Decizia nr. 1981/2020 — ÎCCJ, Secția I civilă — cale de atac împotriva sentinței nr. 1463/2018 a Tribunalului București

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă la 26 iulie 2016, sub nr. x/2016, și precizată la 17 martie 2017, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. S.A., C. S.R.L., D., prin E., F. și H. S.R.L., I. (SC J. SRL), prin lichidator judiciar K. S.R.L., L. și M. S.R.L., obligarea fiecărui pârât la plata sumei de 272.440,06 RON, reprezentând daune morale; la publicarea hotărârii judecătorești ce urmează a fi pronunțată pe posturile de televiziune, ziarele proprii și la alte două televiziuni și două ziare naționale; la plata în solidar a cheltuielilor de judecată. În drept, cererea de chemare în judecată a fost întemeiată pe dispozițiile art. 30 din Constituția României raportat la art. 1349 și următ. C. civ. și pe dispozițiile Legii nr. 3/1974, reintrată în vigoare prin O.U.G. nr. 53/2000, prin Legea nr. 45/2002.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 1463 din 21 iunie 2018, Tribunalul București, secția a IV-a civilă a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de pârâta M. S.R.L.; a admis excepția lipsei calității procesuale pasive, invocată de către pârâtele Libertatea și D., prin E.; a respins, acțiunea formulată de reclamantul A. împotriva pârâtelor Libertatea și D., prin E., ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă și, pe cale de consecință, a respins acțiunea formulată împotriva pârâtelor G. și J. S.R.L. (I.), prin lichidator judiciar K. S.R.L., ca inadmisibilă; a respins acțiunea formulată împotriva pârâtelor B. S.A., C. S.R.L. și M. S.R.L., ca nefondată, obligându-l pe reclamant la plata către pârâta C. S.R.L. a sumei de 13.558,8 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Hotărârea pronunțată în apel Prin decizia nr. 975 din 28 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a respins, ca nefondat, apelul formulat de reclamantul A. împotriva sentinței nr. 1463 din 21 iunie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a IV-a civilă, în contradictoriu cu intimatele pârâte C. S.R.L., S.C. F. și H. S.R.L., J. S.R.L. (I.), în faliment, prin lichidator judiciar K., Libertatea, M. S.R.L., B. S.A. și D., prin E.. L-a obligat pe apelantul-reclamant la plata către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 3,500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Recursul Împotriva deciziei nr. 975 din 28 iunie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie a declarat recurs, în termenul legal, reclamantul A.. În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că, deși a solicitat în apel probe noi care ar fi putut atesta, cu precădere, falsitatea știrii defăimătoare lansate în spațiul public de pârâte, conform căreia este în continuare caterisit (situație infirmată prin decizia nr. 210 din 7 decembrie 2018 a Curții de Apel Constanța), instanța nu a procedat la administrarea acestora, deși erau esențiale pentru soluționarea cauzei. Recurentul a menționat că instanța de apel, într-o manieră injustă și discriminatorie, a ignorat jurisprudența depusă la dosar din care rezultă că, în spețe similare cu cea pendinte, au fost acordate despăgubiri într-un cuantum mai mare față de cele stabilite în prezenta cauză. Deși instanța de apel a făcut referire la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului privind limitele libertății presei, nu a lămurit dacă au fost respectate dispozițiile art. 30 din Constituția României. Recurentul a criticat decizia instanței de apel și din perspectiva faptului că, deși a reținut că i-a fost respectată reputația, conform art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, Curtea, prin hotărârea pronunțată, a atestat un neadevăr cu privire la viața sa socio-profesională, anume că este în prezent caterisit. Totodată, a susținut că este nelegală decizia recurată, întrucât cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligat în favoarea intimatei-pârâte C. S.R.L. este prea mare în raport cu prestația reprezentantului convențional al acesteia, durata și complexitatea cauzei, precum și cu despăgubirile acordate. Invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei recurate, susținând incidența prevederilor art. 124 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Procedura de filtru Intimatele-pârâte C. S.R.L. și E. au depus întâmpinări, prin care au invocat excepția nulității recursului. Prin întâmpinare, intimata-pârâtă J. - societate în faliment - prin lichidator judiciar K. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat. Aceleași concluzii au fost formulate și de intimata-pârâtă B. S.A. prin întâmpinare. Prin raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) C. proc. civ. s-a reținut că recursul este admisibil în principiu, față de valoarea pretențiilor solicitate de recurent prin cererea de chemare în judecată. Prin încheierea din camera de consiliu din 2 iulie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a admis în principiu recursul.

Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând recursul prin prisma criticilor invocate și a normelor de drept aplicabile, Înalta Curte constată următoarele: 6.1 Critica referitoare la faptul că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra solicitării de administrare a probelor formulată de recurent, poate fi încadrată, în măsura în care se pretinde de către parte încălcarea normelor de procedură ce reglementează regimul probelor în apel, în prevederile art. 488 pct. 5 C. proc. civ. Potrivit art. 470 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., cererea de apel trebuie să cuprindă, sub sancțiunea decăderii, și "probele invocate în susținerea apelului". Este real că, în cauză, prin cererea de apel dedusă judecății, recurentul a solicitat ca, la soluționarea căii de atac, să se țină cont de "înscrisurile existente la dosar și atașate la cererea de apel", precum și emiterea "unor adrese de către instanța de apel, către forurile superioare bisericești și militare în scopul dovedirii calității prezente de preot militar." Cu privire la acest aspect, Înalta Curte constată că, potrivit consemnărilor din încheierea de dezbateri din 13 iunie 2019, Curtea a dat cuvântul părților prezente asupra probei cu înscrisurile solicitate de recurent prin cererea de apel, în urma deliberării încuviințând proba și reținând că aceasta a fost deja administrată în procedura prealabilă fixării termenului de judecată. În acest context a consemnat Curtea în cuprinsul deciziei recurate că în apel nu au fost administrate probe noi, de vreme ce acestea se aflau deja la dosarul cauzei și au fost avute în vedere la pronunțarea hotărârii. În consecință, nu se verifică în cauză caracterul fondat al acestei critici. 6.2 Critica referitoare la faptul că instanța de apel nu a luat în considerare, la pronunțarea deciziei recurate, jurisprudența depusă de recurent la dosarul cauzei este nefondată. În ceea ce privește jurisprudența instanțelor naționale, aceasta nu constituie izvor de drept, nefiind obligatorie pentru instanțe. În examenul de legalitate și temeinicie a sentinței, Curtea a reținut că instanța de fond a realizat o corectă analiză a cerințelor răspunderii civile delictuale, pe care le-a corelat cu exigențele libertății de opinie și de exprimare reglementate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și cu jurisprudența a instanței europene în materie, reținând că aceasta este constantă în ceea ce privește protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile. Referindu-se la jurisprudența relevantă a instanței de contencios european (cauzele Petrina c. României, Constantinescu c. României, Bugan c. României, Ralu Filip Traian c. României), Curtea a apreciat că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este absolut, paragr. 2 al acestui articol permițând restrângerea exercitării sale în măsura în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori, printre care și protecția reputației sau a drepturilor altora, fiind necesar să se realizeze un just echilibru între protecția dreptului la libera exprimare și dreptul la reputație al persoanei vizate, protejat de art. 8 din Convenție, ca fiind un element al vieții private. În acest context, conchizând, instanța de apel a considerat că orice restricție adusă libertății de exprimare trebuie să fie prevăzută de legea internă, să urmărească unul dintre scopurile legitime enumerate de paragr. 2 al art. 10 din Convenție și să fie necesară într-o societate democratică, pentru atingerea acestor scopuri. Prin urmare, nu este reală susținerea recurentului care vizează ignorarea de către instanța de apel a jurisprudenței instanței de contencios european în materia libertății de exprimare, decizia conținând motivări în acest sens. 6.3 Față de aceste constatări, nu poate fi primită critica recurentului prin care a susținut că instanța de apel nu a stabilit, concret, dacă au fost încălcate dispozițiile art. 30 din Constituția României. Aceasta întrucât norma constituțională menționată reglementează dreptul la exprimare iar acest drept a fost deja analizat prin prisma legislației infraconstituționale care, prin coroborare cu normele comunitare, îl garantează și conține sancțiuni pentru eventuala încălcare a acestuia. 6.4 Critica referitoare la faptul că, în mod greșit a reținut instanța de apel prevederile art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, deși, prin hotărârea pronunțată a atestat un neadevăr cu privire la viața sa socio-profesională, anume că este în prezent caterisit, este nefondată. Din examinarea deciziei recurate, se constată că instanța de apel nu a statuat asupra faptului că recurentul este în prezent caterisit, ci a examinat dacă fapta reclamată de acesta, respectiv difuzarea unei știri constând în preluarea unei informații furnizate de Arhiepiscopia Tomisului întrunește condițiile pentru calificarea sa ca fiind delict civil, aspect esențial pentru atragerea răspunderii civile delictuală a pârâților, în condițiile art. 1349 și 1357 C. civ. și, implicit, pentru obligarea acestora la plata despăgubirilor solicitate prin cererea de chemare în judecată. 6.5 Motivul de recurs ce vizează cuantumul cheltuielilor de judecată la care plata cărora recurentul a fost obligat către pârâta C. S.R.L. nu poate fi analizat în calea de atac a recursului, în raport de decizia nr. 3/2020 pronunțată în recurs în interesul legii, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că "proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților cu complexitatea și valoarea cauzei și cu activitatea desfășurată de avocat reprezintă o chestiune de temeinicie, iar nu o chestiune de legalitate a hotărârii atacate, ce nu va putea fi analizată pe calea recursului, neîncadrându-se nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 și nici la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ. Concluzionând, Înalta Curte constată că, prin modul de soluționare a apelului, nu au fost încălcate prevederile art. 124 alin. (2) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, astfel cum reclamă recurentul, fiind respectate garanțiile ce privesc dreptul la un proces echitabil. Pentru toate argumentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A. împotriva deciziei nr. 975 A din 28 iunie 2019 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie. În temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte îl va obliga pe recurent la plata către către intimata-pârâtă C. S.R.L. a sumei de 1.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată, reduse conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ., apreciindu-se că valoarea onorariului în cuantum de 7.107,87 RON, pretins de intimată nu se justifică față de complexitatea cauzei și de munca efectiv îndeplinită de avocat în procedura derulată în etapa recursului. PENTRU ACESTE MOTIVE,