ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1621/2020

Ședința publică din data de 22 septembrie 2020

Asupra recursului civil de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. x/2014 pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 22 septembrie 2014, reclamantul CABINET DE AVOCAT "A." a chemat în judecată pe pârâtele B. S.A., C. S.R.L. și D., pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună anularea contractului de leasing financiar nr. 2404 din 25 iunie 2012, încheiat de prima pârâtă cu reclamantul, pentru vicierea consimțământului prin dol și, în consecință, să se dispună repunerea părților în situația anterioară, prin restituirea către reclamant a sumelor achitate cu titlu de avans, comision acordare credit, rate leasing achitate de utilizator, precum și prime de asigurare.

A solicitat, de asemenea, obligarea în solidar a pârâtelor C. S.R.L. și D. la plata sumei de 24.707 Euro, cu titlu de despăgubiri pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin dol utilizatorului-reclamant.

Reclamantul a completat, ulterior, cererea introductivă, în sensul că a solicitat obligarea, în solidar, a pârâtelor la plata echivalentului în RON al sumei de 49.422 Euro, cu titlu de daune interese, în temeiul art. 1215 alin. (2) coroborat cu art. 1257 C. civ., pentru acoperirea prejudiciului cauzat prin neacordarea avantajului client la care reclamantul era îndreptățit la stingerea unui litigiu anterior cu pârâtele, la care se adaugă prejudiciul cauzat prin comercializarea unui al doilea autoturism cu intervenții ascunse.

Totodată, a solicitat obligarea celor trei pârâte la publicarea, pe cheltuiala proprie, a dispozitivului sentinței civile într-un ziar cu circulație națională în România, în ce privește primele două pârâte și, respectiv, în Austria, în ce privește pe pârâta D..

Prin cerere reconvențională, pârâta B. S.A. a solicitat ca, în eventualitatea admiterii capătului de cerere referitor la repunerea părților în situația anterioară, să fie obligat reclamantul-pârât la plata sumei de 237.268,74 RON, reprezentând lipsa de folosință a autovehiculului ce a făcut obiectul contractului de leasing, în sumă de 237.268,74 RON.

Prin încheierea din 15 mai 2015, Tribunalul București a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei D..

Prin sentința civilă nr. 4288 din 14 iulie 2016, prima instanță a respins acțiunea principală, astfel cum a fost completată, ca nefondată. A respins, de asemenea, ca neîntemeiată, și cererea reconvențională. A obligat reclamantul la plata către pârâte a cheltuielilor de judecată, după cum urmează: 13701,69 RON către pârâta C. S.R.L. și 13701,69 RON către pârâta B. S.A.

Atât împotriva încheierii din 15 mai 2015, cât și împotriva sentinței civile nr. 4288 din 14 iulie 2016 a Tribunalului București a declarat apel reclamantul-pârât CABINET DE AVOCAT "A.", cale de atac înregistrată la data de 25 iulie 2017 pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă.

Curtea Apel București, prin decizia nr. 1986 din 8 noiembrie 2017, a respins apelul, ca nefondat.

A obligat apelantul să plătească intimatei B. S.A. suma de 13672,51 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Prin aceeași decizie, a respins cererea intimatei C. S.R.L. de acordare a cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal a declarat recurs reclamantul CABINET DE AVOCAT "A.", recurs înregistrat la data de 16 februarie 2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Decizia atacată a fost criticată sub aspectul nelegalității, pentru următoarele motive:

Soluția instanței de apel asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a intimatei-pârâte D. a fost pronunțată cu încălcarea art. 36 C. proc. civ., fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a arătat, în esență, că în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța verifică exclusiv dacă părțile împotriva cărora reclamantul a formulat acțiunea au vocația de a fi titularele obligațiilor corelative dreptului pretins de reclamant. Conform prevederilor art. 36 teza a II-a C. proc. civ., existența sau inexistența drepturilor și obligațiilor afirmate constituie o chestiune de fapt și, prin urmare, nu reprezintă o condiție pentru existența calității procesuale pasive.

Or, prin motivele de apel formulate, reclamantul a demonstrat nelegalitatea admiterii, de către judecătorul fondului, a excepției lipsei calității procesuale pasive a D., respectiv că aceasta este indirect, însă cert, implicată în raportul juridic de drept substanțial.

Concret, pârâta-vânzător al autoturismului C. S.R.L., își desfășoară activitatea sub stricta coordonare a producătorului, între producător și dealerul autorizat există un contract de distribuție (contract pe verticală), iar întreaga platformă electronică a citirilor de cheie (E.) în care sunt menționate intervențiile operate asupra autovehiculului este deținută de grupul - mamă.

Apreciază recurentul-reclamant că instanța de apel a încălcat prevederile art. 36 C. proc. civ. reținând că intimata D. nu are calitate procesuală pasivă deoarece nu a fost făcută "în concret" dovada unor fapte de inducere în eroare, acest aspect reprezentând, în realitate, o soluționare a fondului cauzei.

Un alt motiv de recurs invocat este insuficienta motivare a hotărârii atacate și caracterul contradictoriu al considerentelor (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Astfel, considerentele instanței de apel pentru respingerea criticilor ce vizau greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive nu răspund, în concret, argumentelor formulate de titularul căii de atac.

Instanța de apel a omis să motiveze care este rațiunea pentru care existența unui raport contractual între pârâta C. S.R.L. și D. nu este suficientă să justifice calitatea acesteia din urmă de parte la raportul juridic de drept substanțial.

Sub aspectul caracterului contradictoriu al considerentelor, recurentul a arătat că instanța de apel a afirmat, pe de o parte, că prin contractul de distribuție se pot dovedi raporturile contractuale dintre producător și dealerul autorizat. Pe de altă parte, instanța de apel a susținut, în mod contradictoriu, că intimata D. nu are calitate procesuală pasivă, întrucât nu au fost dovedite fapte concrete ale acesteia privind încheierea contractului de leasing.

A mai susținut recurentul că decizia instanței de apel este insuficient motivată sub aspectul soluționării criticilor din apel referitoare la fondul cauzei. În continuare, pentru a releva aspectul că instanța de prim control judiciar nu a realizat un raționament juridic complet, bazat pe evaluarea probelor, reclamantul a prezentat, în paralel, criticile și argumentele formulate prin cererea de apel și răspunsul primit prin decizia atacată, pentru a concluziona în sensul celor ce succed.

Decizia recurată este insuficient motivată sub aspectul reținerii împrejurării că reprezentantul reclamantului a avut cunoștință, la momentul încheierii contractului de leasing, de reparațiile anterioare efectuate asupra autovehiculului.

Instanța de apel a răspuns inadecvat și nemotivat împrejurării că valoarea la care autoturismul a fost asigurat este vădit inferioară cotei uzuale, aspect ce confirmă faptul că intimatele cunoșteau valoarea redusă a autovehiculului, ca urmare a reparațiilor operate, informații pe care au omis să le comunice utilizatorului la perfectarea convenției.

De asemenea, este nemotivată critica apelantului relativă la faptul că instanța de fond și-a întemeiat soluția exclusiv pe istoricul de citire chei, în condițiile în care există o distincție clară între raportul de citire cheie și istoricul de service.

A mai susținut recurentul că hotărârea instanței de apel nu răspunde nici criticii relative la împrejurarea că în mod eronat s-a reținut că au fost dovedite doar reparațiile efectuate la km 1332, ce vizau partea frontală a autoturismului.

În sfârșit, prin cererea de recurs s-a invocat și motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., arătându-se că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a prevederilor art. 1215 C. civ.

În concret, s-a susținut că instanța de apel a făcut o greșită calificare a situației de fapt deduse judecății, raportat la dispozițiile legale incidente. Prin decizia recurată s-a reținut că, față de inexistența dolului intimatei cocontractante B., sunt neîntemeiate și motivele de apel vizând cunoașterea pretinsului dol de către terț, intimata C. S.R.L.

Or, dimpotrivă, prin motivele de apel s-a susținut și argumentat că terții comitenți ai dolului sunt C. S.R.L. și D., iar cocontractantul B. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască existența dolului la încheierea contractului.

Pentru a reține săvârșirea dolului în condițiile textului de lege invocat, instanța de apel era ținută să analizeze dacă terțul C. a săvârșit dolul prin reticență (nu dacă l-a cunoscut), în sensul cunoașterii reparațiilor și necomunicării acestui fapt utilizatorului, și de asemenea dacă B. a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască dolul (nu dacă l-a săvârșit).

A mai susținut recurentul că instanța de apel a încadrat greșit faptele deduse judecății față de temeiul acțiunii, ori a reținut aspecte fără nici un element probator (inclusiv în ceea ce privește recunoașteri ale părților, ori probe indirecte, cum sunt prezumțiile). În continuare, a expus pe larg argumentele din cererea de apel, probele administrate ce conduceau la dovedirea existenței dolului, pretins neanalizate sau greșit apreciate de instanța de prim control judiciar.

Prin cererea de recurs, în baza art. 38 și art. 39 C. proc. civ., s-a solicitat a se lua act de transmiterea calității procesuale active către succesorul cu titlu particular F. S.R.L., în baza contractului de vânzare-cumpărare încheiat la data de 15 decembrie 2017.

Prin întâmpinare, intimata B. S.A. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, întrucât hotărârea instanței de apel este legală. A susținut, în esență, că în mod corect s-a menținut soluția referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei D., din moment ce existența unui contract de distribuție nu demonstrează calitatea de parte la raportul juridic dedus judecății, iar acestei părți nu i se impută săvârșirea de acte concrete la momentul perfectării contractului de leasing. Cât privește critica de nemotivare, a susținut că instanțele nu au obligația de a răspunde amănunțit fiecărei susțineri formulate de parte, ci pot sintetiza anumite argumente. Totodată, a arătat că instanțele de fond au făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 1215 alin. (1) C. civ.

Intimata D., prin întâmpinare, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Astfel, a arătat că instanța de apel a făcut o corectă aplicare a prevederilor art. 36 C. proc. civ., verificând, pe baza situației de fapt prezentate în apel, existența de identitate între părți și subiectele raportului juridic litigios. Or, intimata, în calitate de reprezentant al producătorului bunului vândut către unul din dealerii săi, și nu către recurent, nu a avut nicio implicare la momentul negocierii sau a încheierii contractului a cărui anulare se solicita.

În sfârșit, a arătat că hotărârea instanței de apel este suficient motivată în ce privește menținerea soluției asupra excepției lipsei calității procesuale pasive, față de lipsa probelor care să aibe cu adevărat utilitate pentru soluționarea cauzei și a inexistenței unor situații de fapt relevante pentru cazul supus judecății. În mod asemănător, nu se poate reține existența unor considerente contradictorii.

Conform art. 493 alin. (2)-(4) C. proc. civ., în forma în vigoare anterior modificărilor aduse prin Legea nr. 310/2018, s-a întocmit un raport asupra admisibilității în principiu a recursului, raport care, după analiza acestuia în completul de filtru, a fost comunicat părților.

Prin încheierea din 19 mai 2020, conform art. 493 alin. (7) C. proc. civ., recursul a fost admis în principiu și s-a fixat termen de judecată pe fond a căii extraordinare de atac în reformare, cu citarea părților.

Recursul declarat de reclamantul CABINET DE AVOCAT "A." și de succesorul cu titlu particular al acestuia F. S.R.L. este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Contrar celor susținute prin motivele de recurs, decizia instanței de apel, de menținere a soluției referitoare la lipsa calității procesuale pasive a pârâtei-intimate D. a fost pronunțată cu respectarea dispozițiilor art. 36 C. proc. civ., nefiind, prin urmare, incident motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Este adevărat că, potrivit art. 36 C. proc. civ., calitatea procesuală se analizează în cerința existenței unei identități între persoana reclamantului și persoana celui care este titularul dreptului subiectiv dedus în justiție, precum și în condiția unei identități între persoana pârâtului și persoana celui obligat în raportul de drept substanțial. Din modul de redactare a părții finale a textului de lege rezultă că, în soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive, instanța trebuie să verifice exclusiv dacă părțile împotriva cărora reclamantul a formulat acțiunea cu vocația de a fi titularele obligațiilor corelative dreptului pretins de reclamant, ceea ce nu presupune stabilirea, în concret, a temeiniciei pretențiilor reclamantului. Altfel spus, trebuie avut în vedere raportul litigios, astfel cum a fost imaginat de reclamant, indiferent dacă are la bază un drept subiectiv real sau unul imaginar.

Însă, contrar celor susținute prin motivele de recurs, instanța de prim control judiciar, verificând motivul de apel privind nelegala admitere a excepției lipsei calității procesuale pasive, nu era obligată să se raporteze la argumentele prezentate în cuprinsul căii de atac devolutive cu care a fost sesizată, referitoare la coordonarea activității dealerului autorizat de către pârâta D., existența unui contract pe verticală între producătorul autoturismului și vânzătorul acestuia sau la administrarea platformei electronice de evidență a citirilor de cheie de către grupul-mamă ș.a.m.d.

Instanța de apel a determinat, în concret, legitimarea procesuală a pârâtei D., analizând împrejurările de fapt și de drept prezentate de reclamant în cuprinsul cererii de chemare în judecată. Acesta este actul de procedură prin care reclamantul a învestit prima instanță, în care a arătat împrejurările de fapt din care rezultă îndreptățirea de a exercita o acțiune împotriva pârâtului în discuție. Faptele indicate de reclamant, în aceste condiții, sunt doar ipotetice sau simple alegații ale acestuia, suficiente însă pentru a declanșa procedura judiciară, așa cum rezultă din prevederile art. 36 teza ultimă C. proc. civ.

În acest context, în mod corect a constatat instanța de apel că, prin cererea introductivă de instanță, pârâtei D. nu i se impută nicio faptă concretă de inducere în eroare a utilizatorului reclamant, anterioară sau concomitentă perfectării contractului de leasing în litigiu, ci pretinsa furnizare de informații false la 2 ani după încheierea convenției. Arătarea motivelor de fapt și de drept pe care se întemeiază cererea de chemare în judecată, conform art. 194 lit. d) C. proc. civ., contribuie la determinarea cadrului în care se va desfășura întreaga activitate de soluționare a litigiului, inclusiv sub aspectul legitimării procesuale a părților. Altfel spus, învestită fiind cu verificarea corectitudinii soluției pronunțate de judecătorul fondului asupra excepției lipsei calității procesuale pasive a uneia dintre cele trei pârâte, instanța de prim control judiciar nu se putea raporta la elemente factuale invocate prin cererea de apel, în mod esențial diferite de cele expuse în cererea de chemare în judecată.

Constată, de asemenea, că nici criticile referitoare la insuficienta motivare a deciziei instanței de apel sau la caracterul contradictoriu al considerentelor, critici subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., nu pot fi primite.

Conform art. 425 alin. (1) lit. c) C. proc. civ., considerentele hotărârii trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Este adevărat că motivarea este un element esențial al hotărârii judecătorești, o garanție a calității actului de justiție și, prin urmare, trebuie să ofere o înlănțuire logică a faptelor și regulilor de drept pe baza cărora s-a ajuns la concluzia prezentată în dispozitiv.

Însă, este indiscutabil, nu se cere instanțelor ca, procedând la motivarea soluției, să răspundă detaliat fiecărui argument invocat de părți, fiind suficient ca cererile acestora să fie în mod real "ascultate".

Din această perspectivă, urmează a reține că recurentul invocă, în primul rând, caracterul inexact și insuficient al motivării deciziei pronunțate în apel cu privire la calitatea procesuală pasivă a D., care s-ar întinde pe numai 3 paragrafe, în raport de caracterul amplu al argumentelor prezentate în cererea de apel. Așadar, instanța de apel nu ar fi înlăturat motivat argumentele ce combăteau în mod explicit raționamentul instanței de fond, referitoare la controlul direct al activității C. de către producătorul autoturismului sau la faptul că acesta din urmă avea cunoștință de reparațiile autovehiculului, anterioare încheierii contractului de leasing, în calitate de administrator al platformei electronice de evidență a citirilor de cheie.

Or, fără a reveni asupra celor mai sus reținute în decizia de față, constată că instanța de prim control judiciar, verificând legalitatea soluției date de judecătorul fondului, s-a raportat în motivare, la elementele de fapt ale cererii de chemare în judecată, acesta fiind actul de procedură apt să justifice calitatea procesuală pasivă a unuia dintre pârâți. Raționamentul instanței de apel, cu privire la acest aspect, deși sumar, justifică pe deplin soluția adoptată.

Cât privește pretinsul caracter contradictoriu al considerentelor, în raport de dezlegarea dată excepției lipsei calității procesuale pasive, constată că și această critică este neîntemeiată. Astfel, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că prin contractul de distribuție se pot dovedi doar raporturile contractuale dintre producător și dealerul autorizat, iar, pe de altă parte, că intimata D. nu are calitate procesuală pasivă întrucât nu au fost dovedite fapte concrete ale acesteia privind încheierea contractului de leasing.

În primul rând, instanța de recurs nu sesizează vreo contradicție între cele două aspecte reținute prin decizia atacată. În al doilea rând, ceea ce se impută, în realitate, instanțelor de fond, este faptul că acestea au apreciat inutilă administrarea probei cu contractul de distribuție încheiat de producătorul D. cu pârâta C., în raport de împrejurarea de fapt ce se cerea a fi dovedită, anume ascunderea, cu rea-credință, de către vânzătorul-distribuitor, a unor reparații anterioare perfectării contractului de leasing. Or, asupra utilității probelor propuse și administrate de părți, aprecierea instanțelor de fond este suverană, nefiind un aspect de nelegalitate ce ar putea fi cenzurat pe calea recursului.

Recurentul a susținut că hotărârea pronunțată în apel este insuficient motivată și sub aspectul soluționării motivelor referitoare la fondul cauzei.

Se susține, în esență, că decizia atacată este insuficient motivată sub aspectul reținerii împrejurării că reclamantul a avut cunoștință, la momentul încheierii contractului de leasing, de reparațiile anterioare efectuate asupra autovehiculului, al valorii de asigurare vădit inferioare celei uzuale ce confirmă faptul cunoașterii, de către pârâte, a valorii reale reduse a bunului, a neînlăturării criticii din apel, referitoare la distincția clară dintre raportul de citire cheie și istoricul de service ș.a.m.d.

Înainte de a intra în analiza propriu-zisă a acestui motiv de casare, se impune precizarea că recursul este o cale de atac în reformare nedevolutivă, care vizează numai nelegalitatea hotărârii, nu și netemeinicia acesteia. Ceea ce impută, în esență, recurentul instanței de apel, nu este nemotivarea hotărârii, ci modul în care aceasta a realizat aprecierea probatoriului administrat, modul în care a înlăturat de la analiză anumite argumente, apreciate neesențiale în economia raportului juridic dedus judecății.

Așadar, lipsa unui răspuns detaliat dat fiecărui argument din cererea de apel, argument ce reprezintă opinia autorului căii de atac asupra relevanței probatorii a fiecărui mijloc de probă administrat în etapa fondului, nu echivalează cu nemotivarea deciziei pronunțate în apel. Este suficient ca din hotărârea atacată să rezulte elementele esențiale ce fundamentează raționamentul logico-juridic al judecătorului, pentru că acea hotărâre să răspundă exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

În sfârșit, nici criticile subscrise motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt întemeiate.

În dezvoltarea acestui motiv de casare, recurentul a arătat că raționamentul instanței de apel denotă o greșită înțelegere și aplicare a dispozițiilor art. 1215 C. civ.. Pentru a concluziona în acest sens, a reprodus considerentul instanței de apel, potrivit căruia, "față de inexistența dolului intimatei contractante B., sunt neîntemeiate și motivele de apel vizând cunoașterea pretinsului dol de către terț, intimata C.".

Instanța constată însă că acest considerent cuprinde o evidentă eroare materială referitoare la denumirea părților, întrucât, din economia întregii hotărâri, rezultă că instanța de apel a analizat existența faptei dolului comis de terțul față de contractul de leasing - C..

Sub aspectul aplicării dispozițiilor art. 1215 alin. (1) C. civ. cu privire la dolul provocat de terț, instanța de recurs consideră necesar a face o serie de precizări prealabile.

Prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a invocat că, la data perfectării unui contract de leasing cu B. a fost indus în eroare, cu intenție, de terțul C., prin necomunicarea faptului că autoturismul ce făcea obiectul convenției suferise intervenții. Dolul prin reticență al terțului a constat în omisiunea frauduloasă a informării utilizatorului în legătură cu împrejurări pe care ar fi trebuit să le dezvăluie.

Prin ipoteză, nu s-a pus în discuție obligația pretinsei victime a dolului de a se informa sau căderea acesteia într-o eroare nescuzabilă, în sensul art. 1214 alin. (1) raportat la art. 1208 alin. (1) C. civ.. Aceasta întrucât, din însăși cererea introductivă de instanță rezultă că, în opinia reclamantului, acestuia urma a îi fi pus la dispoziție un autoturism în starea sa originală, fără nicio intervenție ulterioară. Concret, reclamantul a apreciat că, prin tranzacția încheiată cu C. pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să îi achite o despăgubire de 24.707 Euro, diferența de preț între un autoturism nou, ce urma a îi fi predat spre utilizare în sistem leasing, și valoarea reală a acestuia. Așadar, evaluarea realizată de judecătorul fondului asupra obligației de informare ce incumba terțului, pretins autor al dolului reticent, urma a porni de la inexistența obligației de autoinformare a reclamantului-utilizator. Cu alte cuvinte, eroarea în care a fost indusă victima era scuzabilă, în sensul că nu îi putea fi imputat errans-ului ignoranța, pasivitatea sau lejeritatea acestuia, de vreme ce urma a prelua un autoturism în starea sa originală, care, prin ipoteză, nu putea să fie supus unor reparații.

Însă, din conținutul concret al tranzacției, nu a rezultat că pârâta-intimată C. S.R.L. ar fi recunoscut că a cauzat reclamantului un prejudiciu în cuantum de 24.707 Euro, pe care s-ar fi obligat să îl acopere prin punerea la dispoziția acestuia a unui autoturism nou, la un preț diminuat cu contravaloarea acestei despăgubiri. În realitate, din convenție rezultă că, pentru stingerea unui litigiu anterior, vânzătorul s-a obligat să preia, prin novație, calitatea de utilizator într-un contract de leasing anterior și să despăgubească fostul utilizator (reclamantul) cu suma de 10.000 Euro, ce urma a fi constituită ca avans pentru contractul de leasing ce face obiectul cauzei de față.

Pornind de la această premisă că obiectul derivat al contractului a cărui anulare se solicită (obiectul prestației) este reprezentat totuși de un autovehicul rulat, și nu de unul nou, precum și în raport de apărările formulate de către pârâte, instanțele de fond au avut de analizat dacă reclamantul, la rândul său și-a îndeplinit obligația de auto-informare. Determinarea caracterului nescuzabil al erorii de fapt presupunea a se verifica dacă reclamantul, cu diligențe rezonabile, după împrejurări, putea verifica dacă autoturismul în litigiu a suferit reparații anterioare.

Acesta este contextul în care instanțele de fond au statuat că reclamantul a avut acces la istoricul de citire de cheie, de pe platforma E. administrată de producătorul G., astfel că nu a fost în imposibilitate de a se informa asupra datelor la care autoturismul a fost într-un service autorizat. Chiar dacă acest istoric de citire cheie nu relevă care a fost natura intervențiilor suferite de bun și nu se confundă cu istoricul de service, instanțele de fond au statuat că dobândirea de către utilizator de informații suplimentare se subscrie obligației acestuia de auto-informare.

Un ultim aspect ce trebuie relevat este tendința reclamantului de a schimba cauza juridică a acțiunii, pe parcursul derulării litigiului în fața instanțelor de fond, inclusiv prin cererea de apel. Astfel, inițial, s-a invocat dolul prin reticentă al terțului, în condițiile inexistenței vreunei obligații de auto-informare a pretinsei victime a dolului.

Ulterior, se pretinde că reclamantul și-a îndeplinit obligația de auto-informare, dar că terțul i-ar fi furnizat informații eronate. În final, prin cererea de apel, nu se mai invocă dolul reticent, ci se impută pârâtelor (terțe în raport cu contractul de leasing) fapte comisive cum ar fi intervenția acestora asupra unui sistem informatic (prin ascunderea, anterior perfectării convenției, a unei intervenții care nu era înregistrată și stocată pe platforma E.). Or, schimbarea elementului material din structura dolului, care a constat, inițial, într-o inacțiune (fapt omisiv sau conduită negativă) și a devenit, ulterior, o acțiune frauduloasă (fapt comisiv sau conduită pozitivă), reprezintă o veritabilă schimbare a temeiului juridic al acțiunii, prohibită de prevederile art. 478 alin. (3) C. proc. civ.

În acest context, fără a reveni la considerentele ce au fundamentat respingerea criticilor subscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se impune a preciza că instanța de apel nu avea obligația de a răspunde acelor argumente care reprezentau, în esență, o modificare inadmisibilă a unui element esențial al judecății.

Cât privește celelalte critici formulate de recurent și încadrate în motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vom concluziona că evaluarea fiecăreia dintre obligațiile de informare ce incumbă reclamantului (pretinsă victimă) și terțului C., cu rezultate asupra existenței sau nu a dolului reticent (neîndeplinirea obligației de informare) sau a erorii nescuzabile (neîndeplinirea obligației reclamantului de a se autoinforma) reprezintă chestiuni de fapt, soluționate de instanțele devolutive în funcție de circumstanțele speței, de împrejurările încheierii contractului, de calitatea părților ș.a.m.d. Așadar, aceste aspecte nu pot fi reevaluate pe calea recursului, cale extraordinară de atac, limitată la examinarea conformității hotărârii cu regulile de drept aplicabile, conform art. 483 alin. (3) C. proc. civ.

Față de considerentele ce preced, potrivit art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul, ca nefondat.

Conform art. 453 alin. (1) C. proc. civ., urmează a obliga recurentul și succesorul cu titlu particular al acestuia, părți care au pierdut procesul, la plata cheltuielilor de judecată efectuate de intimatele-pârâte C. S.R.L. și B. S.A.. Aceste cheltuieli constau în onorariu avocat, sume cuvenite părților care au câștigat procesul, potrivit art. 451 alin. (1) C. proc. civ., și dovedite cu facturile x din 21 martie 2018 și y din 21 martie 2018 și extrase de cont .

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul-reclamant Cabinet de Avocat "A." și de F. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1986A/2017 din 8 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă pe recurenții-reclamanți Cabinet de Avocat "A." și pe F. S.R.L. la plata către intimatele-pârâte C. S.R.L. și B. S.A. a cheltuielilor de judecată reprezentând onorariu de avocat în sumă de câte 13878,67 RON pentru fiecare intimată-pârâtă.

Definitivă.

Pronunțată în ședința publică astăzi, 22 septembrie 2020.