ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1975/2020

Ședința publică din data de 7 octombrie 2020

Analizând recursul în conformitate cu dispozițiile art. 499 C. proc. civ., potrivit cărora în cazul în care recursul se respinge fără a fi cercetat în fond, hotărârea de recurs va cuprinde numai motivarea fără a se evoca și analiza motivele de casare, Înalta Curte constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Dolj, secția I civilă, la data de 23 mai 2018, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție, B., C., judecători la Curtea de Apel Craiova și D., judecător la Tribunalul Dolj, solicitând obligarea acestora, în solidar, la plata sumei de 300.000 RON, ce reprezintă prejudiciul cauzat prin modul de soluționare a cererilor sale în justiție, respectiv contravaloarea terenului de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care avea dreptul conform legilor retrocedării, dar pe care instanțele de judecată nu i l-au restituit în natură.

În drept, reclamantul și-a întemeiat cererea pe dispozițiile art. 33 din Legea 10/2001, art. 106 din Legea nr. 18/1991, Legii nr. 303/2004, art. 1349 și următoarele, art. 1373 C. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 1 din Primul Protocol la Convenție.

Reclamantul a expus situația imobilelor ce au aparținut familiei sale și care au fost preluate abuziv de stat, a arătat care au fost demersurile sale în justiție pentru retrocedarea acestor imobile și a apreciat că, prin respingerea cererii de retrocedare în natură, i s-a adus un prejudiciu și sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale.

Prin sentința civilă nr. 707/2018 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Guvernul României, Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, B., C. și D.; s-a dispus amendarea reclamantului cu suma de 1000 RON, în baza art. 187 pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

Învestită cu apelul exercitat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului, la termenul din 9 ianuarie 2020, Curtea de Apel Craiova a dispus amânarea judecării pricinii pentru 23 ianuarie 2020, pentru a se emite adresă către Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în vederea înaintării dosarului nr. x/2014 La același termen de judecată, instanța a dispus rectificarea mențiunilor din sistemul de evidență al dosarului, în sensul că, în loc de Legea 10/2001, să se menționeze că litigiul are ca obiect repararea prejudiciului ca urmare a unor erori judiciare și a pus în vedere apelantului să achite taxa de timbru în cuantum de 6605 RON, aferentă judecății în primă instanță și taxa judiciară în cuantum de 50 RON, aferentă cererii de apel.

Prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, Curtea de Apel Craiova, secția I civilă a disjuns cererea de reexaminare formulată de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj și a declinat competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Dolj; a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă, în contradictoriu cu intimații-pârâți Guvernul României, Ministerul Justiției, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, B., C. și D., având ca obiect pretenții-reparare prejudicii erori judiciare; a respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă; a obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 3302,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecății în primă instanță.

II. Calea de atac exercitată în cauză

Împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 și a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018 a declarat recurs reclamantul A., cu a cărui soluționare a fost învestită Înalta Curte de Casație și Justiție în prezenta cauză.

Dosarul a fost înregistrat la Înalta Curte de Casație și Justiție la data de 21 mai 2020 și a fost repartizat aleatoriu completului de filtru nr. 10, astfel cum reiese din fișa Ecris.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului declarat împotriva încheierii de ședință din 9 ianuarie 2020 și a deciziei nr. 307 din 5 martie 2020, ambele pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, arătând că instanța de apel a calificat cererea ca fiind "acțiune în reparare erori judiciare", fără să pună în discuție acest aspect și fără să acorde cuvântul părților cu privire la această chestiune.

A mai arătat că instanța de apel nu a evidențiat poziția procesuală a părților, nu a examinat și nu s-a pronunțat asupra susținerilor acestora și nici asupra motivelor și temeiurilor de drept invocate de reclamant în acțiune.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că cererea a fost amplu motivată, în fapt și în drept, făcând distincție între răspunderea civilă delictuală reglementată de legile de retrocedare și cererea de despăgubiri pentru erori judiciare; astfel, că, instanța de fond a fost învestită cu judecarea unei acțiuni în pretenții, evaluabilă în bani, despăgubiri calculate conform legilor de retrocedare și principiilor de drept, și această instanță a apreciat că nu se timbrează, având în vedere temeiurile juridice invocate.

Cererea de recurs a fost comunicată intimaților.

Intimatul Ministerul Justiției a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Intimatul a mai arătat că, potrivit art. 457 C. proc. civ., hotărârea judecătorescă este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, indiferent de mențiunile din dispozitivul hotărârii.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității recursului, arătând că decizia nr. 307 din 5 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă este definitivă, iar potrivit art. 634 C. proc. civ., hotărârile definitive sunt acele hotărâri care nu sunt susceptibile de a fi atacate cu recurs.

Intimata Înalta Curte de Casație și Justiție a depus întâmpinare, în termenul legal, prin care a invocat excepția inadmisibilității căii de atac a recursului, potrivit dispozițiilor art. XVIII din Legea nr. 2/2013, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 310/2018, care prevăd că nu sunt supuse recursului cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

La 7 iulie 2020, recurentul a depus răspuns la întâmpinare în cuprinsul căreia a precizat că acțiunea nu vizează acordarea de despăgubiri ca urmare a unor erori judiciare, ci în temeiul legilor de retrocedare.

III. Considerentele Înaltei Curți

În cauza dedusă judecății, reclamantul a învestit instanța de judecată cu o cerere prin care a solicitat obligarea pârâților Guvernul României, Ministerul Justiției, Consiliul Superior al Magistraturii, Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, Înalta Curte de Casație și Justiție a României, B., C. și D., în solidar, la plata sumei de 300.000 RON, reprezentând contravaloarea terenului în suprafață de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care pretinde că era îndreptățit conform legilor retrocedării, și pe care instanțele de judecată nu i l-au restituit în natură.

În argumentarea demersului său judiciar, reclamantul a apreciat că, prin respingerea cererii de retrocedare în natură a imobilelor care au aparținut familiei sale și care au fost preluate abuziv de către stat, i s-a adus un prejudiciu și, ca atare, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile Legii nr. 303/2004, art. 1349 și următoarele, și art. 1373 din C. civ.

Pricina a fost soluționată, în primă instanță de către Tribunalul Dolj, secția I civilă care, prin sentința civilă nr. 707/2018 din 05 octombrie 2018, a respins acțiunea formulată de reclamantul A..

În apel, prin încheierea din 9 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, instanța, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (4) C. proc. civ., care dau posibilitatea instanței să procedeze la calificarea corectă a acțiunii, a constatat că reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare imputate unei acțiuni civile, iar prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, aceeași instanță a dispus disjungerea cererii de reexaminare formulată de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj și a declinat competența de soluționare a acestei cereri în favoarea Tribunalului Dolj; a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de apelantul-reclamant A. împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă; a respins, ca rămas fără efect, apelul incident declarat de apelantul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii împotriva sentinței civile nr. 707 din 05 octombrie 2018, pronunțată de Tribunalul Dolj, secția I civilă; a obligat apelantul-reclamant A. la plata sumei de 3302,5 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru aferentă judecății în primă instanță

Norma legală care reglementează regimul căilor de atac ce pot fi exercitate în materia răspunderii civile delictuale pentru repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare se regăsește în cuprinsul art. 483 alin. (2) din C. proc. civ.

Astfel, potrivit acestui text normativ, în forma în vigoare la data înregistrării cererii de chemare în judecată, respectiv 23 mai 2018:

"Nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile prevăzute la art. 94 pct. 1 lit. a)-j), în cele privind navigația civilă și activitatea în porturi, conflictele de muncă și de asigurări sociale, în materie de expropriere, în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare, precum și în alte cereri evaluabile în bani în valoare de până la 500.000 RON inclusiv. De asemenea, nu sunt supuse recursului hotărârile date de instanțele de apel în cazurile în care legea prevede că hotărârile de primă instanță sunt supuse numai apelului."

Conform art. XVIII alin. (2) din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ., în procesele pornite începând cu data intrării în vigoare a prezentei legi (15 februarie 2013) și până la data de 31 decembrie 2015 (termen care a fost prorogat succesiv prin O.U.G. nr. 62/2015 și ale O.U.G. nr. 95/2016, până la 31 decembrie 2018), nu sunt supuse recursului hotărârile pronunțate în cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare.

Din interpretarea logico-juridică a sintagmei "nu sunt supuse recursului (...) cererile privind repararea prejudiciilor cauzate prin erori judiciare" din cuprinsul normei legale mai sus redate, dar și din aplicarea principiului conform căruia ubi tex non distinguit, nec nos distinguere debemus, reiese că natura pricinii, civile sau penale, în cadrul căreia a fost sâvârșită pretinsa eroare judiciară pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, nu reprezintă un criteriu pentru a se reține incidența art. 483 alin. (2) din C. proc. civ., legiuitorul român apelând la formularea textului legal în termeni generali ceea ce conduce la generalitatea aplicării lui, fără a se putea introduce distincții pe care prevederea legală nu le conține.

Este adevărat că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului dezvoltată în interpretarea noțiunii de "eroare judiciară", consacrată de art. 3 din Protocolul nr. 7 la Convenție, relevă faptul că aceasta este, ca regulă generală, asociată materiei penale, însă, se constată că legiuitorul român, în cuprinsul prevederilor legale mai sus redate, nu a făcut distincția între categoriile de procese, civile sau penale, în care s-a produs eroarea judiciară, ca o abatere de o anumită gravitate de la interpretarea și aplicarea normelor legale, dar care produce consecințe grave asupra drepturilor și libertăților fundamentale ale justițiabililor.

În cauza dedusă judecății, Înalta Curte constată că reclamantul A. a solicitat instanței civile, în temeiul prevederilor Legii nr. 303/2004, a art. 1349 și următoarele, și art. 1373 din C. civ., repararea prejudiciului produs ca urmare a unei pretinse erori judiciare săvârșite cu ocazia soluționării, în mod nefavorabil, a unei cereri de revendicare a unor imobile, preluate în mod abuziv de către stat, în condițiile legilor speciale de reparații, respectiv Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 18/1991.

Cererea de chemare în judecată formulată de către reclamantul A., a fost soluționată, în primă instanță, de Tribunalul Dolj, secția I civilă, prin sentința civilă nr. 707 din 05 octombrie 2018, iar apelul de către Curtea de Apel Craiova, secția I civilă care, prin decizia civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020, a anulat, ca netimbrat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței tribunalului.

Conform prevederilor art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., "Sunt hotărâri defintive (…) hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs".

În aplicarea prevederilor art. 483 alin. (2), coroborate cu cele ale art. 634 alin. (1) pct. 4 din C. proc. civ., decizia Curții de Apel Craiova, secția I civilă nr. 307/2020 din 05 martie 2020 este o hotărâre judecătorească definitivă, motiv pentru care împotriva acesteia nu poate fi exercitată calea de atac a recursului.

Pe de altă parte, se constată că, prin demersul său, reclamantul A. s-a adresat instanței judecătorești cu o acțiune în stabilirea răspunderii patrimoniale a unor judecători, fără să urmeze procedura prevăzută de art. 96 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 826 din 13 septembrie 2005.

Astfel, reclamantul a ales să se îndrepte direct împotriva judecătorilor-pârâți printr-o acțiune sui generis de stabilire a răspunderii patrimoniale a acestora. Or, o încălcare gravă a unei norme de drept de către un judecător prin care a produs o eroare judiciară trebuie mai întâi constatată de o instanță națională în condițiile unui proces echitabil, ca efect al antrenării răspunderii statului, stat care, la rândul său, are o acțiune în regres împotriva judecătorului, dacă se stabilește, tot în cadrul unui proces echitabil, că acesta este cel care a încălcat norma de drept cu gravă neglijență sau rea-credință.

De asemenea, Curtea Constituțională a României, prin Decizia nr. 263 din 23 aprilie 2015, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 415 din 11 iunie 2015, a statuat că dispozițiile art. 134 alin. (2) din Constituție atribuie Consiliului Superior al Magistraturii competența de a se pronunța în domeniul răspunderii disciplinare a judecătorilor și procurorilor și de a identifica în concret existența unei erori judiciare în alte cauze decât cele penale și ca atare, în astfel de situații, îndeplinește rol de instanță de judecată.

Potrivit jurisprudenței Curții Constituționale, accesul liber la justiție nu înseamnă accesul la toate structurile judecătorești și la toate căile de atac. Legiuitorul pune la dispoziția justițiabilului căile de atac optime, cu luarea în considerare a naturii cauzei și a ierarhiei judecătorești de la care începe accesul liber la justiție. Astfel, numai prin lege se pot stabili căile de atac și condițiile în care acestea se exercită.

Recursul are caracterul de jurisdicție exercitabilă numai în cazuri strict determinate, definite lato sensu ca încălcări ale legi.

Recunoașterea unei căi de atac în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală constituie atât o încălcare a principiului legalității, cât și a principiului constituțional al egalității în fața legii, motiv pentru care apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Legalitatea căilor de atac prevăzută expres de dispozițiile art. 457 alin. (1) C. proc. civ. presupune faptul că o hotărâre judecătorească poate fi supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condițiile și termenele stabilite de acesta.

Prin urmare, în afară de căile de atac prevăzute de lege, nu se pot folosi alte mijloace procedurale, în scopul de a se obține reformarea sau retractarea unei hotărâri judecătorești.

Această regulă are valoare de principiu constituțional, dispozițiile art. 129 din Constituție arătând că, împotriva hotărârilor judecătorești, părțile interesate și Ministerul Public pot exercita căile de atac, în condițiile legii.

În consecință, pentru argumentele expuse, recursul exercitat de reclamantul A. apare ca inadmisibil și va fi respins ca atare.

În ceea ce privește recursul exercitat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, se rețin următoarele:

Prin încheierea ce face obiectul prezentei căi de atac, Curtea de Apel Craiova a dispus amânarea judecării pricinii pentru 23 ianuarie 2020, pentru a se emite adresă către Înalta Curte de Casație și Justiție a României, în vederea înaintării dosarului nr. x/2014 La același termen de judecată, instanța a dispus rectificarea mențiunilor din sistemul de evidență al dosarului, în sensul că, în loc de Legea 10/2001, să se menționeze că litigiul are ca obiect repararea prejudiciului ca urmare a unor erori judiciare și a pus în vedere apelantului să achite taxa de timbru în cuantum de 6605 RON, aferentă judecății în primă instanță și taxa judiciară în cuantum de 50 RON, aferentă cererii de apel.

Fiind premergătoare, în sensul în care face corp comun cu decizia pronunțată în cauză și care poate fi atacată numai odată cu aceasta, nu și pe cale separată, în aplicarea art. 464 alin. (4), coroborate cu prevederile art. 494 din C. proc. civ., încheierea din 09 ianuarie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. x/2018 este supusă acelorași căi de atac ce pot fi exercitate împotriva hotărârii judecătorești prin care cauza a fost soluționată.

Prin urmare, considerentele avute în vedere la soluționarea recursului exercitat de reclamantul A. împotriva deciziei civile nr. 307 din 05 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Craiova, sunt comune recursului formulat împotriva încheierii din 09 ianuarie 2020, pronunțată de aceeași curte de apel, în dosarul nr. x/2018.

În legătură cu susținerile recurentului-reclamant A. cu privire la faptul că obiectul pricinii vizează acordarea de despăgubiri în temeiul legilor speciale de reparații, iar nu ca urmare a unor erori judiciare, Înalta Curte reține că art. 22 alin. (4) din C. proc. civ. consacră dreptul și, totodată, obligația judecătorului de a restabili calificarea actelor și faptelor juridice deduse judecății, prin acestea din urmă înțelegându-se nu numai actele de procedură, ci și actele și faptele juridice ca izvoare de drept substanțial.

Astfel, aplicarea corectă a legii este o prerogativă esențială a instanței judecătorești și nu poate face obiectul dispoziției părților decât acolo unde legea o permite expres, întrucât principiul disponibilității nu poate avea nicio înrâurire asupra obligației și îndreptățirii instanței de a cunoaște dreptul aplicabil și de a-i da eficiență, potrivit principiului iura novit curia.

Prin urmare, judecătorul este îndreptățit să procedeze la recalificarea, din punct de vedere juridic, inclusiv a naturii juridice reale a cererii, cu implicații asupra normelor juridice aplicabile, atât din perspectiva dreptului substanțial, cât și din perspectiva dreptului procesual.

În consecință, temeiul juridic al acțiunii poate fi pus în discuție de către instanța de judecată, care, în exercitarea rolului activ, este îndreptățită să dea acțiunii calificarea juridică exactă, aspect constatat de curtea de apel, care, prin încheierea din 9 ianuarie 2020, a reținut că reclamantul a sesizat instanța cu o acțiune în repararea prejudiciului material cauzat prin erori judiciare determinate de respingerea unei acțiuni civile, scopul urmărit de reclamanul A. prin acțiune constând în obligarea pârâților la plata sumei de 300.000 RON, ce reprezintă prejudiciul cauzat prin modul de soluționare a cererilor sale în justiție, respectiv contravaloarea terenului de 505 mp, situat în Craiova, str. x, la care pretinde că ar fi îndreptățit în temeiul legilor speciale ale retrocedării, dar pe care instanțele de judecată nu i l-au restituit în natură.

Prin urmare, Înalta Curte constată că, în realitate, prin modalitatea în care a prezentat situația de fapt prin cererea introductivă de instanță, aflată la dosarului nr. x/2018 al Tribunalului Dolj, contrar celor susținute prin răspunsul la întâmpinare, depus în recurs, reclamantul A. a susținut că prejudiciul este cauzat prin faptele comise de cei au judecat acțiunea în revendicare, care "au acționat cu rea-credință, prin încălcarea gravă a normelor legale imperative și a principiilor de drept" și care, în opinia sa, atragere incidența dispozițiilor art. 1349 din C. civ. care reglementează răspunderea civilă delictuală și art. 1373 din același act normativ privind răspunderea comitenților pentru faptele prepușilor.

Reiese, așadar, că demersul judiciar al reclamantului A. vizează acordarea de despăgubiri pentru pretinsele erori judiciare comise de către instanță cu ocazia soluționării pricinii, pricina ce a fost soluționată printr-o hotărâre definitivă ce se prezumă că exprimă adevărul și, deci, se bucură de o prezumție de validitate, cât timp subzistă în ordinea juridică.

În raport de cele anterior constatate și de dispozițiile legale evocate, în temeiul art. 493 alin. (5) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 și a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de reclamantul A. împotriva încheierii din 9 ianuarie 2020 și a deciziei civile nr. 307/2020 din 5 martie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Craiova, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Potrivit dispozițiilor art. 493 alin. (5) C. proc. civ., decizia nu este supusă niciunei căi de atac și se comunică părților, conform art. 427 alin. (1) C. proc. civ.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 octombrie 2020.