ÎCCJ, Secția penală

Ședința publică din data de 10 ianuarie 2023

Deliberând asupra cauzei de față,

În baza actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin decizia penală nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016, s-au dispus cu privire la inculpatul A.:

S-a dispus recalificarea faptelor pentru care a fost trimis în judecată din infracțiunile de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 toate cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 33, art. 34 din vechiul C. pen., așa cum erau în vigoare la data săvârșirii faptelor.

În baza art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită și îi aplică pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe o durată de 5 ani.

A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe durata prev. de art. 71 alin. (2) din vechiul C. pen.

În baza art. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 a condamnat pe inculpatul A. la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de spălare de bani și a dispus aplicarea pedepsei complementare a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe o durată de 5 ani.

A interzis inculpatului ca pedeapsă accesorie drepturile prev. de art. 64 lit. a), b), c) din vechiul C. pen. pe durata prev. de art. 71 alin. (2) din vechiul C. pen.

În baza art. 33 alin. (1) lit. a), art. 34 alin. (1) lit. b) și art. 35 alin. (3) din vechiul C. pen. a contopit pedepsele stabilite inculpatului A. în pedeapsa principală cea mai grea, de 3 ani închisoare și 5 ani pedeapsa complementară a interzicerii drepturilor prev. de art. 64 lit. a) și b) din vechiul C. pen.

În baza art. 86

1

din vechiul C. pen., a dispus suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei principale aplicate inculpatului A. pe durata unui termen de încercare de 8 ani, stabilit în condițiile art. 86

2

din C. pen. 1969.

În baza art. 86

3

alin. (1) din vechiul C. pen., pe durata termenului de

încercare, inculpatul se va supune următoarelor măsuri de supraveghere:

a) să se prezinte la Serviciul de probațiune București, la datele fixate de acest serviciu;

b) să anunțe, în prealabil, orice schimbare de domiciliu, reședință sau locuință și orice deplasare care depășește 8 zile, precum și întoarcerea;

c) să comunice și să justifice schimbarea locului de muncă;

d) să comunice informații de natură a putea fi controlate mijloacele ei de existență.

A atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 86

4

din vechiul C. pen., a căror nerespectare determină revocarea suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale.

În baza art. 71 alin. (5) din vechiul C. pen., pe durata suspendării sub supraveghere a executării pedepsei principale se suspendă și executarea pedepsei accesorii.

A constatat că inculpatul A. a fost reținut 24 ore de la data de 23.03.2016 și arestat preventiv în perioada 25.03.2016-15.07.2016.

Împotriva acestei decizii, inculpatul A. a formulat contestație în anulare, solicitând desființarea hotărârii nr. 114/A pronunțată la data de 13 aprilie 2021 de către Înalta Curte de Casație și Justiție și rejudecarea apelului.

În esență, a arătat că atât în ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, cât și infracțiunea de spălare a banilor, decizia penală atacată a fost dată cu încălcarea Deciziilor Curții Constituționale nr. 297/2018, nr. 1092/2012, nr. 1470/2011.

Prin Decizia nr. 297 din 26 aprilie 2018, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că "soluția legislativă care prevede întreruperea cursului termenului prescripției penale prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză", din cuprinsul dispozițiilor art. 155 alin. (1) din C. pen., este neconstituțional.

Deciziile Curții Constituționale sunt obligatorii nu numai în ce privește dispozitivul, ci și în ceea ce privește considerentele. Cu toate acestea, obligativitatea considerentelor nu permite încălcarea principiului separației puterilor în stat. Drept urmare, faptul că în cadrul considerentelor Deciziei nr. 297/2018, Curtea Constituțională a arătat o eventuală modalitate în care norma supusa controlului ar putea îndeplini exigențele de constituționalitate nu conduce la obligativitatea la nivel normativ a respectivelor considerente, având în vedere că legiuitorului nu i se poate substitui Curtea Constituțională.

Prin Decizia nr. 358 din 26 mai 2022, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 155 alin. (1) din C. pen. sunt ne constituționale.

Prin Decizia nr. 1092/18.12.2012, publicată în M. Of. 67 din 31.01.2013, Curtea Constituțională a statuat că "prescripția aparține dreptului penal material, nu dreptului procesual penal". Aceeași abordare a fost reconfirmată prin Decizia Curții Constituționale nr. 297/2018, prin care s-a reținut că "prescripția răspunderii penale este o instituție de drept penal substanțial care are Ia bază trecerea timpului".

Reținerile Curții Constituționale în această materie sunt reținute în mod constant și în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție. Cu titlu de exemplu, a redat un pasaj din Decizia nr. 2/2014, pronunțată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, publicată în M. Of. nr. 30.04.2014: "Pentru identitate de raționament, având în vedere și împrejurarea că modul de reglementare al prescripției răspunderii penale prin dispozițiile art. 153-156 din nou C. pen. nu diferă de cel stabilit de vechiul C. pen. în art. 121-129, se poate afirma cu certitudine că prescripția răspunderii penale este guvernată de norme de drept penal substanțial, fiind susceptibilă de a beneficia de efectele aplicării mitior lex."

Astfel, în opinia contestatorului, instituția prescripției răspunderii penale aparține în integralitate dreptului penal material și intră în sfera aplicării legii penale mai favorabile.

În concluzie, a apreciat că se poate susține că efectele împlinirii termenului de prescripție aparțin dreptului material, dar întreruperea curgerii termenului aparține dreptului procesual.

Tot în cadrul Deciziei nr. 1092/2012, amintită anterior, după ce stabilește apartenența instituției precripției la dreptul material, Curtea Constituțională a statuat că "dat fiind caracterul de normă de drept penal material, nu se impune instituirea unor dispoziții tranzitorii, întrucât, în acord cu art. 15 alin. (1) din Constituție reflectat în art. 13 din C. pen., legislația prevede soluția de urmat în cazul conflictului de legi. Astfel potrivit art. 13 alin. (1) din C. pen., "în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplica legea cea mai favorabilă".

Prin Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, Curtea Constituțională a reținut că "determinarea caracterului "mai favorabil! are în vedere o serie de elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, [...] etc."

Potrivit art. 15 alin. (2) din Constituție, "Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile." Astfel, în materie penală, ori de câte ori există norme mai favorabile, acestea vor fi aplicabile fie prin retroactivitate, fie prin ultraactivitate.

În materia prescripției răspunderii penale, legea penală mai favorabilă este cea cuprinsă între data 09.08.2018 (data la care a expirat termenul de 45 de zile în care legiuitorul era obligat să intervină ca urmare a Deciziei nr. 297/2018) și 30.05.2022 (data intrării în vigoare a dispozițiilor O.U.G. nr. 71/2022).

Astfel, având în vedere că legea penală mai favorabilă se aplică în mod global, rezultă existența unui interval de aproximativ 3 ani și 10 luni în care ansamblul normativ nu a permis întreruperea curgerii termenelor de prescripție.

A menționat, de asemenea, că jurisprudența Curții Constituționale este constantă în sensul că deciziile se aplică în cauzele pendinte, adică cele în care nu s-a pronunțat încă o hotărâre definitivă. Drept urmare, Decizia nr. 297/2018 a Curții Constituționale trebuia aplicată inclusiv în cauza în care a fost condamnat.

În acest sens, a apreciat că decizia penală atacată a fost dispusă luând în considerare un caracter interpretativ eronat al Deciziei nr. 297/2018. Astfel, completul care a judecat apelul a considerat că în speță: i) a operat întreruperea cursului prescripției răspunderii penale și ii) este aplicabilă instituția termenului special de prescripție a răspunderii penale.

A mai arătat că atât în ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, cât și în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor, hotărârea instanței de apel este rezultatul creării unei lex tertia.

Astfel cum s-a statuat de către Curtea Constituțională în cadrul Deciziei nr. 265/2014, "lex tertia apare atunci când sunt preluate condițiile de existență ale unei instituții dintr-o lege, iar efectele aceleiași instituții sunt preluate dintr-o altă lege, respectiv atunci când sunt combinate dispoziții de favoare din legi diferite in cadrul aceleiași instituții juridice".

Or, a considera că, în ciuda fondului legislativ existent începând cu Decizia nr. 297/2018, așa-zisa întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale, din data de 16.02.2016, continuă să producă efecte echivalează cu încălcarea directă a dispozițiilor și considerentelor Deciziei nr. 265/20143 Curții Constituționale, cu consecința creării unei lex tertia.

Așadar, în opinia contestatorului, nu se poate aprecia că, în ansamblul său, din tot intervalul de timp existent, cel mai favorabil moment pentru acesta ar fi fost data de 16.02.2016. La acel moment, legea penală conținea cauze de întrerupere a termenului și, pe cale de consecință, conținea posibilitatea prelungirii termenului până la împlinirea prescripției speciale însă legea ulterioară Deciziei Curții Constituționale nr. 297/2018 nu conține o astfel de posibilitate.

Atât în ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, cât și în ceea ce privește infracțiunea de spălare de bani, termenul general al prescripției răspunderii penale se împlinise anterior datei de 16.02.2016, când a fost emisă ordonanța de extindere a urmăririi penale și cu privire la care instanța de apel a considerat că este un act de întrerupere a cursului prescripției.

A arătat că a fost trimis în judecată pentru fapta de luare de mită, prevăzută de art. 289 alin. (1) din C. pen., rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000, astfel, prin raportare la limitele de pedeapsă prevăzut de art. 289 alin. (1) C. pen. actual, termenul general de prescripție a răspunderii penale este de 8 ani.

Potrivit Deciziei nr. 5/2010 a Înaltei Curți, Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii, prin data săvârșirii infracțiunii și, implicit, data la care începe să curgă termenul de prescripție a răspunderii penale în cazul infracțiunilor simple a căror latură obiectivă implică producerea unei pagube ori realizarea unui folos necuvenit pe o perioadă de timp se înțelege momentul apariției primei pagube ori al obținerii primului folos necuvenit.

În acest sens, a precizat că în speță, prima tranșă din prețul terenului a fost achitată la data de 9 august 2007, drept pentru care termenul de prescripție generală a răspunderii penale s-a împlinit la data de 09 august 2015, deci anterior deschiderii dosarului și începerii urmăririi penale, ce a avut loc în anul 2016.

Chiar și în situația în care s-ar nesocoti decizia pronunțată în recurs în interesul legii nr. 5/2019 și s-ar aprecia că termenul de prescripție a răspunderii penale începe să curgă la momentul primirii întregului preț al terenului, a arătat că ultimul rest de preț a fost plătit la data de 21 decembrie 2007, prin virament bancar. În concluzie, a apreciat că indiferent de momentul de la care este calculat termenul de prescripție, acesta s-a împlinit anterior deschiderii dosarului penal și începerii urmăririi penale.

În ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor, atât sub imperiul reglementării Legii nr. 656/2002, cât și sub imperiul reglementării Legii nr. 129/2019, limitele de pedeapsă sunt stabilite între 3 și 10 ani, cu consecința unui termen general de prescripție a răspunderii penale de 8 ani.

Potrivit Deciziei nr. 16/2016, pronunțată de ICCJ - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, "realizarea oricărei modalități a elementului material va conduce la consumarea infracțiunii".

Prin raportare și la faptul că a fost reținută forma simplă a infracțiunii, interpretarea ICCJ din cadrul deciziei nr. 16/2016 prezintă relevanță și sub aspectul momentul de la care începe să curgă termenul de precripție a răspunderii penale.

Primul ordin de plată ce a vizat sume de bani obținute din prețul terenului datează din 20.12.2007, drept pentru care, în ceea ce privește fapta de spălare de bani, termenul de prescripție s-a împlinit la data de 20.12.2015, anterior deschiderii dosarului și începerii urmăririi penale.

Atât în ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, cât și în ceea ce privește infracțiunea de spălare a banilor, instanța de apel a pronunțat hotărârea de condamnare prin recurgerea la mecanismul infracțiunii continuate, în locul infracțiunii simple

A arătat că, în niciun moment pe parcursul procesului penal, nici în faza urmăririi penale, nici prin rechizitoriu, nici în fața instanțelor de fond sau apel și nici măcar prin hotărârea prin care a fost condamnat, nu s-a reținut forma continuată a infracțiunilor, ci forma simplă a acestora.

Cu toate acestea, raționamentul instanței de apel, folosit în motivarea hotărârii, a fost unul care a recurs la specificul infracțiunii continuate, cu toate consecințele care decurg din aceasta (inclusiv sub aspectul stabilirii momentului din care a început să curgă termenul de prescripție).

În ceea ce privește infracțiunea de luare de mită, hotărârea instanței de apel a fost luată cu nesocotirea regulilor de procedură privind încadrarea juridică, cu consecința aplicării legii penale mai puțin favorabile și prelungirii termenului de prescripție de la 8 ani la 10 ani.

Astfel, pe de o parte, "recalificarea" faptei s-a făcut cu încălcarea principiului contradictorialității, mai ales în condițiile în care, pe tot parcursul procesului, legea cu privire la care a pus concluzii în ceea ce privește fapta de luare de mită a fost Noul C. pen.

Examinând contestația în anulare formulată de A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală, pronunțate în dosarul nr. x/2016, în baza actelor și lucrărilor dosarului și în raport cu criticile formulate, Înalta Curte constată că acestea sunt nefondate, pentru următoarele considerente:

Apărarea a susținut că, în raport de dispozițiile art. 154 din Noul C. pen. și de data comiterii ultimului act material, termenul de prescripție generală a răspunderii penale s-a împlinit.

A arătat că atât timp cât la momentul soluționării apelului, Decizia nr. 297/2018 pronunțată de Curtea Constituțională era publicată în Monitorul Oficial al României, în conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. (1) din Legea nr. 47/19923 și prevederile art. 147 alin. (4) din Constituția României, având în vedere și paragraful nr. 73 din Decizia nr. 358/2022 pronunțată de Curtea Constituțională, instanța de control judiciar trebuia să verifice, în acord cu prevederile art. 5 din C. pen., incidența prescripției răspunderii penale. Având în vedere paragraful nr. 40-41 din Decizia nr. 265/2014 pronunțată de Curtea Constituțională, constatând existența unei succesiuni de legi pe parcursul judecării cauzei, instanța de apel era obligată să procedeze la evaluarea globală a legilor comparate, aplicând retroactiv noua reglementare, care, în mod evident, era mai favorabilă contestatorului A., întrucât nu mai instituia niciun caz de întrerupere a cursului prescripției răspunderii penale și ar fi produs consecința încetării procesului penal împotriva sa.

De asemenea, a precizat că atât în cazul infracțiunii de luare de mită, cât și în situația celei de spălare de bani, termenul general al prescripției răspunderii penale se împlinise anterior emiterii ordonanței de extindere a urmăririi penale din 16 februarie 2016.

Susținerile apărării sunt nefondate. Astfel, cadrul legal de aplicare a legii noi, mai favorabile, cazurilor definitiv judecate sub legea veche este descris de art. 6 C. pen. și nu poate fi extins la criterii neprevăzute de lege. Odată stabilită prin decizia instanței de apel legea incidentă, aceeași lege va guverna și prescripția răspunderii penale. Deci, în contestație în anulare, în situația indicată de apărare ca fiind cea în care inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal instanțele nu pot schimba legea stabilită de instanța de apel ca fiind incidentă raportului juridic, iar examinarea legalității hotărârii este analizată doar în raport de acea lege.

a) Decizia nr. 67/2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală face referire la art. 5 C. pen. și nu face referire la art. 6 C. pen., incident în cauza de față. Decizia se referă explicit la faptul că Normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.

b) retroactivitatea legii penale noi, mai favorabile, în situația cauzelor definitiv judecate este posibilă doar în condițiile art. 6 C. pen., care permite, pentru stabilirea caracterului mai favorabil al legii noi, doar compararea pedepsei aplicate de instanța în baza legii vechi și pedepsei prevăzute de legea nouă și nu analiza termenului de prescripție a răspunderii penale;

c) Jurisprudența anterioară a CCR stabilește în mod explicit faptul că aplicarea legii mai favorabile se face în mod global, ceea ce atrage aplicarea regulilor cursului prescripției conform legii deja stabilită prin hotărârea definitivă ce face obiectul contestației în anulare. Incidența unei legi noi în cauzele definitiv judecate apare ca fiind legală doar în condițiile art. 6 C. pen., deci doar atunci când sancțiunea prevăzută de legea nouă apare ca fiind mai favorabilă prin natura sa ori dacă maximul prevăzut de legea nouă este mai mic decât sancțiunea efectiv stabilită. Criteriul prescripției răspunderii penale nu este prevăzut de art. 6 C. pen., astfel că nu poate fi analizat în cazul faptelor definitiv judecate.

d) Odată stabilită, printr-o hotărâre definitivă, legea incidentă într-o cauză, intervenția ulterioară a unei instanțe de judecată în căi extraordinare de atac nu poate schimba, dat fiind caracterul definitiv al hotărârii analizate conform art. 5 C. pen., legea stabilită ca fiind aplicabilă și intrată în autoritate de lucru judecat. Legea nu prevede nicio situație în care este permisă înlăturarea caracterului definitiv al hotărârii definitive pentru a fi schimbată legea deja aplicată raportului juridic. Legea permite doar înlăturarea caracterului definitiv atunci când, în conformitate cu legea stabilită ca incidentă, termenul de prescripție a răspunderii penale s-a împlinit fără ca instanța de apel să fi observat efectele sale, deci atunci când așa cum prevede cazul de contestație în anulare, la data condamnării existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal.

Conform legii, art. 426 lit. b) C. proc. pen. și art. 6 C. pen., nici un fapt juridic ulterior condamnării nu produce efecte asupra prescripției răspunderii penale.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Art. 6. (1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracțiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare și măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1) - (6).

Cadrul legal în care sunt judecate criticile de față este circumscris contestației în anulare. Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac care poate fi exercitată în cazurile strict și limitativ prevăzute de lege, în scopul anulării unei hotărâri definitive pronunțate cu încălcarea normelor procesual penale. Contestația în anulare este o cale de atac de retractare, instanța care a pronunțat hotărârea cu încălcarea legii anulând-o în scopul înlăturării erorilor de procedură în legătură cu exercitarea drepturilor procesuale ale părților sau persoanei vătămate ori a celor referitoare la instanța de judecată.

Prin reglementarea strictă a erorilor de procedură care pot justifica exercitarea contestației în anulare se urmărește, pe de o parte, respectarea autorității de lucru judecat a hotărârii definitive, iar, pe de altă parte, respectarea securității raporturilor juridice stabilite prin hotărâri definitive (care interzice rejudecarea unor aspecte avute deja în vedere de către instanța de judecată).

Potrivit dispozițiilor art. 426 din C. proc. pen., contestația în anulare se declară împotriva hotărârilor penale definitive în următoarele cazuri(...); b) când inculpatul a fost condamnat, deși existau probe cu privire la o cauză de încetare a procesului penal; (...).

Se constată că prin cererea formulată de A. întemeiată pe dispozițiile art. 426 lit. b) din C. proc. pen., s-a solicitat admiterea contestației în anulare și, pe cale de consecință, încetarea procesului penal, constând în aceea că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 16 alin. (1) lit. f) din C. proc. pen. privind intervenirea prescripției răspunderii penale.

Cazul de contestație în anulare prevăzut de art. 426 lit. b) din C. proc. pen. presupune o error in procedendo, constând în eroarea procedurală a instanței de a se pronunța cu privire la o cauză de încetare a procesului penal prevăzută de art. 16 alin. (1) lit. e)-h), j din C. proc. pen. pentru care existau probe în cauză. Nu este permisă anularea caracterului definitiv al deciziei în considerarea unor fapte juridice noi, ci doar în considerarea faptelor juridice existente la data deciziei de condamnare, ale căror efecte nu au fost observate de instanța de apel.

În speță, Înalta Curte constată că atât instanța de fond cât și instanța de apel au stabilit C. pen. din 1969 ca lege aplicabilă raportului juridic dedus judecății. Aplicarea textelor de lege susținute de apărare ar fi fost posibilă doar în condițiile jurisprudenței Curții Constituționale a României, deci doar dacă instanțele ar fi stabilit C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 ca legea incidentă raportului juridic dedus judecății, și nu în condițiile C. pen. din 1969, cum este cazul situației juridice din dosarul de față.

Prin decizia penală contestată, s-a dispus recalificarea faptelor pentru care contestatorul a fost trimis în judecată din infracțiunile de luare de mită, prev. de art. 289 alin. (1) din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 și spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen. în infracțiunea de luare de mită prev. de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și spălare de bani prev. de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 toate cu aplicarea art. 5 din C. pen. și art. 33, art. 34 din vechiul C. pen., așa cum erau în vigoare la data săvârșirii faptelor.

S-a dispus condamnarea contestatorului A., în baza art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de luare de mită, iar în baza art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru infracțiunea de spălare de bani.

Astfel cum s-a precizat în cele ce preced, în considerentele deciziei penale împotriva căreia a fost formulată prezenta contestație în anulare s-a constatat, în raport cu situația de fapt reținută, că faptele inculpatului A. întrunesc elementele de tipicitate ale infracțiunilor de luare de mită și spălare de bani prevăzute și pedepsite conform legislației penale la data judecării faptelor de art. 289 din C. pen. rap. la art. 6 din Legea nr. 78/2000 cu aplicarea art. 5 din C. pen. și de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002 cu aplicarea art. 5 din C. pen., cu aplicarea art. 38 alin. (1) din C. pen., iar conform legislației penale la data săvârșirii faptelor prevăzute și pedepsite de art. 254 alin. (1) din vechiul C. pen. cu aplicarea art. 6 din Legea nr. 78/2000 și de art. 29 lit. a) din Legea nr. 656/2002, toate cu aplicarea art. 5 din C. pen., constând în aceea că în perioada 2007 - 2008, a pretins și a primit de la denunțătorul B. suma de 1.560.0000 euro reprezentând diferența - contravaloare preț la contractului de vânzare-cumpărare legal încheiat între B. și tatăl său, C., în schimbul demersurilor nelegale efectuate în procedura de reconstituire a dreptului de proprietate a autorului lui D. în legătură cu atribuțiile sale de serviciu, în calitate de secretar al Primăriei Sectorului 2 București, și membru al Subcomisiei de fond funciar. Sumele de bani obținute din fapta de luare de mită, cu bună știință au fost transferate întrun cont bancar controlat de către inculpatul A., ulterior realizând mai multe investiții imobiliare în România și Spania pe numele altor persoane, în scopul ascunderii originii infracționale a banilor și identitatea beneficiarului real al folosului, dar și a naturii reale a plății acestor sume, texte de lege în baza cărora acesta urmează sa fie condamnat cu aplicarea dispozițiilor art. 5 din C. pen.

Sub aspectul legii penale mai favorabile, față de inculpatul A., Înalta Curte a reținut în cuprinsul deciziei penale contestate că aceasta este vechiul C. pen. și legile speciale așa cum erau în vigoare la data săvârșirii faptelor având în vedere pe de o parte, tratamentul sancționator al concursului de infracțiuni, cel prevăzut de legea nouă fiind unul mult mai sever, prin impunerea unui spor obligatoriu la pedeapsa cea mai grea, de 1/3 din totalul celorlalte pedepse stabilite pentru infracțiuni concurente, iar pe de altă parte, modalitatea de executare, dispozițiile legii vechi sunt mai favorabile, atât în ce privește suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzută de art. 81 și următoarele din C. pen. 1969, cât și a suspendării executării pedepsei sub supraveghere, în condițiile art. 86

1

și următoarele din C. pen. 1969, ținând seama de sfera obligațiilor impuse condamnaților (prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității este prevăzută doar în legea nouă) și de efectele suspendării (reabilitarea de drept nu mai esteprevăzută de legea nouă).

Instanța de apel a stabilit că legea penală mai favorabilă este reprezentată de C. pen. din 1969, prescripția răspunderii penale fiind reglementată în art. 122-124 din acest act normativ. În cauză fiind întrerupt termenul general al prescripției răspunderii penale prin acte care, potrivit legii, trebuie comunicate suspectului sau inculpatului (potrivit art. 122 C. pen. din 1969), și începând să curgă un nou termen de prescripție (conform art. 123 alin. (2) C. pen. din 1969), nu se ia în calcul termenul general de prescripție, ci se calculează termenul de prescripție specială a răspunderii penale care, în conformitate cu art. 124 C. pen. din 1969, este de 20 ani atât pentru infracțiunea de luare de mită, cât și pentru infracțiunea de spălare a banilor și nu s-a împlinit înainte de pronunțarea deciziei instanței de apel, în legătură cu niciuna dintre infracțiunile pentru care a fost condamnat contestatorul.

Contrar susținerilor apărării, art. 154 din Noul C. pen. nu este incident în speță, în realitate, apărarea formulând critici cu privire la stabilirea legii penale mai favorabile, ceea ce excede analizei care se poate realiza în calea extraordinară de atac a contestației în anulare. Stabilirea legii penale mai favorabile este atributul exclusiv al instanței învestite cu judecarea cauzei (de fond sau de apel, ambele competente să cenzureze integral fondul cauzei, în fapt și în drept), și nu poate face obiectul cenzurii în contestație în anulare, întrucât nu se încadrează în niciunul dintre cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 426 din C. proc. pen.. Revine, așadar, fiecărei instanțe de judecată învestită cu soluționarea cauzelor pendinte să determine caracterul mai favorabil sau nu a dispozițiilor legale incidente în raport cu particularitățile fiecărei situații în parte, respectând însă cerințele ce decurg din interdicția generării unei lex tertia.

Raționamentul apărării este infirmat prin Decizia nr. 67/25.10.2022 pronunțată de Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, care prevede că normele referitoare la întreruperea cursului prescripției sunt norme de drept penal material (substanțial) supuse din perspectiva aplicării lor în timp principiului activității legii penale prevăzut de art. 3 din C. pen., cu excepția dispozițiilor mai favorabile, potrivit principiului mitior lex prevăzut de art. 15 alin. (2) din Constituția României, republicată, și art. 5 din C. pen.. și deci exclude aplicarea art. 6 C. pen., specific intervenirii legii penale noi în situația cauzelor definitiv judecate (care fac obiectul unei contestații în anulare), cât și de decizia Curții Constituționale a României nr. 358/2022 (publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 565 din 9 iunie 2022), care se referă la modul de reglementare a cursului prescripției penale în C. pen. intrat în vigoare la 01 februarie 2014 stabilind că standardul constituțional era respecta de C. pen. din 1969, incident în cauză [paragraful 72 (...)Astfel, (...) Curtea Constituțională a făcut trimitere la vechea reglementare, evidențiind reperele unui comportament constituțional pe care legiuitorul avea obligația să și-l însușească, aplicând cele statuate de Curte(...)]. .

Așadar, în cauză, așa cum s-a menționat mai sus, instanța de apel, stabilind ca lege penală incidentă legea veche, a calculat termenele conform dispozițiilor C. pen. din 1969, iar această chestiune care nu poate forma obiectul cenzurii pe calea contestației în anulare, după cum s-a subliniat în cele ce preced.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte va respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulate de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.

Va obliga contestatorul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 680 RON, se va suporta din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondată, contestația în anulare formulată de inculpatul A. împotriva deciziei penale nr. 114/A din 13 aprilie 2021 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, în dosarul nr. x/2016.

Obligă contestatorul inculpat la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu pentru contestatorul inculpat, în cuantum de 680 RON, se suportă din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 ianuarie 2023.