formulată de contestatorul A. împotriva deciziei nr. 101/A din data de 27 martie 2019, pronunțate de secția penală a instanței supreme, în dosarul nr. x/2016.

Or, potrivit unei jurisprudențe constante a Curții Constituționale, cererea de sesizare a instanței de contencios constituțional, formulată în cadrul unei acțiuni ab initio inadmisibilă, este la rândul său inadmisibilă cu excepția cazului în care privește chiar dispozițiile care determină inadmisibilitatea acțiunii principale.

În cauza de față, Completul de 5 Judecători al instanței supreme constată că nu a fost invocată excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor care se circumscriu inadmisibilității căii de atac formulate, ci a prevederilor care vizează întreruperea cursului termenului prescripției răspunderii penale.

În consecință, pentru argumentele expuse anterior și având în vedere caracterul inadmisibil al contestației în anulare ce formează obiectul dosarului în cadrul căruia a fost invocată excepția de neconstituționalitate, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători, apreciază că lipsește legătura excepției cu soluționarea cauzei, cerință obligatorie impusă de art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, astfel că, în mod corect, prima instanță a considerat că nu se impune sesizarea instanței de control constituțional.

Față de cele dezvoltate anterior, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul de 5 Judecători va respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., va obliga recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, iar în baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, va rămâne în sarcina statului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul formulat de contestatorul A. împotriva încheierii din data de 22 ianuarie 2021, pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2020.

În baza art. 275 alin. (2) din C. proc. pen., obligă recurentul contestator la plata sumei de 200 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

În baza art. 275 alin. (6) din C. proc. pen., onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru recurentul contestator, în cuantum de 313 RON, rămâne în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 22 martie 2021.