ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 349/2022

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 349/2022 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2022)

Ședința publică din data de 22 februarie 2022

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a IV-a civilă, în data de 25 iunie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.A. a solicitat obligarea pârâților B. S.R.L. și C. la plata sumei de 748.882,23 de RON, cu tilu de prejudiciu, imputat reclamantei prin Decizia nr. 4868 din 13.02.2014, emisă de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit și Procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 04.12.2013.

În drept, reclamanta a invocat prevederile art. 1345, art. 1349 alin. (1) și (2) din C. civ., art. 980, art. 982 din C. proc. civ. și art. 6 din C.E.D.O.

Prin încheierea din 06 iulie 2019, Tribunalului București, secția a IV-a civilă a admis excepția necompetenței funcționale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea secției a VI-a Civile a Tribunalului București, unde cauza a fost înregistrată la data de 27 iulie 2019, sub nr. x/2018*.

Pârâtul C. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepțiile prescripției dreptului material la acțiune și lipsei calității procesuale pasive, iar pe fondul cauzei a solicitat respingererea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată.

Totodată, prin precizările pârâtului C. din ședința din data de 06 mai 2019, a fost invocată și excepția nulității cererii de chemare în judecată.

Prin încheierea din 16 mai 2019, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins excepțiile prescripției extinctive, a lipsei calității procesuale pasive a pârâtului C. și a nulității cererii de chemare în judecată și, totodată, a reținut că răspunderea care i se impută acestui pârât este de natură delictuală.

Prin sentința nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a fost admisă în parte cererea de chemare în judecată, a fost obligat pârâtul C. la plata sumei de 748.882,23 RON către reclamantă și a fost respinsă în rest cererea, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

În motivare, tribunalul a reținut că sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale în ceea ce-l privește pe pârâtul C..

Împotriva încheierii din 16 mai 2019 și a sentinței nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, a formulat apel pârâtul C., prin care a solicitat schimbarea sentinței și încheierii pronunțate de prima instanță și în principal, admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune al intimatei și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind prescrisă, iar, în subsidiar, admiterea excepției lipsei calității procesuale pasive a apelantului și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

De asemenea, pe fondul cererii de chemare în judecată, pârâtul a solicitat respingerea în întregime a acțiunii iar, în subsidiar, respingerea în parte a cererii de chemare în judecată, ca nefondată, respectiv pentru partea de prejudiciu aferentă culpei societății reclamante.

Cererea de apel a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VI-a civilă, la data de 17 decembrie 2019.

Prin decizia civilă nr. 474A din 11 iunie 2020, Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, a respins apelul în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L. ca fiind formulat împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă, a admis apelul în contradictoriu cu intimata-reclamantă A. S.A. și a anulat în parte încheierea din data de 16 mai 2019, în ceea ce privește soluția de respingere a excepției prescripției extinctive, ca neîntemeiată.

Totodată, instanța de apel a anulat în parte sentința civilă atacată și, în rejudecare, a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C. ca fiind prescrisă. A menținut celelalte dispoziții ale încheierii și sentinței apelate și a obligat intimata-reclamantă A. S.A. la plata către apelantul-pârât C. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.547 RON, reprezentând taxa judiciară de timbru achitată în apel.

Pentru a pronunța această sentință, instanța de apel a reținut că au fost aplicate greșit prevederile art. 2528 alin. (1) din C. civ. la situația de fapt care reiese din înscrisurile depuse la dosar, întrucât persoana prejudiciată, respectiv reclamanta, a cunoscut atât autorul faptei ilicite invocate, cât și existența și întinderea pagubei încă de la data de 16 decembrie 2013, când i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la 04 decembrie 2013 de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Examinând acest înscris, instanța de apel a constatat că organul de control a reținut neregulile existente, a redat detaliat contribuția pârâtului C. la intermedierea obținerii ofertelor utilizate de reclamantă de la societățile italiene D. S.R.L., cu privire la care s-a stabilit că nu erau autentice și a stabilit cuantumul creanței bugetare la suma de 748.882,23 RON.

În concluzie, instanța de apel a stabilit că termenul de prescripție de 3 ani a dreptului la acțiunea în repararea pagubei cauzate prin pretinsa faptă ilicită a apelantului-pârât a început să curgă, conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., de la data de 16 decembrie 2013, aceasta fiind data când intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emis de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit. A mai stabilit instanța de apel că termenul s-a împlinit la data de 16 decembrie 2016, cursul prescripției nefiind întrerupt conform art. 2537 pct. 2 și art. 2539 alin. (2) din C. civ.

Referitor la întreruperea termenului de prescripție, instanța de apel a reținut că acțiunea înregistrată în dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect anularea deciziei ne. 4868/13.02.204 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x/04.12.2013 și înlăturarea obligației de plată a sumelor stabilite prin cele două acte, iar nu repararea prejudiciului produs intimatei- reclamante prin pretinsa faptă ilicită. A concluzionat că cererea de chemare în judecată invocată de intimată nu produce efectul întreruptiv de prescripție a dreptului la acțiune, întrucât acțiunea din contencios administrativ nu a avut ca obiect dreptul a cărui acțiune se prescrie, nefiind solicitate despăgubiri pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită, ci anularea actelor administrative prin care s-a stabilit obligația de restituire a finanțării nerambursabile.

Prin urmare, instanța de apel a reținut că cererea de chemare în judecată depusă de reclamantă la 29 iunie 2018, a fost introdusă după mai mult de un an și jumătate de la împlinirea termenului de prescripție, astfel că a constatat ca fiind nelegală soluția primei instanțe de respinge a excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune. În consecință, în conformitate cu art. 2506 alin. (2) și art. 2512 din C. civ., a respins cererea de chemare în judecată formulată în contradictoriu cu pârâtul C., ca fiind prescrisă.

La 01 martie 2021, intimata-reclamantă A. S.A., prin administrator special E. și administrator judiciar C.I.I. F., a formulat recurs împotriva deciziei civile nr. 474/2020 din 11 iunie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., prin care a solicitat casarea hotărârii atacate, trimiterea cauzei spre rejudecare și pe fond, menținerea ca legală și temeinică a sentinței civile nr. 2703/2019 din 30 septembrie 2019, pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a civilă.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat principiul disponibilității întrucât nu a analizat apărările reclamantei, ci a reținut de plano toate motivele de apel invocate de pârât.

În considerarea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurenta a arătat că hotărârea cuprinde motive contradictorii întrucât argumentele instanței de apel în privința întreruperii și suspendării cursului prescripției extinctive sunt contradictorii. Recurenta consideră că efectele sunt aceleași, indiferent de temeiul juridic al suspendării, iar instanța de apel trebuia să considere cursul prescripției extinctive întrerupt.

În continuare, recurenta a criticat argumentele instanței de apel, potrivit cărora suspendarea executării silite în cadrul contestației la executare nu afectează cursul prescripției extinctive, întrucât s-a dispus în legătură cu legalitatea executării silite și nu a actului administrativ, prin care s-a stabilit obligația recurentei de restituire a finanțării nerambursabile.

A susținut recurenta că este greșit raționamentul juridic al instanței de apel întrucât, indiferent de temeiul juridic reținut pentru suspendarea prescripției extinctive, efectele sunt identice, astfel că se impunea constatarea intervenirii întreruperii cursului prescripției.

De asemenea, a mai invocat recurenta faptul că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în privința întreruperii cursului prescripției extinctive potrivit încheierilor de suspendare a executării silite, fiind evident că executarea a fost efectuată în baza procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare și a deciziei emisă de A.P.D.R.P., iar suspendarea a avut ca obiect inclusiv efectele acestor titluri.

În acest sens, recurenta a susținut că instanța de apel a încălcat efectul pozitiv al încheierii din 25 iunie 2014 pronunțate în dosarul nr. x/2014 de Judecătoria Târgu Lăpuș, prin care s-a dispus suspendarea executării silite până la soluționarea definitivă a dosarului și al încheierii din 19 noiembrie 2014, pronunțate în același dosar, prin care s-a dispus suspendarea judecării cauzei până la soluționarea definitivă a dosarului nr. x/2014

A concluzionat recurenta că, rezultă astfel că, momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție de 3 ani este data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016.

În dezvoltarea motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., s-a precizat că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2528 din C. civ. potrivit căruia "prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea".

Recurenta consideră că, în mod greșit, instanța de apel a reținut că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită a pârâtului a început să curgă, conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., de la data de 16 decembrie 2013, respectiv de la data când intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emis de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Astfel, recurenta susține că a cunoscut paguba cât și persoana răspunzătoare la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016, întrucât caracterul cert al prejudiciului s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în această cauză.

De asemenea, s-a invocat că atât timp cât creanța față de aceasta nu s-a stins prin prescripție nu se poate constata că față de intimatul-pârât a operat această sancțiune, întrucât prescripția se raportează la natura creanțelor datorate și nu la persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Intimatul-pârât a depus la 12.05.2021 întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate.

Recurenta a depus la 7 iunie 2021 răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea tuturor apărărilor formulate de intimată prin întâmpinare.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din 28 septembrie 2021, constatând întrunite condițiile prevăzute de art. 493 alin. (3) C. proc. civ., instanța a dispus comunicarea raportului către părțile cauzei, pentru a se depune punctele de vedere asupra acestuia, astfel cum prevede art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin încheierea din 7 decembrie 2021 a fost admis în principiu recursul.

Înalta Curte, analizând recursul în limitele controlului de legalitate, în conformitate cu dispozițiile art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., constată că acesta este nefondat pentru considerentele ce succed.

Referitor la primul motiv de nelegalitatea invocat, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că recurenta a invocat încălcarea principiului disponibilității, susținând că instanța de apel a analizat numai criticile invocate de apelantă fără a analiza apărările intimatei, privitoare la temeinicia pretențiilor din cererea de chemare în judecată. Mai mult, instanța de apel a motivat soluția pronunțată prin raportare la prejudiciul viitor, neinvocat de părți.

Înalta Curte reține că această critică este nefondată.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În cauză, instanța de apel a aplicat dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ., pronunțându-se mai întâi asupra excepției prescripției dreptului material la acțiune, astfel că cercetarea în fond a cauzei a devenit inutilă. În conformitate cu cerințele acestui text de lege, reținând caracterul fondat al acestei excepții, instanța de apel nu a mai analizat apărările pe fondul cauzei, formulate de recurenta-reclamantă, sentința pronunțată fiind anulată, ca efect al anulării încheierii prin care s-a respins excepția prescripției. Întrucât cererea de chemare în judecată a fost respinsă ca urmare a intervenirii prescripției, analiza pe fond a condițiilor angajării răspunderii civile delictuale și a modalității de împărțire a răspunderii pentru repararea prejudiciului nu mai era necesară.

În consecință, acest motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins.

Privitor la cel de-al doilea motiv de recurs, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte constată că, în dezvoltarea acestuia, recurenta a formulat critici ce vizează caracterul contradictoriu al motivelor reținute de instanța de apel în argumentarea soluției sale referitoare la întreruperea și suspendarea cursului prescripției extinctive. Recurenta a arătat că efectele sunt aceleași, indiferent de temeiul juridic în baza căruia a intervenit suspendarea, astfel că instanța de apel trebuia să considere cursul prescripției extinctive întrerupt.

Înalta Curte va înlătura, ca nefondat, și acest motiv de recurs, având în vedere că analiza considerentelor deciziei recurate nu impune concluzia existenței unor aspecte contradictorii, raționamentul instanței de apel cu privire la aplicarea regulilor prescripției extinctive fiind clar și coerent.

Astfel, instanța de apel a analizat distinct atât cauzele care ar fi putut duce la suspendarea cursului prescripției, cât și pe cele care ar fi putut duce la întreruperea acestui curs. S-a reținut caracterul legal al cazurilor de suspendare și de întrerupere a cursului prescripției extinctive, precum și a faptului că acestea sunt strict și limitativ prevăzute de lege, concluzionându-se că acestea nu pot fi deduse pe cale de interpretare.

În acest sens, instanța de apel a arătat în mod expres că dispozițiile art. 2537 pct. 2 C. civ. sunt de strictă interpretare și aplicare, prescripția putând fi întreruptă prin introducerea unei cereri de chemare în judecată sau de arbitrare, prin înscrierea creanței la masa credală în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererii de intervenție în cadrul urmăririi silite pornite de alți creditori ori prin invocarea, pe cale de excepție, a dreptului a cărui acțiune se prescrie.

În continuare, instanța de apel a arătat că, astfel cum reiese din considerentele Deciziei nr. 3367 din data de 24 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, acțiunea înregistrată în Dosarul nr. x/2014 a avut ca obiect anularea deciziei nr. 4868 din 13.02.2014 și a procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 04.12.2013 și înlăturare a obligației de plată a sumelor stabilite prin cele două acte, iar nu repararea prejudiciului produs intimatei-reclamante prin pretinsa faptă ilicită săvârșită de apelantul-pârât.

Față de obiectul cererii de chemare în judecată menționată mai sus, a concluzionat instanța de apel că această cerere de chemare în judecată, invocată de intimata-reclamantă, nu produce efectul întreruptiv de prescripție a dreptului la acțiune din prezenta cauză, întrucât acțiunea în contencios administrativ nu a avut ca obiect dreptul a cărui acțiune se prescrie, nefiind solicitate despăgubiri pentru prejudiciul produs prin fapta ilicită a apelantului-pârât, ci anularea actelor administrative prin care s-a stabilit obligația de restituire a finanțării nerambursabile.

Prin urmare, nu există considerente contradictorii privitoare la întreruperea cursului prescripției extinctive.

Celelalte critici formulate de recurentă vizează temeinicia soluției instanței de apel privitoare la neincidența vreunui caz de suspendare a cursului prescripției, recurenta criticând argumentele reținute de instanța de apel, fără a arăta de ce aceste argumente ar fi contradictorii. Mai mult, recurenta susține că suspendările dispuse de instanțe în alte cauze ar fi impus întreruperea cursului prescripției în prezenta cauză.

Aceste critici însă se pot încadra în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și nu în cel prevăzut de pct. 6.

Astfel, criticile recurentei se îndreaptă împotriva considerentelor instanței de apel, potrivit cărora formularea contestației prevăzute de art. 46 nu a avut ca efect suspendarea executării titlului de creanță, conform art. 50 alin. (7) din O.U.G. nr. 66/2011, iar intimata-reclamantă nu a făcut dovada dispunerii suspendării în condițiile prevăzute de art. 14 din Legea nr. 554/2004. Or, aceste considerente nu sunt contradictorii și nici străine de natura cauzei, astfel că Înalta Curte constată netemeinicia și a acestui motiv de recurs.

De asemenea, Înalta Curte constată că tot în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se încadrează și critica prin care recurenta menționează că instanța de apel a încălcat autoritatea de lucru judecat în privința întreruperii cursului prescripției extinctive, potrivit încheierilor de suspendare a executării silite. Recurenta contestă argumentația instanței de apel potrivit căreia suspendarea executării silite dispusă în cadrul contestației la executare nu are efect asupra dreptului material la acțiune în celelalte demersuri judiciare pe care recurenta le poate promova, întrucât legiuitorul nu a prevăzut ipotezele menționate de recurentă privind suspendarea sau întreruperea prescripției extinctive. Aceste critici, în mod evident, nu vizează caracterul contradictoriu al motivelor reținute de instanța de apel, ele urmând a fi analizate în motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8.

În final, Înalta Curte reține că cel din urmă motiv de recurs invocat de recurentă, respectiv cel prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a fost dezvoltat în sensul că hotărârea recurată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 2528 din C. civ., reținându-se greșit că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzate prin fapta ilicită a pârâtului a început să curgă, de la data de 16 decembrie 2013. Recurenta susține că greșit s-a reținut această dată ca fiind cea la care intimata-reclamantă a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, ca urmare a primirii procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emis de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Dimpotrivă, recurenta susține că a cunoscut paguba cât și persoana răspunzătoare la data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, respectiv 24 noiembrie 2016, întrucât caracterul cert al prejudiciului s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în această cauză.

De asemenea, s-a invocat că atât timp cât creanța față de aceasta nu s-a stins prin prescripție nu se poate constata că față de intimatul-pârât a operat această sancțiune, întrucât prescripția se raportează la natura creanțelor datorate și nu la persoanele vinovate de producerea prejudiciului.

Față de aceste critici, Înalta Curte constată că în mod corect a aplicat instanța de apel prevederile art. 2528 alin. (1) C. civ. cu privire la data începerii cursului prescripției, stabilind că persoana prejudiciată a cunoscut atât autorul faptei ilicite invocate, cât și existența și întinderea pagubei încă de la data de 16.12.2013, când i-a fost comunicat procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, încheiat la data de 04.12.2013 de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Potrivit art. 2528 alin. (1) C. civ., prescripția dreptului la acțiune în repararea unei pagube care a fost cauzată printr-o faptă ilicită începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea.

Prin urmare, dreptul la acțiunea în repararea pagubei începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască existența pagubei și pe cel chemat să răspundă.

Or, în cauză, instanța de apel, analizând înscrisurile depuse de părți la dosar, a constat că organul de control a stabilit în procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, încălcarea de către intimata-reclamantă a clauzei cuprinse la art. 14 alin. (1) lit. e) din Anexa I la Contractul-cadru nr. C x/01.02.2007 și la art. 4.2 lit. e) din Secțiunea B a

Acordului multianual de finanțare ratificat prin Legea nr. 316/2001, conform cărora nu sunt eligibile costurile oricăror servicii, bunuri și lucrări care valorează mai mult de echivalentul în RON a 10.000 Euro, pentru care beneficiarul nu a obținut oferte de la cel puțin trei furnizori.

De asemenea, a reținut instanța de apel, că în cuprinsul procesului-verbal, s-a redat detaliat contribuția pârâtului C. la intermedierea obținerii ofertelor utilizate de reclamantă de la societățile italiene D. S.R.L., cu privire la care s-a stabilit că nu erau autentice. Totodată, prin acest act s-a stabilit valoarea creanței bugetare rezultate din nereguli, în cuantum de 748.882,23 RON, reprezentând contribuția din fonduri UE și contribuția publică națională de la bugetul de stat, dispunându-se recuperarea sumei, la care se adaugă dobânzi și penalități calculate conform legislației în vigoare până la data plății efective, de la debitoarea S.C. A. S.A.

Astfel, a concluzionat instanța de apel că la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit, intimata-reclamantă A. S.A. a cunoscut, cu certitudine, atât existența și întinderea pagubei pretins produse prin faptele ilicite săvârșite de apelantul-pârât C., cât și persoana care răspunde pentru aceasta.

Aceste constatări ale instanței de apel, vizând situația de fapt ce rezultă din probele administrate în cauză, respectiv din înscrisurile menționate mai sus, nu pot face obiectul verificărilor instanței de recurs, întrucât, potrivit art. 483 alin. (3) C. proc. civ., recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Prin urmare, în recurs nu pot fi reevaluate probele administrate în cauză și nici nu se poate stabili o altă situație de fapt, acestea fiind atribuții exclusive ale instanței devolutive.

Prin urmare, se reține că instanța de apel, în urma analizării probelor administrate în cauză, a stabilit că procesul-verbal de control, care este și titlu executoriu, în baza căruia a fost pornită executarea silită, cuprindea suficiente elemente pentru ca recurenta să cunoască cu certitudine existența pagubei cauzate patrimoniului său, întinderea acestei pagube și persoana responsabilă pentru producerea acestui prejudiciu.

Astfel, se constată că în mod judicios a statuat instanța de apel că nu era necesară rămânerea definitivă a deciziei nr. 3367 din data de 24 noiembrie 2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2014, pentru a fi formulată cererea de chemare în judecată în vederea reparării prejudiciului, întrucât pe de o parte, procesul-verbal cuprindea elementele necesare și suficiente pentru ca recurenta să cunoască existența și întinderea prejudiciului și, pe de altă parte, pentru că în cadrul acelui litigiu, nu s-au stabilit elemente noi cu privire la paguba invocată de intimata-reclamantă și la persoana răspunzătoare de aceasta.

Astfel, reperul temporal privind determinarea momentului începerii curgerii termenului de prescripție conform art. 2528 alin. (1) din C. civ., nu poate fi data de 16 decembrie 2013, cum greșit susține recurenta, întrucât data soluționării definitive a dosarului nr. x/2014, nu creează un drept nou pentru recurentă.

Momentul soluționării definitive a dosarului menționat doar consolidează efectele procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare emis de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

Contrar susținerilor recurentei, caracterul cert al prejudiciului nu s-a stabilit la data rămânerii definitive a hotărârii pronunțate în dosarul nr. x/2014, creanța având acest caracter de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013.

În consecință, Înalta Curte constată că dispozițiile art. 2528 alin. (1) C. civ. au fost judicios aplicate de instanța de apel, aceasta stabilind corect că prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei cauzată prin faptă ilicită a început să curgă de la data când recurenta a cunoscut atât paguba, cât și pe cel care răspunde de ea, respectiv de la data comunicării procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013 de Agenția de Plăți pentru Dezvoltare Rurală și Pescuit.

În ceea ce privește critica referitoare la suspendarea executării silite prin raportare la litigiile generate de emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare încheiat la data de 04.12.2013, instanța constată că aceasta este nefondată, instanța de apel stabilind în mod corect că suspendarea executării silite în cadrul contestației la executare nu afectează cursul prescripției și caracterul cert al prejudiciului invocat. Astfel, suspendarea executării s-a dispus în cauza în care s-a analizat legalitatea executării silite, iar nu legalitatea actului administrativ prin care s-a stabilit obligația de restituire a finanțării nerambursabile.

În consecință, este nefondată critica ce vizează încălcarea autorității de lucru judecat în privința întreruperii cursului prescripției extinctive, potrivit încheierilor de suspendare a executării silite.

Concluzionând, Înalta Curte constată că instanța de apel a stabilit în mod corect data de la care se calculează cursul prescripției extinctive, precum și faptul că în cauză nu operează întreruperea sau suspendarea prescripției extinctive.

Pentru aceste rațiuni va fi reținută ca nefondată și critica întemeiată pe motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., instanța de apel făcând o aplicare corectă a art. 2528 alin. (1) din C. civ.

Față de considerentele reținute, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte, va respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 474A din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.A., prin administrator judiciar C.I.I. F., împotriva deciziei civile nr. 474A din 11 iunie 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 22 februarie 2022.