ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 862/2024

Ședința publică din data de 17 aprilie 2024

Deliberând asupra recursului și subliniind, în prealabil, că, potrivit art. 499 C. proc. civ., "prin derogare de la prevederile art. 425 alin. (1) lit. b), hotărârea instanței de recurs va cuprinde în considerente numai motivele de casare invocate și analiza acestora, arătându-se de ce s-au admis ori, după caz, s-au respins (...)", reține următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la 28.11.2019, reclamanta S.C. A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N. și O., solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 19.611.811,87 RON - reprezentând prejudiciul suportat de societate ca urmare a încheierii și derulării în perioada 01.01.2013 - 30.06.2014 a contractului de leasing operațional nr. x/08.09.2010, încheiat de societate cu S.C. P. S.R.L., și a acordului cadru nr. 54/26.09.2013, precum și a contractelor subsecvente nr. x/16.10.2013, încheiate de societate cu S.C. Q. S.R.L., prejudiciu constatat de Curtea de Conturi prin raportul de control nr. 9.100-15.553/05.12.2016 și decizia nr. 13/27.12.2016 -, precum și a dobânzii legale calculate potrivit O.G. nr. 13/2011.

Prin sentința civilă nr. 2699/22.12.2020, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile invocate de pârâtul R. - a nulității acțiunii, a lipsei calității procesuale active, a lipsei de interes și a lipsei calității de reprezentant al reclamantei -, de pârâții S., H., T., G. și J. - a inadmisibilității cererii întemeiate pe art. 78 C. proc. civ. -, de pârâta U. - excepția cadrului procesual incomplet și a prematurității introducerii acțiunii -, a respins excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâții U., O., K., L., S., H., T., G. și C..

A admis excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocată de pârâții I., U., O., K., L., S., H., T., G., D., M., F., R., B., C. și J., și a respins cererea ca prescrisă.

A obligat reclamanta să plătească, cu titlu de cheltuieli de judecată, către pârâta U. suma de 8.600,85 RON, către pârâtul D. suma de 4.998 RON, către pârâtele M. și F. suma de 5.692,24 RON pentru fiecare, către pârâții S., H., T. și G. suma de 2.865,94 RON pentru fiecare, către pârâtul R. suma de 10.000 RON; a luat act că pârâții K., L. și J. vor solicita cheltuielile de judecată pe cale separată și a respins ca neîntemeiate cererile formulate în același sens de pârâții I., O. și C..

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.A. a declarat apel principal, iar pârâții R., T., S., H. și G. au promovat apeluri incidente.

Prin decizia civilă nr. 119/30.01.2023, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă a respins apelurile și a obligat apelanta-reclamantă la plata către C. a sumei de 3.000 RON, către V. a sumei 4.789 RON, către U. a sumei de 7.162,63 RON, către H. a sumei de 1.466,59 RON, către S. a sumei de 1.466,59 RON, către T. a sumei de 1.466,59 RON și către G. a sumei de 1.466,59 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta S.C. A. S.A. și pârâtele M. și F. au declarat recurs, pârâtele atacând și încheierea din 13.02.2023.

Prin recursul propriu, recurenta S.C. A. a solicitat casarea în parte a deciziei recurate, în privința dispoziției de respingere a apelului principal pe care l-a formulat, și trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivare, a invocat că hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material; s-a prevalat astfel, de motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Autoarea căii de atac a arătat că, printr-o interpretare eronată a art. 155 din Legea nr. 31/1990, instanța de apel a ignorat distincția - relevantă în cauză, unde toți intimații erau membri ai organelor de conducere - dintre societate, în calitate de persoană juridică, și directorii și membrii consiliului de administrație care au cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască paguba.

A învederat că societatea a luat cunoștință despre pagubă și persoanele care au cauzat-o numai prin intermediul raportului Curții de Conturi.

În al doilea rând, s-a referit la greșita aplicare a dispozițiilor art. 2.528 alin. (1) C. civ., combătând statuarea instanței de apel, potrivit căreia constatările făcute și aduse la cunoștință de organul de control nu pot defini începutul termenului de prescripție; dimpotrivă, a arătat că începând să curgă de la 05.12.2016, data comunicării raportului de control, termenul de prescripție nu era împlinit la 28.11.2019.

A afirmat că Decizia în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă, întrucât instanța de unificare a statuat asupra termenului de prescripție a dreptului angajatorului de a formula acțiune în restituirea plăților nedatorate efectuate în beneficiul salariatului.

Prin recursul propriu, pârâtele M. și F. au solicitat casarea în parte a deciziei civile, în sensul obligării apelantei-pârâte A. la plata cheltuielilor de judecată pe care le-au avansat; prin înscrisul depus la 25.07.2023, au învederat că renunță la judecata recursului.

Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte M. și F. au invocat inadmisibilitatea căii de atac promovate de recurenta-reclamantă, pentru neîncadrarea motivelor expuse în dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ., iar în subsidiar, au solicitat respingerea acesteia, ca nefondată, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 11.09.2023, intimatul-pârât R. a invocat excepția nulității recursului promovat de reclamantă - respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi - și, în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A solicitat să îi fie acordate cheltuielile de judecată, respectiv o parte din cele care au fost cenzurate de prima instanță, având în vedere că suma plătită avocatului vizează toate fazele procesuale.

Prin întâmpinările înregistrate la dosar la 15 și 18.09.2023, intimații-pârâți C. și U. au solicitat respingerea recursului reclamantei ca nefondat și acordarea cheltuielilor de judecată.

Prin întâmpinarea depusă la 20.09.2023, intimatul-pârât B. a solicitat respingerea ca nefondat a recursului reclamantei, iar prin întâmpinarea comună înregistrată la 27.09.2023, intimații-pârâți S., H., T. și G. au invocat excepția nulității recursului reclamantei - respinsă de Înalta Curte la termenul de astăzi - și, în subsidiar, au solicitat respingerea acestuia, cu obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

La 20.11.2023, recurenta-reclamantă a răspuns la întâmpinări.

Prin concluziile scrise înregistrate la dosarul cauzei la 22.01.2024, intimații-pârâți W., V. și X. au solicitat respingerea recursului reclamantei, cu cheltuieli de judecată.

Examinând decizia și încheierea atacate, în limitele controlului de legalitate, în raport cu criticile formulate și cu dispozițiile legale incidente, Înalta Curte constată următoarele:

În justificarea demersului său judiciar, reclamanta a invocat măsura dispusă la pct. II.8. din decizia nr. 13/27.12.2016 a Curții de Conturi, emisă în temeiul raportului de control nr. x/05.12.2016, apreciind că acest control financiar a relevat că, prin neîndeplinirea obligațiilor ce le reveneau în calitate de directori și administratori, intimații-pârâți i-au produs un prejudiciu prin încheierea unor contracte de leasing operațional.

Consecutiv acestui control financiar, la 28.11.2019, reclamanta promovează prezenta acțiune și solicită obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 19.611.811,87 RON, daune-interese pentru acoperirea prejudiciul pretins a fi pricinuit și a accesoriilor, reprezentând dobândă legală.

Instanțele de fond au reținut că reclamanta a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea cel mai târziu la sfârșitul lunii mai 2014, când adunarea generală a acționarilor era obligată să cunoască și să aprobe situațiile financiare pentru anul 2013, respectiv cel mai târziu la sfârșitul lunii mai 2015, pentru situațiile financiare aferente anului 2014.

Recurenta contestă aceste statuări și afirmă că ele relevă o greșită aplicare a art. 155 din Legea nr. 31/1990 și a art. 2.528 alin. (1) C. civ., dar și că Decizia în interesul legii nr. 19/2019 nu este incidentă în cauză.

Susținerile sunt nefondate și vor fi înlăturate.

Înalta Curte reține că, stabilind că "Prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea", regula generală privind începutul prescripției extinctive prevăzută de art. 2.528 alin. (1) C. civ. are un caracter mixt, prezentând caracteristica stabilirii, alternativ, a două momente de la care termenul de prescripție începe să curgă, și anume: un moment subiectiv, principal, constând în data cunoașterii nașterii dreptului la acțiune, și un moment obiectiv, subsidiar, constând în data când, după împrejurări, trebuia cunoscută nașterea acestui drept.

În cauză, dreptul subiectiv civil pretins de recurenta-reclamantă este cel de a obține restituirea plăților pretins nejustificate, realizate în temeiul contractelor de leasing încheiate contrar prevederilor din O.U.G. nr. 55/2010, fapte pe care le impută pârâților.

Așadar, dreptul reclamantei de a pretinde restituirea acestor plăți s-a născut la momentul încheierii contractelor de leasing sau al efectuării plăților nejustificate în anii 2013 și 2014; în măsura în care reclamanta nu a cunoscut, în mod efectiv, actele sau faptele de care legea leagă nașterea dreptului la acțiune și nici, după împrejurări, nu trebuia să le cunoască, momentul obiectiv de la care curge termenul de prescripție este cel al datei plăților efectuate în anii 2013 și 2014, evidențiate în situațiile financiare ale respectivilor ani și supuse aprobării adunării generale, conform art. 111 din Legea nr. 31/1990, întrucât, cu această ocazie, potrivit art. 155 alin. (3) din aceeași lege, se putea lua o decizie cu privire la răspunderea administratorilor sau directorilor, astfel cum corect au reținut instanțele de fond.

În aceste condiții, nu pot fi primite criticile reclamantei care susține că dreptul său de a pretinde repararea prejudiciului cauzat s-a născut la momentul comunicării raportului de control al Curții de Conturi, respectiv la 05.12.2016.

Tot astfel, este nefondată și susținerea potrivit căreia Decizia nr. 19/2019, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursului în interesul legii nu este incidentă în cauză.

Dimpotrivă, instanța supremă reține că, întrucât există identitate de rațiune între chestiunile dezlegate, aceste statuări prezintă relevanță în privința modului de calcul al termenului de prescripție, în condițiile emiterii unui act de control prin care se stabilește în sarcina părții obligația de a acționa pentru recuperarea unui prejudiciu.

Prin urmare, cum Decizia în interesul legii nr. 19/2019 a fost legal aplicată și momentul aprobării situațiilor financiare a fost identificat legal ca declanșând în cauză curgerea termenului de prescripție, Înalta Curte reține că hotărârea instanței de apel este legală, iar recursul recurentei-reclamante urmează a fi respins.

Asupra cererii formulate la 25.07.2023 de către recurentele-pârâte M. și F. prin care învederează că renunță la judecata recursului declarat împotriva deciziei civile nr. 119/30.01.2023 și a încheierii de ședință din 13.02.2023, Înalta Curte reține dispozițiile art. 9 alin. (3) teza I C. proc. civ., potrivit cărora "în condițiile legii, partea poate, după caz, renunța la judecarea cererii de chemare în judecată sau la însuși dreptul pretins, poate recunoaște pretențiile părții adverse, se poate învoi cu aceasta pentru a pune capăt, în tot sau în parte, procesului, poate renunța la exercitarea căilor de atac ori la executarea unei hotărâri".

Totodată, notează că, potrivit art. 463 alin. (1) C. proc. civ., "achiesarea la hotărâre reprezintă renunțarea unei părți la calea de atac pe care o putea folosi ori pe care a exercitat-o deja împotriva tuturor sau a anumitor soluții din respectiva hotărâre".

Prin urmare, observând soluțiile pe care le poate pronunța instanța, conform art. 406 alin. (5) C. proc. civ., atunci când renunțarea la judecată se face în apel sau în căile extraordinare de atac, constată că, în sistemul noului C. proc. civ., renunțarea la judecată este pusă doar la îndemâna reclamantului, nu și a pârâtului, indiferent de etapa procesuală la care aceasta intervine.

De aceea, reține că manifestarea de voință a recurentelor-pârâte, în sensul renunțării la judecata recursului, are valența unei achiesări la hotărârea din apel, reglementată de art. 463 alin. (1) C. proc. civ., anterior citat.

Deși în cauză actul de dispoziție procesuală nu a fost întocmit în formă autentică, astfel cum impune art. 464 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va da eficiență alin. (3) al articolului menționat, constatând că intenția părților de a-și da adeziunea la hotărâre este certă, rezultă din manifestarea lor de voință, exprimată în scris și este motivată de împrejurarea că dispozitivul deciziei civile a fost completat în sensul obligării reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

În privința cheltuielilor de judecată, Înalta Curte va obliga, reținând culpa procesuală, potrivit art. 452-453 C. proc. civ., recurenta-reclamantă A. S.A. la plata cheltuielilor de judecată dovedite de către recurenta-pârâtă M. în sumă de 11.762,91 RON, de către recurenta-pârâtă F. în sumă de 11.762,91 RON, de către intimatul-pârât C. în sumă de 4.760 RON, de către intimatul-pârât V. în sumă de 4.760 RON, de către intimatul-pârât H. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimatul-pârât S. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimata-pârâtă T. în sumă de 1.472,35 RON, de către intimata-pârâtă G. în sumă de 1.472,35 RON și de către intimata-pârâtă U. în sumă de 5.500 RON.

În privința cererii intimatului-pârât R., se reține că instanța de recurs este abilitată, în cadrul reglementat de art. 453 C. proc. civ., să acorde părții care câștigă procesul cheltuielile de judecată efectuate în calea de atac dedusă judecății.

Prin înscrisurile administrate în dovedire, intimatul-pârât nu a făcut distinct dovada acestor cheltuieli, ci a onorariului avocațial plătit pentru asistența și reprezentarea juridică pe parcursul întregului litigiu, fără ca acesta să fie defalcat pentru fiecare etapă procesuală - fond, apel și recurs.

În aceste condiții, instanța supremă nu are posibilitatea de a aprecia asupra sumei cuvenite pentru serviciile avocațiale prestate în recurs, motiv pentru care cererea acestui intimat de acordare a cheltuielilor de judecată va fi respinsă ca nefondată.

Față de ansamblul considerentelor anterioare, reținând că motivele invocate nu atrag casarea hotărârii, Înalta Curte va respinge, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. și va lua act că recurentele-pârâte M. și F. achiesează la decizia civilă nr. 119/30.01.2023 și la încheierea din 13.02.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 119/30.01.2023, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Ia act că recurentele-pârâte M. și F. achiesează la decizia civilă nr. 119/30.01.2023 și la încheierea din 13.02.2023, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă A. S.A. la plata către recurenta-pârâtă M. a sumei de 11.762,91 RON, către recurenta-pârâtă F. a sumei de 11.762,91 RON, către intimatul-pârât C. a sumei de 4.760 RON, către intimatul-pârât V. a sumei de 4.760 RON, către intimatul-pârât H. a sumei de 1.472,35 RON, către intimatul-pârât S. a sumei de 1.472,35 RON, către intimata-pârâtă T. a sumei de 1.472,35 RON, către intimata-pârâtă G. a sumei de 1.472,35 RON și către intimata-pârâtă U. a sumei de 5.500 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Respinge ca nefondată cererea intimatului-pârât R., de acordare a cheltuielilor de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 aprilie 2024.