ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 918/2019

Ședința publică din data de 19 aprilie 2019

Asupra recursului de față;

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă la data de 30 septembrie 2016 sub nr. x/2016 reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâta S.C. B. S.A. și a solicitat anularea parțială a contractului de leasing financiar nr. 61907 din 30 septembrie 2013 - art. II, lit. A), pct. 2 și pct. 5 pentru vicierea consimțământului reclamantului prin dol cu ocazia încheierii contractului; repunerea părților în situația anterioară prin obligarea pârâtului la plata către reclamant a unor daune-interese în sumă de 45.297 EUR și 375.835 RON; obligarea pârâtului la restituirea cheltuielilor de judecată către reclamant (taxă judiciară, onorariu avocațial, onorariu de expertiză judiciară).

Prin sentința civilă nr. 1363 din 13 aprilie 2017 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în dosarul nr. x/2016 a fost respinsă cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâta B. S.A., ca neîntemeiată și a fost obligată reclamanta la plata către pârâtă a sumei de 15.000 RON cu titlul de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat redus.

Împotriva acestei sentințe a formulat apel reclamanta Societatea A. S.A. și a solicitat în principal anularea sentinței ca nelegală și trimiterea cauzei spre rejudecare la prima instanță cu indicația administrării probelor solicitate de către apelantul-reclamant, iar în subsidiar schimbarea în tot a sentinței atacate în sensul admiterii cererii introductive astfel cum a fost formulată.

Curtea de Apel București, secția a V-a Civilă, prin decizia nr. 2133/A din 05 decembrie 2017, a respins apelul formulat de reclamanta S.C. A. S.A. ca nefondat.

A obligat apelanta să plătească intimatei 13.583,55 RON cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. care își subsumează criticile motivelor de casare reglementate de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În cadrul motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. recurenta invocă faptul că nici la fond și nici în apel nu i-a fost respectat dreptul la apărare garantat de art. 13 C. proc. civ. și de art. 24 din Constituție.

Recurenta arată că, prin cererea introductivă de instanță, reclamantul a propus patru categorii de probe: înscrisuri, interogatoriul, proba testimonială și expertiza contabilă.

La termenul din 20 februarie 2017, prima instanță a cenzurat aceste probe și a admis doar proba cu înscrisuri, pe celelalte negăsindu-le utile cauzei.

La termenul ulterior din 03 aprilie 2017, instanța a finalizat cercetarea judecătorească, a deschis dezbaterile pe fond, a rămas în pronunțare și la 13 aprilie 2017 a dat o hotărâre prin care a constatat că pretențiile reclamantului nu sunt probate.

Recurenta precizează că a criticat în apel această soluție, considerând că în mod incorect i-a fost respinsă majoritatea probelor propuse, că instanța de apel, reanalizând situația de fapt și materialul probator administrat deja, a încuviințat proba cu martori, proba cu expertiza, a suplimentat proba cu înscrisuri și a respins proba cu expertiza iar ulterior, analizând pricina pe fond, a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Consideră recurenta că, procedând astfel instanța de apel a greșit în două moduri:

Consideră recurenta că, dacă instanța de apel găsea admisibile probe care puteau înrâuri hotărâtor soluția, trebuia să constate că prima instanță a respins acele probe în mod neîntemeiat și să anuleze hotărârea tribunalului trimițând cauza spre rejudecare cu indicația administrării respectivelor probe, soluția impunându-se prin raportare la teza finală a art. 480 alin. (3) C. proc. civ., la principiul general al respectării dreptului la apărare din art. 13 C. proc. civ. și la principiul disponibilității din art. 9 C. proc. civ., având în vedere că recurenta a solicitat prin cererea de apel anularea hotărârii și trimiterea spre rejudecare.

Recurenta invocă faptul că instanța de fond a săvârșit două erori procedurale:

- s-a antepronunțat, prin respingerea ca neconcludentă a probelor anterior administrării lor; în mod corect, instanța ar fi trebuit să constate că probele sunt admisibile și pot duce la lămurirea cauzei, să le administreze, apoi să analizeze dacă într-adevăr a fost probat fondul cauzei;

- a pus reclamanta în imposibilitatea probării susținerilor sale, dreptul său la apărare fiind practic golit de conținut întrucât în procesul civil sarcina probei revine celui care face o susținere și instanța nu i-a permis reclamantului să-și probeze cererile, în acest fel fiind încălcat atât dreptul fundamental la apărare în procesul civil cât și principiul fundamental al rolului judecătorului în aflarea adevărului, prevăzut de art. 22 alin. (2) C. proc. civ.

Recurenta invocă faptul că instanța de apel a considerat, în mod eronat, că aceste vicii de procedură se acoperă prin faptul că a administrat suplimentar o parte din probele cerute de reclamant.

În cadrul motivului de nelegalitate reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. recurenta formulează următoarele critici.

Într-o primă critică recurenta consideră că atât instanța de fond cât și instanța de apel au confundat cele trei sintagme în jurul cărora gravitează formula de calcul a obligațiilor bănești prevăzute în contractul de leasing, definite în art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, săvârșind o greșeală de aplicare a unor norme de drept material: dobânda de leasing (echivalentul bănesc al folosirii capitalului), rata de leasing (suma dintre dobândă și partea de capital achitată lunar) și rata dobânzii (procentul matematic folosit în formula de calcul).

Recurenta arată că instanța de apel nu a observat că apelantul a criticat dolul prin omisiunea inserării acestui procent matematic (rata dobânzii) și a inserării unei formule de calcul în contract, considerând în mod eronat că recurenta a criticat ascunderea ratei de leasing, când, în realitate, critica viza existența unui dol prin nemenționarea procentului matematic - rata dobânzii - contrar practicii celorlalte firme de leasing existente pe piață, dovedită cu contracte depuse la dosar.

Consideră recurenta că instanța de apel a aplicat greșit legea și când a considerat că procentul matematic (rata dobânzii) nu trebuia menționată în contractul de leasing atacat, întrucât nu se regăsește printre elementele esențiale ale contractului prevăzute de art. 6 alin. (1)-(2) din O.G. nr. 51/1997, din probatoriul administrat reieșind faptul că părțile au negociat procentul matematic, fie că era 8,5%, fie că era 13,5%, astfel că acesta trebuia menționat în contract.

Apreciază recurenta că, în condițiile în care fusese negociată, rata dobânzii (procentul matematic) trebuia menționată expres în contract și că instanța de apel a greșit prin modul în care a aplicat dispoziția art. 6 alin. (3) raportat la art. 2 lit. d) teza finală din O.G. nr. 51/1997 în situația de fapt dedusă judecății.

Într-o ultimă critică, subsumată aceluiași motiv de nelegalitate, recurenta consideră că instanța de apel a făcut o greșită aplicare a art. 1.270 C. civ. în condițiile în care contractul nu era valabil încheiat, acesta fiind afectat de vicii de consimțământ.

Intimata-pârâtă B. S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului pentru neîncadrarea criticilor în motivele de casare invocate, iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat.

Prin încheierea din 01 martie 2019 Înalta Curte de Casație și Justiție a respins excepția nulității recursului și a admis, în principiu, recursul declarat de recurenta-reclamantă.

Înalta Curte, examinând decizia atacată din perspectiva criticilor formulate, constată că recursul este nefondat pentru motivele ce se vor arăta.

În cadrul motivului de casare, reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta reclamă, într-o primă critică, arată că instanța de apel nu i-a respectat dreptul la apărare, că a încălcat principiul disponibilității și principiul rolului activ al judecătorului procedând la admiterea de noi probatorii, fără a trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, dar nu indică norma procedurală a cărei încălcare să atragă incidența motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Critica nu poate fi primită în condițiile în care caracterul devolutiv al apelului consacrat de art. 476 și 477 C. proc. civ. permite instanței de prim control judiciar să administreze probatorii noi, care să aducă lămuriri suplimentare în vederea soluționării cauzei. Ideea pe care recurenta încearcă să o acrediteze, în sensul că instanța de apel, prin suplimentarea probatoriului, a încălcat principiul dublului grad de jurisdicție, nu poate fi primită în condițiile în care acest principiu vizează exclusiv judecata pe fond a cauzei.

Cea de-a doua critică, subsumată aceluiași motiv de casare, potrivit căreia, prin respingerea, ca neconcludentă, a probei cu expertiza instanța de apel s-ar fi antepronunțat, este de asemenea, nefondată, în condițiile în care, în temeiul art. 255 C. proc. civ., instanța este suverană în a aprecia asupra pertinenței, concludenței și utilității probelor, admiterea în parte de către judecător a cererii de probatorii neputând fi considerată o încălcare a principiului înscris în art. 22 alin. (2) C. proc. civ., acesta având dreptul și nu obligația de a administra probe, din oficiu, în condițiile prescrise de art. 254 alin. (6) și (7) C. proc. civ. și de art. 257 alin. (2) C. proc. civ.

Pentru considerentele arătate Înalta Curte apreciază că în cauză nu a fost încălcat dreptul la apărare al recurentei reclamante, nici principiul rolului activ al judecătorului și nici principiul disponibilității.

Criticile subsumate motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Instanța de control judiciar a făcut o aplicare corectă a art. 2 lit. d) din O.G. nr. 51/1997, printr-o analiză corectă a elementului obiectiv al dolului din perspectiva art. 1214 alin. (1) prima teză C. civ., în condițiile în care a apreciat în mod pertinent asupra distincției existente între dobânda de leasing, rata de leasing și rata dobânzii din contractul de leasing.

Astfel, s-a reținut în mod corect că art. 2 din O.G. nr. 51/1997 cuprinde semnificațiile unor termeni și expresii din cuprinsul textului legal astfel:"în înțelesul prezentei ordonanțe, termenii și expresiile de mai jos au următoarele semnificații: a) valoare de intrare reprezintă valoarea la care a fost achiziționat bunul de către finanțator, respectiv costul de achiziție; b) valoare totală reprezintă valoarea totală a ratelor de leasing la care se adaugă valoarea reziduală; c) valoare reziduală reprezintă valoarea la care, după achitarea de către utilizator a tuturor ratelor de leasing prevăzute în contract, precum și a tuturor celorlalte sume datorate conform contractului, se face transferul dreptului de proprietate asupra bunului către locatar/utilizator și este stabilită de părțile contractante; d) rata de leasing reprezintă: în cazul leasingului financiar, cota-parte din valoarea de intrare a bunului și dobânda de leasing, care se stabilește pe baza ratei dobânzii convenite prin acordul părților; în cazul leasingului operațional, chiria se stabilește prin acordul părților".

În ceea ce privește mențiunile obligatorii pe care un contract de leasing trebuie să le cuprindă, instanța de apel s-a raportat în mod corect la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din O.G. nr. 51/1997 potrivit cărora "Contractul de leasing trebuie să cuprindă, pe lângă părțile contractante, cel puțin următoarele elemente: a) clauza privind definirea contractului de leasing ca leasing financiar sau operațional; b) denumirea bunului care face obiectul contractului de leasing și caracteristicile de identificare a acestuia; c) valoarea exactă a sumelor ratelor lunare de leasing și data exactă de plată a acestora; d) perioada de utilizare în sistem de leasing a bunului; e) clauza privind obligația asigurării bunului; f) valoarea totală a contractului de leasing. (2) Contractul de leasing financiar trebuie să cuprindă, pe lângă elementele prevăzute la alin. (1), următoarele: a) valoarea de intrare a bunului; b) valoarea reziduală a bunului convenită de părți, când este cazul; c) valoarea avansului; d) rata de leasing.", cuantumul dobânzii nefiind astfel reglementat ca o mențiune obligatorie, părțile având numai posibilitatea să o prevadă în contract în condițiile alin. (3) al aceluiași text de lege, aspect corect reținut de instanță.

Referitor la cuantumul dobânzii, instanța de apel a reținut că acesta putea fi ușor verificat de recurentă, anterior semnării contractului, prin citirea și analizarea clauzelor acestuia, respectiv prin analiza ratei de leasing care urma să fie achitată lunar și al cărui cuantum a fost expres prevăzut expres -15.227,43 EUR, în raport de suma împrumutată și de suma care urma să fie rambursată la finalul perioadei contractuale, distincția făcută de instanță între dobânda de leasing și rata de leasing fiind astfel evidentă și pertinentă.

Se reține așadar, că instanța de apel nu a confundat termenii dobânda de leasing și rata de leasing astfel cum susține recurenta, ci doar a identificat determinările existente între aceste sintagme, subliniind faptul că rata dobânzii putea fi relativ ușor determinată în raport de rata de leasing care era clar menționată în contract.

În ceea ce privește analiza elementului subiectiv al dolului din perspectiva art. 1214 alin. (1) teza a doua C. civ. instanța de apel, menținând hotărârea primei instanțe, s-a raportat strict la criticile formulate cu privire la acest aspect, instanța constatând, în mod pertinent, din probatoriul administrat, că nu poate fi imputată intimatei inacțiunea recurentei constând în neinformarea sa cu privire la clauzele din contractul de leasing, neexistând astfel elementul subiectiv al dolului invocat de recurentă, intenția intimatei de a induce în eroare recurenta în scopul încheierii contractului nefiind dovedită.

În ceea ce privește critica prin care recurenta reproșează instanței de apel încălcarea art. 1270 C. civ., aceasta nu poate fi primită întrucât argumentația adusă în susținere se fundamentează pe ipoteza - neacreditată, în mod corect, de instanța de control judiciar- că, în speță, contractul de leasing financiar este afectat de vicii de consimțământ.

În considerarea celor ce preced, Înalta Curte, constatând legalitatea deciziei recurate din perspectiva criticilor formulate, va respinge recursul, ca nefondat și, constatând îndeplinite cerințele art. 452 și 453 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte suma de 13.842,62 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă S.C. A. S.A. împotriva deciziei civile nr. 2133/A din 05 decembrie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă să plătească intimatei-pârâte B. S.A. suma de 13.842,62 RON cheltuielile de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 19 aprilie 2019.