ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 411/2025

Ședința publică din data de 12 februarie 2025

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată pe Tribunalului Iași la 18.10.2018, sub numărul x/2018, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții S.C. B. S.R.L. Iași, C. S.R.L. și D. solicitând instanței obligarea pârâtei D., în calitate de producător, să facă funcțională și în România dotarea "integrare smartphone prin Mirrorlink" și a pârâtelor B. S.R.L. Iași și C. S.R.L. să-i asigure buna funcționare a bunului achiziționat E., așa cum a fost informat că va funcționa cu privire la cele trei dotări "Integrare smartphone prin Mirrorlink", "F." și "G.", dotări care sunt în totalitate sau parțial nefuncționale; pentru ipoteza în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcționale, a solicitat obligarea pârâtelor B. S.R.L. Iași și C. S.R.L. să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleași funcții; reclamantul a mai solicitat obligarea la plata de daune morale în cuantum de 1 leu și obligarea la publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel național, pe pagina de internet a celor 3 pârâte și pe paginile de facebook. În subsidiar, pentru situația în care pârâtele nu pot să îi asigurare buna funcționare a produsului achiziționat, reclamantul a solicitat instanței să constate că termenul de 15 zile prevăzut de art. 13 O.G. nr. 21/1992, cu referire la teza produselor necorespunzătoare, s-a împlinit și să oblige pârâtele la înlocuirea produsului cu unul similar, funcționabil.

La 3 decembrie 2018, înainte de primul termen de judecată, în baza dispozițiilor art. 204 C. proc. civ., reclamantul și-a modificat acțiunea, solicitând instanței a dispune în principal, obligarea pârâtelor la înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar, funcționabil din toate punctele de vedere iar, în condițiile în care acest lucru nu se impune, obligarea pârâtei D. în calitate de producător să facă funcțională și în România dotarea "integrare smartphone prin Mirrorlink", obligarea pârâtelor S.C. B. S.R.L. Iași și C. S.R.L. să-i asigure buna funcționare a produsului achiziționat E. cu privire la dotările "integrare smartphone prin Mirrorlink", "F." și "G." și obligarea pârâtelor la plata daunelor morale în cuantum de 1 leu, precum și la publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel național, pe pagina lor de internet și de facebook.

La termenul din 14.10.2019, în baza dispozițiilor art. 204 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ., raportat la art. 14 O.G. nr. 21/1992 reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata contravalorii bunului achiziționat, iar în baza art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. raportat la art. 3 lit. d) și art. 16 din O.G. nr. 21/1992, respectiv art. 27 alin. (1) lit. d) Legea nr. 296/2004 a solicitat majorarea cuantumului daunelor morale la suma de 10.000 euro. Prin încheierea de ședință din 11.11.2019, instanța a calificat în drept cererea reclamantului A., de majorare a câtimii daunelor morale la suma de 47.000 RON, pe dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.. Față de precizarea reclamantului făcută oral în ședința publică din 14.10.2019, instanța s-a considerat legal învestită cu soluționarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON.

Totodată, a calificat în drept cererea reclamantului A. de solicitare a contravalorii bunului achiziționat, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată, aplicând sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată.

Prin acțiunea formulată la 12 decembrie 2019, înregistrată sub nr. x/2019 și conexată la prezenta cauză prin încheierea din 23.09.2020, reclamantul A. a solicitat instanței în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L. rezoluțiunea contractului nr. x/14.02.2018 încheiat cu S.C. B. S.R.L. Iași, obligarea pârâtei să-i restituie prestațiile efectuate în baza acestui contract, respectiv să-i restituie suma de 47.092 euro pe care a achitat-o, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Așadar, tribunalul s-a considerat învestit de reclamant cu soluționarea unei acțiuni prin care solicită obligarea pârâtei B. S.R.L. la înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar, funcționabil din toate punctele de vedere iar, în condițiile în care acest lucru nu se impune, obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. Iași să-i asigure buna funcționare a produsului achiziționat E. cu privire la dotările "integrare smartphone prin mirrorlink", "internet in the car" și "G.", obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON, publicarea hotărârii într-o revistă de specialitate auto la nivel național, pe pagina lor de internet și de facebook, dar și rezoluțiunea contractului nr. x/14.02.2018 încheiat cu Societatea B. S.R.L. Iași, obligarea pârâtului să-i restituie prestațiile efectuate în baza acestui contract, respectiv să-i restituie suma de 47.092 euro pe care a achitat-o, cu obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin încheierea de ședință din 11 noiembrie 2019, Tribunalul Iași a calificat în drept cererea reclamantului A., de majorare a câtimii daunelor morale la suma de 47.000 RON, pe dispozițiile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Față de precizarea reclamantului făcută oral în ședința publică din 14.10.2019, instanța s-a considerat legal învestită cu soluționarea cererii având ca obiect obligarea pârâtei la plata daunelor morale în cuantum de 47.000 RON.

A calificat în drept cererea reclamantului A., de solicitare a contravalorii bunului achiziționat, ca fiind o modificare a cererii de chemare în judecată.

A constatat că această cerere este formulată după primul termen la care reclamantul a fost legal citat, motiv pentru care a aplicat sancțiunea decăderii reclamantului din dreptul de a-și modifica cererea de chemare în judecată.

Prin încheierea de ședință din 28 septembrie 2020, Tribunalul Iași a lămurit dispozitivul încheierii de ședință din 22 aprilie 2019, în sensul că, în baza art. 406 C. proc. civ., reclamantul a renunțat la judecată în contradictoriu cu pârâta D. în ceea ce privește acțiunea în întregul său.

În baza art. 64 alin. (2) C. proc. civ., a admis în principiu cererea de intervenție în interes alăturat reclamantului formulată de H..

A amânat judecarea cauzei și a stabilit termen de judecată, a dispus citarea intervenientei în interes alăturat H..

În baza dispozițiilor art. 65 alin. (2) C. proc. civ., intervenientei i s-a adus la cunoștință că va prelua procedura în starea în care se află, dar va putea solicita administrarea de probe cel mai târziu până la termenul din 26.10.2020.

Prin încheierea de ședință din 23 noiembrie 2020, Tribunalul Iași a amânat pronunțarea judecării cauzei la 09.12.2020.

Prin sentința nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021, Tribunalul Iași a constatat că prin încheierea de ședință din 11.03.2019, instanța a admis excepția lipsei calității procesual pasive a pârâtei C. S.R.L. și, în consecință, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta C. S.R.L., ca fiind formulată în contradictoriu cu o persoană lipsită de calitate procesual pasivă.

A admis în parte acțiunea, așa cum a fost modificată prin conexarea la prezenta cauză a dosarului x/2019, formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L.

A obligat pârâta B. S.R.L. să plătească reclamantului A. suma de 25.000 RON cu titlu de daune morale.

A respins celelalte cereri formulate de reclamant, ca fiind neîntemeiate.

A obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 20 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. A respins cererea pârâtei de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca fiind neîntemeiată. A admis cererea de intervenție în interes alăturat formulată de intervenienta H..

Împotriva încheierilor de ședință din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 și 23 noiembrie 2020 și a sentinței civile nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021 au formulat apel reclamantul A. și intervenienta H..

Împotriva încheierii de ședință din 11 noiembrie 2019 și a sentinței nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021 a formulat apel pârâta S.C. B. S.R.L.

Prin decizia civilă nr. 116 din 14 martie 2022, Curtea de Apel Iași, secția civilă a dispus următoarele:

A respins apelurile formulate de reclamantul A. și intervenienta H. împotriva încheierilor de ședință din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 și 23 noiembrie 2020.

A respins apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva încheierii de ședință din 11 noiembrie 2019.

A respins apelurile formulate de reclamantul A. și intervenienta H. împotriva sentinței nr. 2/2021 din 7 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă;

A admis apelul formulat de pârâta B. S.R.L. împotriva sentinței nr. 2/2021 din 07 ianuarie 2021, pronunțată de Tribunalul Iași, secția I civilă, hotărâre pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a obligat pârâta B. S.R.L. să-i plătească reclamantului A. suma de 2.000 RON, cu titlu de daune morale, menținând celelalte dispoziții ale sentinței.

Împotriva deciziei civile nr. 116 din 14 martie 2022 pronunțate de Curtea de Iași, secția civilă au declarat recurs reclamantul A. și pârâta B. S.R.L.

i)În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant A. a invocat, în esență, următoarele aspecte întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ.:

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul - reclamant susține că instanța de apel nu a soluționat apelurile declarate împotriva încheierii din 23.11.2020, încheierii din 14.10.2019 și încheierii din 28.09.2020, reținând că "a ascultat cu ocazia deliberării înregistrările, iar consemnarea defectuoasă a declarațiilor martorilor din fata primei instanțe este astfel lipsită de consecințe", soluție neprevăzută de C. proc. civ., deși recurentul a arătat în motivele de apel că au fost respinse în mod nejustificat întrebări esențiale adresate martorilor audiați și nu s-au consemnat toate aspectele discutate în cadrul ședinței, fiindu-i încălcat dreptul de a proba pretențiile.

A mai susținut că instanța de apel, în mod eronat, a reținut că prin precizările depuse de către recurentul-reclamant în fața primei instanțe, la termenul din 10.12.2018, acesta a renunțat în mod implicit la pretenția inițială, fiind încălcate prevederile legale referitoare la principiul disponibilității părților (art. 9 C. proc. civ.), respectiv cele privind renunțarea la judecată (art. 406 C. proc. civ.).

S-a mai arătat că instanța de apel nu a soluționat calea de atac formulată împotriva considerentelor primei instanțe, nici nu le-a înlăturat, nici nu a motivat menținerea lor. Recurentul-reclamant arată că a criticat în motivele de apel considerentele de la fila x a sentinței civile nr. 2/2021 pronunțate de Tribunalului Iași cu privire la opțiunea "Integrare smartphone prin Mirrorlink". Cu toate că prima instanță a reținut că "legislația la nivelul Uniunii Europene restricționează utilizarea unei astfel de aplicații" fără să indice care ar fi acea normă a Uniunii Europene sau națională de interzicere și, deși a arătat că nu există nici o normă europeană sau națională care să restricționeze utilizarea unei astfel de aplicații pe sistemul media al mașinii, atașând în acest sens și adresele Direcției Rutiere din IGPR, instanța de apel nu a soluționat acest motiv de apel.

Instanța de apel nu a înlăturat din considerentele sentinței nr. 2/2021 a Tribunalului Iași reținerea că, "în cauză nu există o neconformitate a produsului deoarece cumpărătorul este obligat să verifice în momentul preluării bunului conformitatea produsului, altfel bunul se consideră a fi fost predat conform", cu încălcarea practicii CJUE de interpretare a Directivei nr: 1999/44. Recurentul arată că potrivit Hotărârii Curții în cauza cu nr. C-497/13, Froukje Faber împotriva Autobedrijf Hazet Ochten BV, "Articolul 5 alin. (3) din Directiva 1999/44 trebuie interpretat în sensul că trebuie să fie considerat o normă echivalentă unei norme naționale care ocupă, în cadrul ordinii juridice interne, rangul de normă de ordine publică și că instanța națională are obligația de a aplica din oficiu orice dispoziție care asigură transpunerea acestuia în dreptul intern, instituind un termen de 6 luni de la predarea bunului în care consumatorul poate proba că bunul vândut nu este conform cu contractul, iar consumatorul nu are obligația de a proba cauza acestei neconformități și nici de a dovedi că originea acesteia este imputabilă vânzătorului."

Invocând motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul arată că hotărârea recurată nu cuprinde răspunsul dat de judecător fiecăruia dintre argumentele invocate în cererea de apel.

În esență, recurentul arată că prin decizia nr. 116/2022, Curtea de Apel Iași nu a răspuns criticilor formulate împotriva sentinței nr. 2/20211.

Astfel, prima instanță a reținut în mod greșit la fila x din sentința nr. 2/2021 că "reclamantul a solicitat înlocuirea produsului în ansamblul său, a autoturismului (nu doar a sistemului de navigare) iar, în subsidiar, aducerea în stare de funcționare a acestui sistem - lucru imposibil, în condițiile în care această opțiune a și fost scoasă din oferta Mercedes".

Susține că aceste rețineri sunt în contradicție cu cele solicitate prin cererea de chemare în judecată, respectiv pârâta "să îmi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleași funcții".

În mod eronat, prima instanță a reținut că în cauză nu există o neconformitate a produsului, deoarece cumpărătorul este obligat să verifice în momentul preluării bunului conformitatea produsului, altfel bunul se consideră a fi fost predat conform, .

Mai arată că prin sentința menționată, prima instanță nu a motivat: înlăturarea probelor depuse la dosar din care reiese că dotarea "Integrare smartphone prin Mirrorlink" nu este o preinstalare, respectiv contractele în care firma Mercedes face această precizare; înlăturarea din probațiune a declarației angajatului pârâtei, "Coordonator de vânzări I.", J.; înlăturarea criticii reclamantului referitoare la faptul că echiparea opțională "Modul de comunicații UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.", înscrisă în contractul de vânzare cumpărare nr. x din 14.02.2018, nu este gratuită, ci inclusă în costul pachetului de bază de 36.925 euro.

Prima instanță a aplicat în mod greșit prevederile legale, reținând că în cauză este vorba de un "viciu ascuns" (conform motivării de la filele x, ale sentinței civile nr. 2/2021), iar prin decizia recurată nu s-a răspuns la această critică.

Prima instanță a reținut, în mod neîntemeiat, că în cauză practica comercială a pârâtei nu a fost una incorectă, înșelătoare, motivând că "vânzătorul nu a ascuns cu intenție reclamantului faptul că acest sistem (opțiunea 15U Integrare smartphone prin Mirrorlink) nu este funcțional".

Recurentul reiterează criticile aduse soluției primei instanțe cu privire la sistemul "MirrorLink", opțiunea "15U Integrare smartphone prin Mirrorlink", aplicația "G.", aplicația "F." și asupra cărora Curtea de Apel Iași nu s-a pronunțat.

Cu referire la probatoriul administrat, recurentul arată că instanța de apel a înlăturat, fără să motiveze, toate probele solicitate cu privire la nefuncționarea conform contractului și informațiilor primite de la pârâtă a opțiunii "Modul de comunicații UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.", încălcând dreptului la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ. și art. 6 CEDO.

Subsumat motivului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul susține că instanța de apel a pronunțat hotărârea recurată cu încălcarea prevederilor legal, menționate în cererea de chemare în judecată.

Din acest punct de vedere, făcând referire la considerentele de la fila x a deciziei atacate, recurentul arată că instanța de apel a apreciat, pe de o parte, ca fiind incidente prevederile art. 1349 și art. 1373 C. civ. și a înlăturat prevederile speciale ale art. 2, 6, 7 și 11 din Legea nr. 363/2007 din 21 decembrie 2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor care transpune în dreptul intern Directiva 2005/29/CE, care definesc practica comercială ilicită, iar pe de altă parte, a reținut că prepușii pârâtei au săvârșit o faptă ilicită constând în neinformarea reclamantului-recurent cu privire la funcționalitatea sistemelor "15U Integrare smartphone prin Mirrorlink" și "Modul de comunicații UMTS pentru utilizarea serviciilor de conectare G.". Recurentul arată că s-a încălcat interpretarea noțiunii de "practică comercială" și "practică comercială înșelătoare", astfel cum a fost reținută în cauza 388/13 Nemzeti împotriva UPC Magyarorszag Kft (considerentele 34 și 39).

Raportat la considerentele de la fila x a deciziei recurate, potrivit cărora prima instanță nu a fost investită cu o "cerere de reducere adecvată a prețului", recurentul susține că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 478 C. proc. civ. și nu pe cele ale art. 10 raportat la art. 13 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora, care transpune în dreptul național Directiva 1999/44/CE, contrar interpretării CJUE în cauza C-32/12 Soledad Duarte Hueros împotriva K. S.A., L. S.A.

Cu privire la considerentele de la fila x din decizia atacată, instanța de apel a interpretat și aplicat în mod greșit dreptul material incident reprezentat de art. 5, 9, 10, 11, 13, 16, 17 și 18 din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora care transpune în dreptul național Directiva 1999/44/CE, Ordonanța nr. 21/1992 din 21 august 1992 privind protecția consumatorilor și practica CJUE - Cauza C32/12, Soledad Duarte Hueros împotriva K. S.A., L. S.A., cu privire la caracterul minor sau major al neconformității.

Prin cererea de recurs, recurentul-reclamant A. a formulat și o cerere de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare pe tema protecției consumatorilor.

ii)Prin cererea de recurs formulată, recurenta-pârâtă B. S.R.L. a invocat, în esență, următoarele aspecte, întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.:

Prin primul motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-pârâtă arată că decizia instanței de apel prin care s-a respins apelul formulat de aceasta împotriva soluției instanței de fond de admitere în parte a cererii reclamantului-intimat, respectiv de majorare a cuantumului daunelor morale de la 1 leu la 47.000 RON, este nelegală și criticabilă, atât sub aspectul neobservării încălcării regulilor de procedură, cât și prin prisma aplicării greșite a normelor de drept material cu privire la nerespectarea termenului imperativ, procedural, prevăzut de art. 204 alin. (1) C. proc. civ.. Recurenta susține că, în mod nelegal, instanța de fond a admis cererea reclamantului-intimat de majorare a cuantumului daunelor morale de la 1 leu la 47.000 RON, considerând că reclamantul-intimat are posibilitatea de a-și modifica cererea cu privire la majorarea cuantumului daunelor morale până la închiderea dezbaterilor, cu încălcarea prevederilor at. 204 alin. (1) și art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ.

Mai arată că instanța de apel a menținut, în mod greșit, soluția instanței de fond, decizie pe care o consideră nelegală întrucât încalcă dispozițiile art. 204 alin. (1) și (2) C. proc. civ. care nu permit părții să își modifice cuantumul pretențiilor după primul termen de judecată la care aceasta este legal citată, depășirea acestui termen fiind sancționată în mod expres cu decăderea, conform prevederilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ.

Susține că orice modificare a cererii de chemare în judecată se poate realiza doar până la primul termen la care reclamantul a fost citat (termen depășit în cadrul judecării dosarului la fond), iar o modificare a cererii de chemare în judecată, ulterior acestui termen, se poate realiza numai cu acordul expres al tuturor părților.

Recurenta arată că nu a fost de acord cu o modificarea cererii de chemare în judecată de către reclamant la momentul respectiv, iar prevederile art. 204 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. trebuie interpretate prin corelare cu prevederile de la alin. (1) ale art. 204 și nu în mod distinct, ca o excepție de la reglementarea expresă cu privire la termenul până la care se poate modifica cererea de chemare în judecată.

În acest sens, condiția esențială, imperativă, ca cererea de modificare a cererii de chemare în judecată să fie formulată până la primul termen la care partea a fost legal citată, își menține efectele, sub sancțiunea decăderii, partea având obligația de a formula cerere de modificare a cererii de chemare în judecată, chiar și în situațiile prevăzute la pct. 1-4 ale alin. (2) ale art. 204 C. proc. civ., până la primul termen de judecată la care partea a fost legal citată.

Apreciază că din cuprinsul art. 204 alin. (2) C. proc. civ. nu rezultă că reclamantul își poate preciza cererea de chemare în judecată ulterior primului termen de judecată la care a fost legal citat, argumentul instanței de fond fiind o adăugare la lege.

Recurenta concluzionează că decizia instanței de apel este nelegală, având în vedere că cererea reclamantului-intimat nu a reprezentat o simplă precizare a cererii, ci o veritabilă modificare a unui capăt de cerere accesoriu sub aspectul obiectului și cauzei civile și a intervenit într-un moment procedural la care reclamantul era decăzut din dreptul de a mai formula o astfel de cerere.

Prin al doilea motiv de recurs, întemeiat pe motivul de casare reglementat de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta învederează că decizia instanței de apel este nelegală în ceea ce privește soluția de obligare a societății la plata către reclamant a daunelor morale în cuantum de 2000 de RON.

Recurenta critică hotărârea instanței de apel pe două linii: se susține nesocotirea normelor imperative de procedură reglementate de art. 30 C. proc. civ. și încălcarea principiului non opțiunii între răspunderea civilă contractuală și răspunderea civilă delictuală, principiu reglementat de art. 1350 C. civ.

Recurenta susține că, în raport de dispozițiile imperative ale art. 30 C. proc. civ., cererea reclamantului de a i se acorda daune morale este o cerere accesorie a cărei soluționare depinde de modul de soluționare a capătului principal de cerere, respectiv înlocuirea produsului, autoturism, cu unul similar funcționabil din toate punctele de vedere.

Or, instanța de apel, pe de o parte, a respins apelul formulat de către reclamant împotriva sentinței prime instanțe și a validat raționamentul acesteia, iar pe de altă parte, a admis capătul de cerere accesoriu (cel referitor la acordarea de daune morale) în condițiile în care, pe fond, au fost respinse toate celelalte capete de cerere ca fiind neîntemeiate, cu încălcarea prevederilor imperative ale art. 30 alin. (4) C. proc. civ.

Recurenta pretinde că printr-o astfel de soluție s-a ajuns la situația în care, pe de o parte, reclamantului i s-a respins pretenția principală, aspect care, implicit, atestă că societatea pârâtă nu este în culpă în raport de pretențiile formulate, iar, pe de altă parte, s-a admis cererea accesorie de acordare a daunelor morale, deși nu s-a reținut o culpă contractuală a societății pârâte.

Recurenta arată că reclamantul și-a întemeiat, în conformitate cu art. 9 C. proc. civ., acțiunea exclusiv pe contractul de vânzare-cumpărare încheiat cu societatea B. S.R.L., astfel încât singurul temei al atragerii răspunderii societății este cel contractual. În acest context, instanța de apel, cu încălcarea dispozițiilor imperative ale art. 1350 alin. (3) C. civ., a stabilit în sarcina societății recurente o răspundere delictuală ca temei al acordării daunelor morale reclamantului, în afara obligațiilor convenite de către părți prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat.

Recurenta-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a invocat, în principal, excepția nulității recursului formulat de recurentul-reclamant A., raportat la prevederile art. 489 alin. (1) și (2) și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., și în subsidiar, a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Totodată, a solicitat respingerea, ca inadmisibilă, a cererii recurentului - reclamant de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene cu întrebări preliminare pe tema protecției consumatorilor. Recurenta-pârâtă a susținut că argumentele recurentului reprezintă o reluare a susținerilor formulate atât la fondul cauzei, cât și în apel, simple nemulțumiri ale părții relativ la modul de soluționare de către instanța de apel a fondului cauzei, fără a fi evidențiate motive concrete de nelegalitate a hotărârii atacate. Cu privire la excepția inadmisibilității cererii formulată de către recurentul reclamant de a sesiza Curtea de Justiție Europeană cu întrebări preliminare, intimata arată că întrebările preliminare nu au menirea de a solicita clarificări cu privire la interpretarea tratatelor Uniunii Europene sau cu privire la validitatea și interpretarea unor norme comunitare. întrebările fac trimitere exclusiv la aspecte de fapt ale speței deduse judecății și nu se încadrează in condițiile de admisibilitate reglementate de art. 267 din TFUE.

Recursul a fost comunicat intimatelor-pârâte C. S.R.L. și M. (cu denumirea anterioară D.) la 15.02.2024 .

La data de 15.03.2024, în termen procedural, intimatele-pârâte au depus întâmpinare, prin care au invocat excepția lipsei calități procesuale pasive și au solicitat scoaterea lor din cauza dedusă judecății.

Recurentul A. nu a depus răspuns la întâmpinările formulate în cauză.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 31 octombrie 2024, completul de filtru a respins excepția nulității recursului declarat de către reclamant, invocată de recurenta-pârâtă prin întâmpinare.

A admis, în principiu, recursurile declarate de către reclamantul A. și de către pârâta S.C. B. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 116 din 14 martie 2024 a Curții de Apel Iași, secția civilă.

A fixat termen pentru judecata recursurilor la 23 ianuarie 2025, ora 9:00, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților.

La termenul de judecată din 23 ianuarie 2025, Înalta Curte a constatat că în cauză nu au calitate de parte intimatele-pârâte C. S.R.L. și M. (cu denumirea anterioară D.), iar prin încheierea din 23 ianuarie 2025, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în dosarul asociat nr. x/2018 a fost respinsă cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene, formulată de către petentul A..

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile declarate sunt fondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

II.1. Recursul formulat de reclamantul A.

Un prim motiv de casare invocat de recurentul reclamant se întemeiază pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.. Potrivit acestui temei legal casarea hotărârii se poate cere numai când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

Din perspectiva motivului de nelegalitate invocat și analizat, Înalta Curte reține că, în actuala reglementare, formularea art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. este una mult mai acoperitoare decât în reglementarea anterioară din vechiul C. proc. civ., întrucât textul nu mai distinge în funcție de sursa încălcării, încălcarea de către instanță a regulilor de procedură prevăzute de lege sub sancțiunea nulității, indiferent dacă sunt cazuri de nulitate absolută sau relativă, de nulitate expresă sau virtuală, condiționată sau necondiționată, sau care privesc atât condițiile extrinseci, cât și pe cele intrinseci ale actului de procedură, determinând incidența acestui motiv de recurs.

Astfel, textul acoperă și cazurile în care nulitatea este necondiționată de existența unei vătămări, prin urmare, partea nu va fi obligată să demonstreze existența unei vătămări, lăsând, desigur, dreptul părții adverse să facă dovada contrară.

Printr-o primă critică subsumată acestui caz de casare, recurentul reclamant susține, în esență, că, în mod nelegal, instanța de apel nu a soluționat calea de atac ordinară exercitată de acesta împotriva încheierilor de ședință din 14 octombrie 2019, 28 septembrie 2020 și 23 noiembrie 2020. S-au criticat, de asemenea, unele considerate avute în vedere de instanța de apel în analiza căii de atac formulate împotriva acestor încheieri.

Critica este nefondată.

Astfel, sub un prim aspect, contrar susținerilor recurentului reclamant, Înalta Curte constată că primul paragraf din dispozitivul deciziei care formează obiectul recursului de față consacră soluția dată de instanța de prim control judiciar apelului exercitat de reclamant împotriva celor trei încheieri de ședință evidențiate în precedent.

Pe de altă parte, nemulțumirea recurentului față de motivele pentru care instanța de apel a respins apelul exercitat împotriva celor trei încheieri nu poate determina casarea hotărârii pe acest temei. Aceasta pentru că, prin considerentele criticate, în mod pertinent instanța de apel a sugerat faptul că, fiind invocat un caz de nulitate a încheierilor condiționat de dovedirea unei vătămări în sensul art. 175 alin. (1) C. proc. civ., prin ascultarea înregistrării ședințelor de judecată, încuviințată de instanța de apel la solicitarea reclamantului apelant, în baza art. 231 alin. (6) C. proc. civ., prin încheierea din 24.11.2021, acesta din urmă nu a fost vătămat, iar dreptul său la apărare în componenta care vizează proba pretențiilor a fost astfel respectat, în același sens fiind, de altfel, și considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 832/2021.

Printr-o altă critică, subsumată aceluiași caz de casare, se susține nelegalitatea deciziei recurate sub aspectul statuării de către instanța de apel în sensul că precizarea cererii de chemare în judecată din data de 10.12.2018 are semnificația unei renunțări implicite la pretenția inițială vizând montarea unui sistem clasic de navigare.

Critica este fondată în considerarea celor ce succed.

Neregularitatea invocată de recurent presupune încălcarea principiului disponibilității părților reglementat art. 9 C. proc. civ., ce guvernează procesul civil.

Înalta Curte subliniază că, din perspectiva dispozițiilor art. 9 C. proc. civ., regula este că, în procesul civil, părțile sunt cele care sesizează instanța cu cereri și apărări asupra cărora judecătorii trebuie să se pronunțe și tot acestea au dreptul de a pune capăt procesului prin renunțarea la judecată sau la însuși dreptul pretins.

În conformitate cu dispozițiile art. 22 alin. (6) C. proc. civ., este absolut necesar ca judecătorul să se pronunțe asupra a tot ceea ce i-au cerut părțile (ofensiv sau defensiv), fără să poată depăși limitele învestirii, decât în cazurile prevăzute de lege.

În cauza de față, curtea de apel, ca primă instanță de control judiciar, în raport de criticile formulate, analizând cauza în fapt și în drept, potrivit art. 476 alin. (1) C. proc. civ., a verificat, în limitele învestirii sale, aplicarea normelor legale de către prima instanță de fond, în raport de care, printre altele, a constatat că reclamantul a renunțat "implicit" la pretenția inițială vizând montarea unui sistem clasic de navigare.

Examinarea acestui motiv de nelegalitate presupune, cu titlu prealabil, verificarea limitelor învestirii primei instanțe sub aspectul obiectului demersului judiciar promovat de reclamant.

Astfel, analizând cererea introductivă de instanță se constată că reclamantul a formulat o sesizare complexă care cuprindea mai multe solicitări principale și subsidiare, printre altele, pretinzând ca pentru ipoteza în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcționale, pârâta să fie obligată să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleași funcții.

Cererea de chemare în judecată a fost precizată de mai multe ori în timpul judecății la prima instanță, după cum se arată în sinteză la pct. I.1. din prezenta decizie, fără ca prin aceste precizări reclamantul să mai evoce solicitarea anterior arătată.

Renunțarea la judecată este reglementată în art. 406-407 C. proc. civ. și reprezintă un act procesual de dispoziție unilateral, individual și, în principiu, irevocabil, prin care, de regulă, reclamantul își manifestă voința de a se desista de la judecată. Rațiunea acestui act de dispoziție rezultă din principiul disponibilității (art. 9 alin. (3) C. proc. civ.), astfel că, dacă reclamantul este cel care a demarat procesul, tot el este în măsură să-i pună capăt, fără a conta care sunt motivele care l-au determinat să acționeze astfel.

În ceea ce privește modalitatea prin care se poate renunța la judecată, art. 406 alin. (1) C. proc. civ. prevede că renunțarea se poate face oricând în cursul judecății, fie verbal în ședință publică, fie prin cerere scrisă. Aceste dispoziții legale impun, așadar, ca manifestarea de voință a titularului actului de dispoziție să fie expresă, clară și fără echivoc, nefiind permis a fi dedusă din alte susțineri ale părții care pot avea alt înțeles decât cel al unei renunțări la judecată.

Or, în cauza de față, după cum mai sus s-a anticipat, deși reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată de mai multe ori succesiv pe parcursul judecății la prima instanță, prin nici una din aceste precizări nu a susținut că renunță la judecata pretenției prin care solicita ca, în cazul în care cele trei dotări nu vor putea fi făcute funcționale, pârâta S.C. B. S.R.L. Iași să fie obligată să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleași funcții.

Concluzionând în sens contrar, respectiv că prin precizarea succesivă a cererii de chemare în judecată reclamantul ar fi renunțat "implicit" la unul dintre capetele de cerere subsidiare formulate prin cererea inițială, instanța de apel a ignorat dispozițiile procedurale care stabilesc regimul juridic al renunțării la judecată ca act de dispoziție al părților, nedând eficiență principiului disponibilității care guvernează procesul civil.

Prin urmare, pentru considerentele expuse, criticile de nelegalitate cu referire la greșita statuare de către instanța de apel în sensul renunțării reclamantului la capătul subsidiar de cerere prin care solicita obligarea pârâtei S.C. B. S.R.L. Iași să îi instaleze gratuit orice alte dotări care să îndeplinească aceleași funcții, cu consecința neanalizării acestei pretenții a reclamantului, se vădesc a fi întemeiate și atrag incidența motivului de recurs prevăzut de art. 488 lin. 1 pct. 5 C. proc. civ.

În fine, referitor la același caz de casare analizat, Înalta Curte constată că recurentul reclamant critică decizia curții de apel susținând nelegalitatea acesteia pentru motivul că instanța de prim control judiciar nu a soluționat apelul formulat împotriva considerentelor primei instanțe care, "deși criticate prin apelul formulat, nu au fost înlăturate de către Curtea de Apel Iași și nici menținerea lor nu a fost motivată."

Cu privire la aceste din urmă susțineri, Înalta Curte reține că potrivit art. 461 alin. (1) C. proc. civ. calea de atac se îndreaptă împotriva soluției cuprinse în dispozitivul hotărârii. Așadar, deși un apel declarat împotriva soluției va cuprinde întotdeauna și o combatere a rațiunilor avute în vedere de hotărârea apelată, totuși un astfel de apel nu poate fi considerat ca fiind îndreptat împotriva considerentelor, iar prevederile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. nu i se aplică. În condițiile în care apelantul tinde la schimbarea soluției, dar aceasta este menținută fie și pentru alte considerente decât cele reținute de instanța anterioară, apelul se respinge, ca nefondat

Dispozițiile art. 461 alin. (2) C. proc. civ. sunt, așadar, de strictă interpretare și aplicare. Ele privesc situația în care partea care a câștigat (sau care nu vrea să atace o soluție parțial nefavorabilă) atacă doar considerentele ("în cazul în care calea de atac vizează numai considerentele hotărârii prin care s-au dat dezlegări..."), nu și aceea în care partea nemulțumită de soluție atacă această soluție, contestând, totodată, în mod firesc și necesar și raționamentul (motivarea) care a stat la baza soluției a cărei schimbare ori anulare se urmărește.

Prin urmare, fără temei susține recurentul reclamant că o parte a apelului său a vizat doar considerentele sentinței primei instanțe, iar calea de atac ordinară exercitată în aceste limite nu a fost soluționată. În realitate, apelul reclamantului a vizat soluțiile din dispozitivul sentinței tribunalului, criticile sale extinzându-se, evident, și asupra considerentelor pentru care prima instanță a respins unele pretenții sau le-a admis în parte, iar acestea și-au găsit rezolvarea în soluția dată de curtea de apel asupra căii de atac cu care a fost învestită.

În același context, Înalta Curte remarcă faptul că susținerile relevante ale recurentului vizând nesoluționarea de către instanța de apel a părții din calea de atac care viza considerentele sentinței evidențiază mai degrabă critici vizând nemotivarea corespunzătoare de către curtea de apel a deciziei pronunțate încât vor fi cercetate cu ocazia analizării motivului de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, printr-un alt motiv de recurs, fundamentat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul reclamant a susținut, în esență, nelegalitatea deciziei atacate întrucât, deși a formulat o cerere de apel prin care a criticat punctual hotărârea pronunțată de prima instanță, hotărârea dată în apel nu cuprinde răspunsul la fiecare dintre argumentele relevante din cererea de apel.

Potrivit temeiului legal pe care au fost întemeiate aceste argumente, casarea hotărârii se poate dispune când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Textul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. consacră, așadar, ipoteze diferite ale aceluiași motiv de recurs - nemotivarea hotărârii - deoarece astfel trebuie calificată atât o hotărâre care nu este deloc sau insuficient motivată, cât și una care cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii.

Înalta Curte reține că din dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. rezultă elementele pe care trebuie să le cuprindă orice hotărâre judecătorească, necesare pentru exercitarea unui control judiciar eficient, textul menționat referindu-se la necesitatea arătării motivelor de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și a celor pentru care s-au înlăturat cererile părților. Din economia textului citat reiese că obligația instanței de a-și motiva hotărârea are în vedere stabilirea în considerentele acesteia a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și raționamentul logico-juridic pe care se întemeiază soluția pronunțată, neîndeplinirea acestor condiții atrăgând casarea.

Motivarea hotărârii este esențială pentru orice proces, constituie o garanție a dreptului la un proces echitabil, în sensul art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și presupune, așadar, indicarea cu suficientă claritate a motivelor pe care se întemeiază soluția adoptată, condiție care, în speța de față, nu este îndeplinită după cum mai jos se va detalia.

Viciile motivării unei hotărâri, în sensul art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la lipsa motivării, la motivarea inexactă ori motivarea insuficientă, hotărârea fiind casabilă, prin prisma acestui motiv de recurs, dacă există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că motivarea hotărârii duce la o anumită soluție însă, în dispozitiv, instanța s-a oprit la soluția contrară, când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora și, în consecință, se exclud reciproc, când lipsește motivarea soluției din dispozitiv sau când aceasta este superficială ori cuprinde considerente străine de natura pricinii.

Invocând acest caz de casare recurentul reclamant susține că decizia recurată este motivată deficitar.

Astfel, recurentul arată că, deși a formulat o cerere de apel prin care a criticat punctual hotărârea pronunțată de prima instanță, decizia dată căii sale de atac nu cuprinde răspunsul la fiecare dintre argumentele relevante din cererea de apel, curtea de apel neținând seama de diversitatea capetelor de cerere și de motivele formulate în calea de atac. Se mai susține că instanța de apel nu a arătat clar motivele pe care își întemeiază decizia și nu a analizat efectiv problemele esențiale exprimate clar pe care le-a supus aprecierii sale.

În acord cu susținerile recurentului, Înalta Curte constată că, într-adevăr, decizia atacată nu corespunde standardelor de motivare stabilite prin dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.

Examinând cererea de apel formulată de reclamant, cum de altfel este și sintetizată în cuprinsul deciziei instanței de apel, Înalta Curte constată că reclamantul a susținut mai multe critici relevante care necesitau analiză, cenzură proprie și răspuns adecvat din partea instanței de apel.

Astfel, prin cererea de apel reclamantul a criticat sentința tribunalului sub aspectul respingerii capetelor de cerere care vizau rezoluțiunea contractului, respectiv antrenarea răspunderii contractuale a pârâtei(înlocuirea produsului, asigurarea funcționării aplicațiilor, reducerea prețului) susținând netemeinicia acesteia din perspectiva constatării conformității produsului livrat, atât sub aspectul reținerii unei prezumții judiciare(dedusă din absența obiecțiilor la preluarea mașinii), cât și din perspectiva caracteristicilor produsului, argumentând explicit aceste susțineri prin trimiteri la probele administrate în cauză cu privire la care a afirmat că au fost ignorate sau greșit apreciate de către judecătorul de primă instanță, invocând incidența prevederilor Legii nr. 449/2003.

De asemenea, a susținut greșita interpretare de către prima instanță a dispozițiilor legale relative la existența viciilor ascunse și legătura acestora cu neconformitatea produsului, făcând, de asemenea, trimitere la probele administrate în cauză, pretinzând aplicabilitatea prevederilor Legii nr. 449/2003, O.G. nr. 21/1992 și O.U.G. nr. 34/2014.

Totodată, reclamantul a criticat sentința tribunalului sub aspectul statuărilor primei instanțe relative la practicile comerciale ale pârâtei, evidențiind probe încuviințate și administrate în dosar, invocând incidența prevederilor Legii nr. 449/2003.

Apelantul reclamant a mai susținut prin apel critici vizând îndeplinirea condițiilor răspunderii contractuale a pârâtei, precum și cu privire la aplicațiile nefuncționale ale mașinii cumpărate și relevanța acestora pentru cumpărător.

Totodată, a invocat critici extinse sub aspectul soluției dată de tribunal cererii sale vizând obligarea pârâtei la plata daunelor morale.

Analizând decizia instanței de apel în partea care vizează considerentele pentru care curtea a respins apelul reclamantului din perspectiva criticilor care vizau soluția dată de tribunal pretențiilor arătate supra, Înalta Curte constată atât caracterul lacunar al acestora, cât și lipsa propriei analize a curții de apel asupra motivelor de apel relevante susținute de apelant, ca și absența referirii la probele administrate în cauză în raport de care a fost respins apelul reclamantului, precum și la dispozițiile legale pretins incidente de apelant.

În acest sens, Înalta Curte remarcă faptul că răspunsurile sumare oferite de instanța de apel criticilor relevante ale apelantului reclamant reprezintă, în fapt, copierea unor paragrafe din sentința tribunalului. Astfel, motivarea curții de apel de la fila x, paragraful 9, până la fila x, paragraful 5 inclusiv, reprezintă o copiere a paragrafelor 4-6 fila x, respectiv paragraful 1 de la fila x din sentința tribunalului, în paragrafele 6-7 de la fila x din decizie este reprodusă partea introductivă a paragrafului 1 de la fila x din sentință, iar paragrafele 9-11 de la fila x din decizie redau paragraful 4 de la fila x din hotărârea tribunalului, iar dacă sunt excluse din decizie aceste paragrafe copiate se evidențiază din plin caracterul laconic al motivării deciziei recurate.

În plus, se remarcă în argumentația curții de apel, prin care se răspunde criticilor apelantului reclamant, absența oricărei referiri la actele normative invocate de apelant, ca și la probele administrate în cauză a căror reapreciere a fost solicitată de către reclamant prin apelul promovat, cu excepția unei trimiteri generale, expeditive, la "amplul probatoriu administrat" care, în opinia instanței de prim control judiciar, ar susține situația de fapt apreciată ca fiind corect reținută de către prima instanță, dar care a făcut obiect de critică în apel.

Prin urmare, Înalta Curtea consideră că motivele redate în cuprinsul deciziei recurate care au justificat respingerea apelului reclamantului nu au aptitudinea de a constitui un raționament logico-juridic judicios, clar și convingător, de natură a susține soluția pronunțată.

În consecință, reținând că hotărârea atacată cu recurs nu respectă cerințele legale de indicare a argumentelor de fapt și de drept care au fundamentat soluția adoptată în cauză, instanța de prim control judiciar neluând în considerare și nerăspunzând în mod coerent tuturor apărărilor relevante afirmate de reclamant prin actele procedurale îndeplinite, Înalta Curte constată că susținerile invocate și încadrate de recurent în motivul de recurs reglementat de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. sunt întemeiate, cazul de casare astfel invocat fiind incident în cauză.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. invocat, de asemenea, de reclamant, prin care se susține aplicarea greșită a unor reglementări din Legea nr. 449/2003 privind vânzarea produselor și garanțiile asociate acestora, O.U.G. nr. 34/2014 privind drepturile consumatorilor în cadrul contractelor încheiate cu profesioniștii, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative, O.G. nr. 21/1992 privind protecția consumatorilor, Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianților în relația cu consumatorii și armonizarea reglementărilor cu legislația europeană privind protecția consumatorilor, respectiv din Legea 296/2004, acesta nu va mai fi analizat de către instanța de recurs.

În acest sens, față de argumentele pentru care a fost găsit întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., respectiv lipsa argumentelor esențiale din decizia atacată cu referire la incidența acestor acte normative și relevanța lor pe fondul litigiului, Înalta Curte constată că nu poate proceda ea însăși la verificarea modului de aplicare a dispozițiilor legale invocate atât timp cât instanța de apel nu a statuat asupra acestor aspecte.

II.2. Recursul formulat de pârâta S.C. B. S.R.L.

Printr-o primă critică recurenta pârâtă invocă nelegalitatea deciziei instanței de apel sub aspectul soluției date apelului formulat de aceasta împotriva încheierii tribunalului din 11.11.2019 prin care a fost încuviințată cererea reclamantului de majorare a câtimii obiectului cererii vizând daunele morale afirmând că instanța de prim control judiciar a nesocotit dispozițiile art. 204 alin. (1), alin. (2) pct. 2 și alin. (3) C. proc. civ.

În esență, recurenta susține că efectuarea actelor de procedură prevăzute la art. 204 alin. (2) C. proc. civ. este subordonată, fie momentului procesual reglementat la alin. (1) al aceluiași articol, fie acordului părților adverse prevăzut la alin. (3) al art. 204 C. proc. civ., pretinzând astfel că majorarea cuantumului obiectului cererii nu poate fi făcută de reclamant decât până la primul termen la care acesta este legal citat, iar ulterior acestui moment, numai cu acordul expres al tuturor părților.

În acest stadiu al analizei, Înalta Curte reține că, deși recurenta pârâtă a încadrat aceste argumente în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și pct. 8 C. proc. civ., cum aspectele semnalate vizează nereguli de ordin procedural, cu referire la încălcarea dispozițiilor legale referitoare la termenul și condițiile modificării cererii de chemare în judecată, acestea vor fi examinate din perspectiva cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., a cărui incidență nu se verifică în cauză, în raport de criticile analizate, după cum se va arăta în continuare.

Potrivit art. 204 C. proc. civ. reclamantul are dreptul să își modifice cererea de chemare în judecată formulată inițial, sub aspectul oricărora dintre elementele esențiale care configurează demersul său judiciar în instanță - părți, obiect și cauză - și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii. Ca moment procesual, cererea trebuie formulată de reclamant numai până la primul termen la care acesta este legal citat, situație în care instanța va dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării care, sub sancțiunea decăderii, va fi depus