ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2522/2020

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de revizuire înregistrată la 15 martie 2019 pe rolul Tribunalului Buzău, revizuenții A. și B. au solicitat instanței anularea deciziei nr. 120/13.02.2019 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2018, pe motiv că instanța nu s-a pronunțat asupra unui lucru cerut, precum și întrucât aceasta încalcă puterea de lucru judecat a deciziei nr. 1093/28.09.2001 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2001. În drept au fost invocate dispozițiile art. 509 alin. (1) pct. 1 și 8 C. proc. civ.

Prima hotărâre: prin decizia nr. 1093/28.09.2001 pronunțată de Tribunalul Buzău în dosarul nr. x/2001 a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de apelanții C., D., E. și F. împotriva sentinței civile nr. 3380/18.04.2001 a Judecătoriei Buzău și a obligat apelanții la plata sumei de 2.000.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată către intimata A..

Cea de-a doua hotărâre: prin decizia nr. 120 din 13.02.2019, Tribunalul Buzău a admis apelul declarant de apelanții D. și E., a schimbat în parte încheierea din 19.07.2018 pronunțată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2018, în sensul că a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intimatului E.. A respins cererea formulată de petenții A. și B. în contradictoriu cu intimatul E., ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. A menținut restul dispozițiilor încheierii din 19.07.2018 pronunțată de Judecătoria Buzău, în dosarul nr. x/2018. A respins cererea intimaților A. și B. de acordare a cheltuielilor de judecată. A obligat intimații A. și B. la plata către apelantul E. a sumei de 140,5 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând 1/2 din contravaloarea cheltuielilor de xerocopiere a dosarului de executare.

Prin decizia civilă nr. 387 din 24 mai 2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul Buzău a respins, ca inadmisibilă cererea de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. și a disjuns cererea de revizuire întemeiată pe prevederile art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., dispunând înregistrarea separată a dosarului nou format pe rolul aceluiași complet.

Dosarul nou format a fost înregistrat sub nr. x/2019 pe rolul Tribunalului Buzău care, prin decizia nr. 390 din 24 mai 2019, a admis excepția invocată din oficiu și a declinat competența de soluționare a cererii de revizuire întemeiată pe art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., cerere disjunsă din dosarul nr. x/2019, în favoarea Curții de Apel Ploiești.

Prin decizia nr. 2713 din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2019, a respins ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenți.

Împotriva deciziei pronunțate de Curtea de Apel Ploiești au declarat recurs revizuenții B. și A., prin care au solicitat admiterea recursului și reținerea cauzei în vederea judecării acesteia pe fond.

În motivare se susține că instanța care a pronunțat decizia atacată a fost compusă nelegal din 3 judecători, iar prin inserarea în dispozitivul hotărârii a mențiunii potrivit căreia această decizie este definitivă instanța de revizuire le-a obstrucționat dreptul de a urma calea de atac împotriva deciziei nr. 2713/2019.

Totodată, curtea de apel nu a analizat solicitarea acestora de completare a cererii de revizuire în ziua depunerii acesteia, și anume 30 octombrie 2019, și nici nu a s-a conformat obligației impuse de art. 204 alin. (1) C. proc. civ., în sensul amânării cauzei în vederea comunicării cererii completatoare.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 și 5 C. proc. civ.

Prin motivele de recurs depuse la 19 decembrie 2019, recurenții și-au suplimentat cererea de recurs cu un nou motiv de casare, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., susținând și faptul că hotărârea instanței de revizuire nu este motivată, nefiind realizată o veritabilă cercetare a fondului cauzei, hotărârea fiind și contradictorie.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților.

Prin încheierea din 22 septembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de revizuenții B. și A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, fixând termen de judecată pe fond a recursului la 24 noiembrie 2020, cu citarea părților, în ședință publică.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, în limita impusă de criticile de nelegalitate, susceptibile de încadrare în cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1, 5 și 6 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de revizuenții B. și A. este nefondat pentru considerentele care urmează:

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.:

Cererea de revizuire promovată de recurenții-revizuenți în coordonatele motivului de revizuire reglementat prin art. 509 pct. 8 C. proc. civ. a vizat contrarietatea între două decizii pronunțate de Tribunalul Buzău, respectiv: decizia civilă nr. 1093/2001 prin care a fost respins apelul declarat de apelanții C., D., E. și F. împotriva sentinței civile nr. 3380/18.04.2001 a Judecătoriei Buzău și decizia civilă nr. 120/13.02.2019 prin care a fost admis apelul declarat de apelanții D. și E., cu consecința schimbării încheierii din 19.07.2018 pronunțată de Judecătoria Buzău în dosarul nr. x/2018.

Cum cele două decizii pe care revizuenții le-au descris ca fiind potrivnice în sensul cazului de revizuire reglementat prin art. 509 pct. 8 C. proc. civ. au fost pronunțate în procedura apelului, iar revizuirea este o cale de atac de retractare pentru care nu sunt instituite norme de organizare judiciară derogatorii de la cele care reglementează judecata finalizată prin hotărârea a cărei retractare se cere, formarea completului care avea a soluționa cererea de revizuire trebuia să fie similară/simetrică celei a completului care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, în sensul prevederilor art. 54 din alin. (2) din Legea 304/2004 (forma în vigoare la data introducerii celei de-a doua acțiuni), anume din doi judecători.

Din verificarea actelor dosarului, se constată că instanța care a soluționat cererea de revizuire formulată de recurenții-revizuenți a fost formată din trei judecători, compunere ce este specifică recursului.

Însă, în condițiile în care această alcătuire este una ce ilustrează includerea în completul de judecată a unui număr de judecători mai mare decât cel ce este specific judecății în apel, iar decizia asupra cererii de revizuire a fost adoptată de Curtea de apel cu votul unanim al celor cei trei judecători - membri ai completului, prin prisma principiului general cine poate mai mult poate și mai puțin (qui potest plus, potest minus), Înalta Curte apreciază că nu există temei spre a reține incidența în cauză a motivului de casare reglementat prin art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., pentru că finalitatea acestei norme este aceea de a asigura respectarea cerințelor minimale imperative de alcătuire a instanței (adică de a se forma completul de judecată prin participarea numărului minim de judecători ce este specific etapei procesuale și, în cazurile anume prevăzute de lege, a altor persoane - precum asistenții judiciari în conflictele de muncă și asigurări sociale).

Cu alte cuvinte, se apreciază că, din perspectiva menționatului principiu, nu trebuie reținut drept aspect de nelegalitate a hotărârii, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 1 din C. proc. civ., împrejurarea că în alcătuirea completului ce a pronunțat decizia recurată s-a regăsit un judecător în plus, pentru că soluția de respingere a cererii de revizuire a fost adoptată cu unanimitate de membrii completului astfel constituit, fiind respectate cerințele ce rezidă din prevederile art. 54 alin. (2) din Legea nr. 304/2004 coroborat cu art. 398 din C. proc. civ.

Pentru motivele expuse, critica întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. urmează a fi respinsă, ca nefondată.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.:

Se mai invocă de către recurenți și încălcarea de către instanța de revizuire a normelor de procedură a căror sancțiune atrage nulitatea absolută a hotărârii, prin blocarea accesului la calea de atac a recursului odată cu inserarea greșită în dispozitivul hotărârii atacate a mențiunii "definitivă".

Înalta Curte constată că, prin decizia nr. 2713 din 31 octombrie 2019, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă a dispus următoarele: "Respinge ca nefondată cererea de revizuire formulată de revizuenții A. și B. ... împotriva deciziilor civile nr. 1093/28.09.2001 și nr. 120/13.02.2019, ambele pronunțate de Tribunalul Buzău, în contradictoriu cu intimații D., E. și G. ... Definitivă".

Mențiunea din dispozitivul deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, în sensul că aceasta este definitivă, nu împiedică partea în a declara calea de atac prevăzută de lege, ceea ce s-a și întâmplat în speță.

Altfel spus, chiar în contextul inserării unei mențiuni greșite în dispozitivul deciziei date de instanța de revizuire, față de principiul legalității căii de atac, potrivit căruia hotărârea judecătorescă este supusă căilor de atac prevăzute de lege, ținând cont de prevederile art. 457 alin. (2) C. proc. civ., nu pot fi primite susținerile recurenților, aceștia având dreptul și, totodată, obligația de a exercita căile de atac în termenele și condițiile legii.

Or, cei doi revizuenți au exercitat calea de atac a recursului, în termenul și condițiile legii, prin încheierea din 22 septembrie 2020 acesta fiind admis în principiu și analizat pe fond în ședința publică de astăzi, 24 noiembrie 2020, astfel că nici această critică nu poate fi primită.

În fine, nefondată este și critica referitoare la nepunerea în discuție a cererii completatoare la cererea de revizuire, prin care se invoca încălcarea autorității de lucru judecat față de o altă hotărâre (nr. 307/2001), formulată la 30 octombrie 2019, și la necomunicarea acesteia către intimați, astfel cum prevăd dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

În ceea ce privește dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., instanța constată că acestea sunt aplicabile procedurii desfășurate în fața instanței de fond, nu și în căile extraordinare de atac unde se pune problema verificării formulării acestor căi de atac în cadrul unor termene de decădere, în acest caz, conform art. 511 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., o lună de la data rămânerii definitive a ultimei hotărâri.

Ca atare, cererea completatoare la cererea de revizuire prin care se invocă încălcarea autorității de lucru judecat față de o altă hotărâre decât cea invocată în cererea de revizuire inițială reprezintă în realitate o cerere de revizuire distinctă, deci un capăt de cerere separat. În acest condiții, argumentele recurenților legate de faptul că instanța nu ar fi analizat acest capăt de cerere suplimentar trebuiau valorificate în condițiile art. 444 alin. (1) raportat la art. 445 C. proc. civ.

Motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.:

S-a mai invocat prin motivele suplimentare la cererea de recurs, formulate la 19 decembrie 2019, faptul că hotărârea instanței de revizuire nu este motivată, aceasta fiind și contradictorie.

Se arată că instanța a reținut caracterul nefondat al revizuirii cu motivarea că prin cererea formulată nu s-ar fi arătat care ar fi fost dispoziția contradictorie dintre cele două hotărâri pretins potrivnice, deși prin cererea de formulată s-a arătat în ce mod, prin pronunțarea deciziei nr. 120/2019, au fost anulate efectele juridice ale altor hotărâri judecătorești.

Potrivit art. 425 C. proc. civ., hotărârea trebuie să cuprindă expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept care au condus instanța spre soluția dată.

Prin urmare, motivarea hotărârii reprezintă arătarea stării de fapt și de drept în baza cărora judecătorul pronunță soluția, această chestiune nefiind o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, fiind necesar doar să se înțeleagă raționamentul pentru care a fost pronunțată soluția în cauză.

În speță, Înalta Curte reține că instanța de revizuire și-a argumentat soluția adoptată în raport de cele învederate de revizuenți prin cererea de revizuire.

Astfel, a reținut susținerile părților în sensul că prin decizia nr. 120/2019 Tribunalul Buzău a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a apelantului E., constatând lipsa calității sale de moștenitor de pe urma defunctei H., însă că dispozitivul ar fi neclar întrucât nu ar conține mențiunea prevăzută la art. 435 alin. (2) C. proc. civ., anume dacă acestuia îi este sau nu opozabilă hotărârea.

Or, prin această susținere se invocă o omisiune a instanței de apel, care conduce la lăsarea nelămurită a calității de debitor al lui E. în procedura de executare silită, nicidecum o încălcare a puterii de lucru judecat în raport de o altă hotărâre, astfel încât, în mod corect, a reținut Curtea de Apel Ploiești că nu s-a învederat de către revizuenți care ar fi dispoziția din decizia nr. 120/2019 care ar veni în contradicție cu soluția pronunțată de Tribunalul Buzău prin decizia nr. 1093/2001.

Din perspectiva celor expuse, reiese că instanța de revizuire a analizat cererea cu care a fost învestită, iar nemulțumirea acestora în privința raționamentului instanței de apel nu poate atrage incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., sens în care urmează ca și acest motiv de recurs să fie respins, ca nefondat.

Pentru toate aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul formulat de revizuenții B. și A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 a Curții de Apel Ploiești, secția I civilă, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de revizuenții B. și A. împotriva deciziei nr. 2713 din 31 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2020.

Opinia concurentă privește considerentele pentru care a fost constatat nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Nu sunt de acord cu argumentele conform cărora acest motiv de nelegalitate nu ar avea în vedere decât cazurile în care instanța care a pronunțat hotărârea atacată a fost alcătuită cu un număr mai mic de judecători decât prevede legea.

Astfel, potrivit acestui text de lege, care instituie un motiv de ordine publică, casarea unei hotărâri se poate cere când instanța nu a fost alcătuită potrivit dispozițiilor legale, fără a se distinge dacă instanța este greșit alcătuită din cauza faptului că la judecată a participat un număr mai mare sau mai mic de judecători (a se vedea în același sens, de exemplu, Gabriel Boroi, Mirela Stancu, Drept procesual civil, Ed. Hamangiu, 2015, p.638).

O confirmare a faptului că nu este aplicabil în această materie principiul qui potest maius, potest et minus este dată de reglementarea judecății în complet de divergență (art. 399 C. proc. civ.), unde completul de trei judecători nu se poate pronunța decât pe chestiunile rămase în divergență, urmând ca dacă divergența nu privește soluția ce trebuie dată întregii cauze, după judecarea chestiunilor rămase în divergență, completul care a judecat înainte de ivirea ei să continue judecarea cauzei (art. 399 alin. (5) C. proc. civ.) (a se vedea în acest sens, de exemplu, decizia nr. 1626 din 3 octombrie 2019, secția I civilă a Înaltei Curți de Casație și Justiție), dar și de jurisprudența aplicabilă situației în care, calificând greșit calea de atac exercitată drept recurs în loc de apel, instanța a pronunțat o hotărâre în complet de trei judecători în loc de doi cum prevede legea.

De asemenea, această nulitate este una necondiționată de existența unei vătămări, potrivit art. 176 alin. (1) pct. 4 C. proc. civ., astfel că nu poate fi înlăturată pentru motivul că nu ar exista vreo vătămare dacă litigiul a fost judecat de un număr mai mare de judecători decât prevede legea.

Este nefondat motivul de recurs întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ. pentru următoarele considerente.

Revizuirea soluționată prin hotărârea atacată în cauză a fost formulată în temeiul art. 509 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocându-se existența unor hotărâri potrivnice.

În recurs se invocă faptul că deși hotărârile potrivnice au fost pronunțate de doi judecători, în apel, revizuirea a fost soluționată de trei judecători, ignorându-se dispozițiile art. 54 din Legea nr. 304/2004. Cu alte cuvinte se susține că revizuirea fiind o cale de atac de retractare ar trebui judecată de un complet format din același număr de judecători precum cel care a pronunțat hotărârea atacată prin cererea de revizuire.

Specific căilor de atac de retractare este faptul că se soluționează chiar de instanța ce a pronunțat hotărârea atacată și care vizează retragerea propriei hotărâri și pronunțarea uneia legale.

Or, potrivit art. 510 alin. (2) prima teză C. proc. civ. "În cazul dispozițiilor art. 509 alin. (1) pct. 8, cererea de revizuire se va îndrepta la instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre."

Mai mult, legat de soluțiile pe care le poate pronunța această instanță, conform art. 513 alin. (4) C. proc. civ. - forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată în cadrul dosarului în care s-a pronunțat hotărârea supusă revizuirii, aplicabilă conform art. 24 C. proc. civ. - dacă instanța încuviințează cererea de revizuire, în cazul hotărârilor definitive potrivnice, va anula cea din urmă hotărâre.

Ca atare, revizuirea pentru contrarietate de hotărâri nu este o cale de retractare propriu-zisă, întrucât este de competența altei instanțe decât cea care a pronunțat hotărârea atacată, și anume instanța mai mare în grad față de instanța care a dat prima hotărâre, care nu poate face altceva decât să anuleze cea din urmă hotărâre, acest argument neputând sta, astfel, la baza concluziei că ar trebui judecată de un complet format din același număr de judecători precum cel care a pronunțat hotărârea atacată prin cererea de revizuire.

De asemenea, nu poate reprezenta un argument în acest sens referirea la prevederile art. 513 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora "cererea de revizuire se soluționează potrivit dispozițiilor procedurale aplicabile judecății finalizate cu hotărârea atacată", având în vedere că aceste prevederi ale C. proc. civ. nu reglementează compunerea completului de judecată cu un anumit număr de judecători, cu excepția câtorva dispoziții speciale din cadrul recursului, de exemplu art. 484 alin. (3) pct. 1 sau art. 493 alin. (1) C. proc. civ.

Normele ce reglementează compunerea completului de judecată se regăsesc în cadrul art. 54 din Legea nr. 304/2004, la care se face referire și în recurs, dar acestea prevăd doar numărul de judecători pentru judecata în primă instanță, apel și recurs, iar nu și în cazul judecării revizuirilor.

În jurisprudența C. proc. civ. de la 1865 (de exemplu, decizia nr. 2093 din 28 mai 2002, secția civilă, CSJ), cod unde se reglementa în cadrul art. 326 alin. (1) că cererea de revizuire se judecă potrivit dispozițiilor prevăzute pentru cererea de chemare în judecată, pentru a se ajunge la concluzia că soluționarea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs a fost în mod greșit soluționată de un singur judecător, s-a reținut că, întrucât revizuirea pentru contrarietate de hotărâri, prevăzută în art. 322 pct. 7 din C. proc. civ., este de competența de soluționare a unei instanțe superioare, în cazul judecării acestei revizuiri de către un singur judecător ar fi încălcat principiul potrivit căruia la instanța superioară completul de judecată se formează cu un judecător în plus față de cel care a pronunțat hotărârea atacată.

Ca atare, ținând cont că nu există vreo normă legală care să impună soluționarea cererii de revizuire pentru contrarietate de hotărâri de un complet format dintr-un anumit număr de judecători și că jurisprudența formată în interpretarea unor norme similare ale C. proc. civ. de la 1865 sancționa formarea acestor complete cu un număr mai mic de judecători decât cel care a pronunțat hotărârea supusă revizuirii pentru contrarietate de hotărâri întemeindu-se pe principiul că la instanța superioară completul de judecată se formează cu un judecător în plus față de cel care a pronunțat hotărârea atacată, nu se poate reține că s-ar fi încălcat, prin modul de alcătuire a completului de judecată, prevederile art. 488 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.