ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1111/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

1.1. Cererea de chemare în judecată

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 4 februarie 2014, reclamanta S.C. A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Agenția Națională de Administrare Fiscală - Direcția Generală de Soluționare a Contestațiilor și Agenția Națională de Administrare Fiscală-Direcția Generală de Administrare a Marilor Contribuabili, anularea în parte a Deciziei privind soluționarea contestației nr. 109 din 7 aprilie 2008 și a deciziei de impunere nr. 208 din 12 septembrie 2007, constatarea nelegalității raportului de inspecție fiscală nr. x din 12 septembrie 2007 în privința sumei totale de 4.089.091 RON, reprezentând impozit pe veniturile din salarii, contribuție asigurări sociale datorată de angajator, contribuție individuală de asigurări sociale, contribuție la fondul pentru accidente de muncă și boli profesionale, contribuție a angajatorului la Fondul unic de asigurări sociale de sănătate, contribuție a angajatorului la bugetul asigurărilor pentru șomaj, majorările de întârziere și penalitățile aferente, precum și majorări de întârziere și penalități aferente impozitului pe profit.

1.2. Soluția instanței de fond

Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 1695 din 29 mai 2014, a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat, în parte, Decizia nr. 109 din 7 aprilie 2008 de soluționare a contestației și Decizia de impunere nr. 208 din 12 septembrie 2007, respectiv în ceea ce privește stabilirea în sarcina reclamantei a obligației de plată a sumei totale de 4.089.091 RON, din care 1.060.268 RON accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 RON impozit pe veniturile de salarii și 2.417.039 RON contribuții sociale și accesorii aferente acestora.

Totodată, a obligat pârâta A.N.A.F. să plătească reclamantei suma de 20.100 RON cu titlu de cheltuieli de judecată, din care 20.000 RON onorariu de avocat și 100 RON taxă de timbru.

2.1. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta Agenția Națională de Administrare Fiscală, invocând prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat.

2.2. Procedura de examinare a recursului în completul de filtru

Raportul întocmit potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru și comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 16 decembrie 2015, potrivit art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea de ședință din data de 28 ianuarie 2016, completul de filtru, apreciind incidența în cauză a prevederilor art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., a admis în principiu recursul și a fixat termen pentru judecata cauzei pe fond la data de 28 ianuarie 2016.

3.1. Recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 1695 din 29 mai 2014 este nefondat pentru considerentele care vor fi prezentate în continuare.

3.2. În recursul formulat, așa cum s-a arătat la pct. 2.1., autoritatea fiscală recurentă a invocat motivul de recurs prevăzut la art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat, potrivit căruia, o hotărâre poate fi casată atunci când a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În esență, în cererea de recurs au fost susținute următoarele critici subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., republicat:

- instanța de fond a reținut greșit că sumele achitate în cadrul schemei de plecări voluntare (SPV), în favoarea celor 975 de salariați, nu ar constitui sume asimilate salariilor;

- instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 56 alin. (2) lit. j) și pe cele ale art. 78 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, reținând fără temei că sumele respective ar constitui venituri din alte surse, iar nu venituri asimilate salariilor;

- instanța de fond a ajuns astfel la concluzia greșită potrivit căreia societatea reclamantă nu ar datora suma totală de 4.089.091 RON formată din: 1.060.208 RON accesorii aferente impozitului pe profit; 611.784 RON impozit pe veniturile din salarii și 2.417.039 RON contribuții sociale și accesorii;

- instanța de fond a aplicat în mod greșit prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. referitoare la prezumția legală de lucru judecat în ceea ce privește Sentința nr. 2672/2008, deși era vorba de o altă situație de fapt și de o altă perioadă controlată de organele fiscale;

- instanța de fond a apreciat greșit complexitatea cauzei/litigiului și volumul activității avocaților, atunci când a obligat autoritatea fiscală la plata sumei de 20.100 RON cheltuieli de judecată, din care 20.000 RON onorariul avocat, dispozițiile art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., fiind interpretate și aplicate greșit.

În concluzie, a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței pronunțate și respingerea acțiunii ca neîntemeiată.

3.3. Într-adevăr, instanța de fond a făcut aplicarea în cauză a dispozițiilor art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., republicat, potrivit cărora "oricare dintre părți poate opune lucrul judecat anterior într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă".

Astfel, instanța de fond a argumentat, în esență, că acest articol reglementează prezumția legală de lucru judecat, care reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat.

În acest caz, nu este necesar să existe tripla identitate de părți, obiect și cauză, ci este suficient ca în judecata ulterioară să fie adusă în discuție o chestiune litigioasă care să aibă legătură cu ceea ce s-a soluționat anterior prin hotărâre judecătorească, astfel încât aceasta să nu poată fi contrazisă, indiferent dacă rezolvarea a fost dată prin dispozitiv sau numai în considerente, date fiind dispozițiile exprese ale art. 430 alin. (2) din C. proc. civ.

În optica legiuitorului, există deopotrivă încălcare a autorității de lucru judecat nu doar atunci când vin în contradicție dispozitivele hotărârilor judecătorești, ci și atunci când contradicția operează între considerentele acestora, în sensul de a se nega ceea ce s-a stabilit anterior asupra unei chestiuni litigioase ce a făcut obiect al dezbaterilor și al verificării jurisdicționale. Întrucât lucrul judecat are și o funcție pozitivă, care impune judecății ulterioare respectarea unei chestiuni litigioase tranșate deja printr-o altă hotărâre judecătorească, înzestrată cu autoritate de lucru judecat, rezultă că cea de-a doua instanță nu mai poate face evaluări proprii asupra acelei chestiuni, ci ea constituie premisa demonstrată de la care trebuie să pornească și pe care nu o poate ignora.

Or, în cauza de față, în opinia instanței de recurs, este necontestat că actele fiscale vizează plățile efectuate de societate în perioada decembrie 2004 - mai 2005 în cadrul SPV a 975 de salariați, iar obiectul litigiului, care a format obiectul soluției date prin Sentința nr. 2672 din 14 octombrie 2008 a Curții de Apel București, irevocabilă prin Decizia nr. 2584/2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, l-au constituit sumele plătite de aceeași societate în luna mai 2004 în cadrul aceleiași SPV pentru salariații care renunțaseră la calitatea de angajați în perioada anterioară.

În ambele cauze problema juridică a fost aceeași: calificarea sumelor respective ca fiind venituri de natură salarială sau venituri din alte surse.

În considerentele Deciziei nr. 2584/2009, prin care a fost respins recursul formulat de ANAF împotriva Sentinței nr. 2672/2008, Înalta Curte a reținut că sumele acordate în cadrul SPV nu au natura juridică a veniturilor salariale, atâta vreme cât la data acordării lor, între beneficiarii plătiți și societate nu mai existau raporturi de muncă, plățile fiind făcute după încetarea contractului de muncă.

Or, în cauza de față problema juridică este aceeași: natura juridică a plăților efectuate de societate în perioada decembrie 2004 - mai 2005 în cadrul SPV, fiind necontestat că la data efectuării plăților beneficiarii acestora nu mai aveau calitatea de salariați în cadrul societății.

Oricum, potrivit prevederilor art. 78 alin. (1) lit. c), fost art. 83, din Codul fiscal, în cadrul veniturilor din alte surse se includ, între altele "veniturile primite de (...) foștii salariați, potrivit clauzelor contractului sau în baza unor legi speciale".

Astfel fiind, instanța de fond a reținut în mod corect incidența art. 431 alin. (2) din C. proc. civ., precum și a prevederilor art. 78 alin. (1) lit. c) din Codul fiscal, constatând că societatea nu datorează bugetului de stat sumele de 1.060.268 RON accesorii aferente impozitului pe profit, 611.784 RON impozit pe veniturile din salarii și 2.417.039 RON contribuții sociale și accesorii, din moment ce sumele achitate foștilor salariați, nu constituiau venituri de natură salarială.

3.4. În ceea ce privește cuantumul cheltuielilor stabilite de Curtea de apel, instanța de recurs constată că au fost aplicate prevederile art. 451 alin. (2) C. proc. civ., cuantumul acestora fiind redus de la 44.551 RON la suma de 20.100 RON.

3.5. Astfel fiind, recursul este nefondat, soluția instanței de fond fiind legală și temeinică.

3.6. În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate în cauza de față, instanța de recurs constată incidența prevederilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., astfel că onorariul va fi redus de la suma de 16.524,24 RON la suma de 10.000 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul formulat de Agenția Națională de Administrare Fiscală împotriva Sentinței nr. 1695 din 29 mai 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-pârâtă la plata sumei de 10.000 RON către intimata-reclamantă S.C. A. S.A., reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 aprilie 2016.

Procesat de GGC - MM