ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1370/2020

Ședința publică din data de 2 iulie 2020

Asupra recursurilor de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea civilă formulată la data de 12 aprilie 2018 și înregistrată sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat instanței, în contradictoriu cu pârâtul B., ca, prin hotărârea ce o va pronunța, să dispună:

- obligarea pârâtului la plata de despăgubiri în cuantum de 300.000 RON, reprezentând daune morale conform art. 253 alin. (4) noul C. civ.

- obligarea pârâtului, pe cheltuiala acestuia, la publicarea hotărârii judecătorești, conform art. 253 alin. (3) lit. a) noul C. civ., atât într-un ziar de circulație națională, cât și prin lecturarea la o televiziune națională.

Prin sentința civilă nr. 118 din 14 februarie 2019, Tribunalul Maramureș, secția I civilă a admis, în parte, acțiunea, formulată de reclamantul A..

A obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 3000 RON cu titlu de daune morale.

A obligat pârâtul B. să publice dispozitivul prezentei hotărâri într-un ziar de circulație națională.

A respins, ca neîntemeiate, celelalte pretenții și cereri formulate; fără cheltuieli de judecată.

Prin decizia civilă nr. 142 A din 20 iunie 2019, Curtea de Apel Cluj, secția I civilă a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 118 din 14.02.2019 a Tribunalului Maramureș, pe care a schimbat-o, în parte, în sensul că a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 RON cu titlu de daune morale.

A menținut restul dispozițiilor sentinței atacate.

A respins apelul declarat de pârâtul B. împotriva aceleiași sentințe.

Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recursuri reclamantul A. și pârâtul B..

Recursul reclamantului:

Recurentul-reclamant A. a solicitat admiterea recursului, modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 70-75, art. 253 alin. (4) C. civ., art. 10 din CEDO, art. 30 alin. (1) din Constituție.

În cuprinsul cererii de recurs, reclamantul a dezvoltat următoarele critici:

Instanța de apel nu a stabilit, în mod corect, cuantumul despăgubirilor acordate, în condițiile în care, prin afirmațiile făcute de recurentul - pârât în cadrul unei emisiuni televizate, conținând informații nefundamentate pe o bază factuală solidă, însă prejudiciabile, i-au fost încălcate: dreptul la onoare, dreptul la reputație și dreptul la propria imagine; a suferit un prejudiciu moral constând în lezarea onoarei și deteriorarea bunei sale reputații în societate.

Fiind o persoană publică, după cum jurisprudența CEDO a încadrat în această categorie de persoane în mod preponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcții de demnitate într-o structura statală, recurentul-reclamant a apreciat că suma de 10.000 RON acordată de instanța de apel cu titlu de daune morale este insuficientă.

Recurentul-reclamant a mai arătat că, raportat la art. 10 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, Curtea Europeana a Drepturilor Omului ia în calcul trei elemente care trebuie avute în vedere în momentul exercitării dreptului la libera exprimare, și anume: măsura în care subiectul abordat în cadrul exprimării litigioase este unul de interes public, gravitatea și contextul afirmațiilor făcute și gradul de severitate al sancțiunii.

În opinia recurentului-reclamant, afirmațiile făcute de pârât nu pot fi catalogate drept informații de interes public deoarece exprimările acestuia sunt pur injurioase, neavând nicio legătură cu subiectul emisiunii la care participa, iar contextul în care au fost făcute este unul public, fapt ce a dus la denigrarea imaginii reclamantului atât ca primar al orașului Borșa, cât și a unui simplu cetățean al acestui oraș.

Fapta săvârșită de către pârât este o atingere nepermisă de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pârâtul exercitându-și drepturile și libertățile constituționale cu rea-credință.

În conformitate cu dispozițiile art. 242 din noul C. civ., orice persoană fizică are dreptul la ocrotirea valorilor intrinseci ființei umane, cum sunt viața, sănătatea, integritatea fizică și psihică, demnitatea, intimitatea vieții private, libertatea de conștiință, creația științifică, artistică, literară sau tehnică.

Totodată, persoana fizică ale cărei drepturi nepatrimoniale au fost încălcate ori amenințate poate cere oricând instanței, conform art. 253 alin. (1) lit. c) C. civ., "constatarea caracterului ilicit al faptei săvârșite, dacă tulburarea pe care a produs-o subzistă".

Având în vedere numărul mare de procese pe care Primăria Orașului Borșa le poartă cu C., recurentul-reclamant este de părere că pârâtul, în mod repetat, a denigrat imaginea sa atât ca primar al orașului Borșa, cât și ca persoană fizică.

În opinia recurentului, prejudiciul pretins de către reclamant poate fi cu claritate identificat sub aspectul existenței și al întinderii, poate fi identificată o legătură între fapta ilicită invocată și prejudiciu, atâta timp cât fapta ilicită există, aceasta aducând atingere unui drept sau interes legitim.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului arată faptul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației, având în vedere, totodată, gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora.

Jurisprudența este constantă în ceea ce privește admiterea acțiunilor având ca obiect răspunderea civilă delictuală prin lezarea demnității în cauzele în care afirmațiile defăimătoare au fost făcute pe rețelele de socializare, transmise prin mass-media ori prin presă.

Cuantificarea prejudiciului moral nu este supusă unor criterii legale de determinare, cuantumul daunelor morale stabilindu-se de către instanța de judecată prin apreciere, în funcție de consecințele negative produse asupra celui în cauză în plan fizic și psihic, importanța valorilor lezate, măsura în care acestea au fost lezate, intensitatea cu care au fost percepute consecințele vătămării, efectul produs asupra situației sociale, familiale și profesionale, toate acestea fiind subordonate unei aprecieri rezonabile, pe o bază echitabilă corespunzătoare prejudiciului real și efectiv produs.

Recursul pârâtului:

Recurentul-pârât a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârii atacate, în sensul respingerii apelului declarat de reclamant, admiterii apelului declarat de pârât, modificării sentinței civile nr. 118 din 14 februarie 2019 a Tribunalului Maramureș și respingerii acțiunii reclamantului. În drept, cererea de recurs a fost întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Considerentele Curții de Apel Cluj, prin care s-a reținut că "Reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate și care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului, deoarece s-au eliberat procesele-verbale încă din 2006, cu 10 ani înainte ca el să fie primarul orașului Borșa și problema neexecutării hotărârilor judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate al C. nu este o problemă între Primăria orașului Borșa si C. pe această speță, ci între C. si Direcția Silvică", sunt construite cu aplicarea greșită a normelor de drept material, apreciindu-se în mod nelegal că neexecutarea sentinței nr. 217/2004 a Judecătoriei Aleșd, prin care s-a dispus reconstituirea dreptului de proprietate al C. pentru suprafața de 17.000 hectare teren forestier, este o problemă între C. și Direcția Silvică.

Așadar, Curtea de Apel Cluj a apreciat, cu aplicarea greșită a normelor de drept material, că problema neexecutării hotărârilor judecătorești de reconstituire a dreptului de proprietate al C. nu este o problemă între Primăria orașului Borsa și C. pe această speță, ci între C. si Direcția Silvică, neobservând prevederile legale care stabilesc competențele comisiilor locale, iar raportat la aceste atribuții legale se poate concluziona că nereconstituirea efectivă a dreptului de proprietate al C. este vina exclusivă a Comisiei locale Borșa, condusă, din anul 2014, de reclamantul A., în calitate de președinte și primar.

De asemenea, a arătat recurentul-pârât, hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, în acest sens dezvoltând argumente ce țin de existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției autorului faptei ilicite, prin raportare la dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (1) din Constituție, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, recrentul-pârât a susținut că nu a făcut decât să prezint fapte, documente, analize și judecăți de valoare cu privire la subiecte de interes public, demersul său fiind unul de informare, atât a proprietarilor de păduri, cât și a comunității locale, dar și a publicului larg, cu privire la un caz reprezentativ de nerespectare a justiției si a cetățenilor - nerespectarea, mai bine de 15 ani, a unei hotărâri definitive si irevocabile.

Recurentul-pârât apreciază că, pentru determinarea caracterului licit sau ilicit al acestor fapte, analize si judecăți de valoare, Curtea de Apel Cluj trebuia să analizeze dispozițiile legale incidente în raport cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în privința conflictului dintre dreptul la viață privată prevăzut de art. 8 din Convenție și dreptul la informare prevăzut de art. 10 al aceleiași Convenții.

În opinia sa, instanța de apel a încălcat prevederile art. 30 din Constituție, care reglementează libertatea de exprimare.

În acest sens, Curtea de Apel Cluj trebuia să stabilească în ce măsură pârâtul, prin afirmațiile făcute în emisiunea de la D., a exercitat dreptul la liberă exprimare în limitele prevăzute de lege, sau, din contră, a depășit aceste limite, lezând dreptul reclamantului la imagine, ca o componentă a dreptului la viață privată.

Curtea de Apel Cluj trebuia să rețină că, deși recurentul-pârât nu a acționat în calitate de jurnalist, ci ca președinte al C., îi este aplicabilă obligația reținută de Curtea Europeana a Drepturilor Omului, în sensul de a prezenta o bază factuală pentru afirmațiile exprimate.

În acest sens, în lumina criteriilor menționate de CEDO și a distincției între fapte și judecăți de valoare, recurentul-pârât apreciază că a făcut proba verității în contextul afirmațiilor sale, iar judecățile de valoare nu trebuiau probate.

Instanța de apel, la fel ca și prima instanță, nu a analizat, în concret, care sunt afirmațiile defăimătoare.

În acest context, al comunicăii unor judecăți de valoare și a unor fapte veridice, cu o bază factuală suficientă, mesajul transmis la D. nu se circumscrie noțiunii de faptă ilicită, astfel cum a fost aceasta definită prin raportare la jurisprudența CEDO în materie de libertate de exprimare.

Prin urmare, a arătat recurentul-pârât, în condițiile în care afimațiile sale nu îndeplinesc condițiile unei fapte ilicite, nu poate să existe nici prejudiciu.

S-a mai susținut că soluția recurată încalcă art. 30 alin. (1) din Constituție, art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu respectă jurispriudența Curții Europene a Drepturilor Omului, în sensul că nu s-a făcut distincție între persoane private și persoane care acționează într-un context public sau care au calitatea de oameni politici.

Astfel, a arătat recurentul-pârât, afirmațiile sale din cadrul emisiunii D. nu au vizat viața privată a reclmantulul, ci făceau parte dintr-o dezbatere de interes general privind refuzul aplicării unei hotărâri judecătorești din anul 2004. Emisiunea de la D. a relatat fapte susceptibile să contribuie la o dezbatere într-o societate democratică și a privit personalități politice în exercitarea funcțiilor oficiale ale acestora. Emisiunea nu poate fi asimilată, de exemplu, unui reportaj care privește detalii din viața privată a unei persoane care nu îndeplinește astfel de funcții.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., recurentul-pârât a invocat următoarele critici:

Curtea de Apel Cluj, reținând în considerentele deciziei atacate că "Reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate și care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului, deoarece s-au eliberat procesele-verbale încă din 2006, cu 10 ani înainte ca el să fie primarul orașului Borșa (...)" a pronunțat o hotărâre cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 541 din 26 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul x/2017, prin care s-a reținut că nu a fost îndeplinită de către Comisia Locală Borșa obligația legală de punere efectivă în posesie cu privire la suprafața de 17.000 ha teren forestier.

La data de 30 septembrie 2020, reclamantul A. a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâtul B., solicitând respingerea căii de atac declarate de acesta.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 20 februarie 2020, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente în cauză raportat la situația de fapt reținută de instanțele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Se impune a se face precizarea că vor fi analizate criticile invocate atât de reclamant, cât și de pârât, din perspectiva motivului de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat de ambii recurenți.

În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., invocat de recurentul-pârât, în sensul că instanța de apel a pronunțat o hotărâre cu încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței civile nr. 541 din 26 februarie 2018, pronunțată de Judecătoria Sighetu Marmației în dosarul x/2017, prin care s-a reținut că nu a fost îndeplinită de către Comisia Locală Borșa obligația legală de punere efectivă în posesie cu privire la suprafața de 17.000 ha teren forestier, acesta nu poate fi reținut, critica menționată neputând fi încadrată în motivul de casare menționat, raportat la obiectul litigiului - obligarea pârâtului la plata unor daune morale ca urmare a unor afirmații defăimătoare la adresa reclamantului.

Prin cererea de recurs, reclamantul A. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, solicitând casarea deciziei atacate, în sensul admiterii acțiunii introductive, astfel cum a fost formulată, și acordării daunelor morale solicitate, în cuantum de 300.000 RON.

Acesta a apreciat că nici instanța de fond și nici instanța de apel nu au stabilit corect, în raport de gradul de lezare al valorilor nepatrimoniale ocrotite prin dispozițiile art. 70-75, art. 253 alin. (4) C. civ., cuantumul despăgubirilor acordate.

Recurentul-reclamant a susținut, în esență, că suma de 10.000 RON, acordată de instanța de apel cu titlu de daune morale, este insuficientă și nu respectă cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs, prin raportare la conținutul jignitor al afirmațiilor lipsite de bază factuală concretă și la persoana sa, care este o persoană publică, jurisprudența CEDO fiind constantă în a încadra în această categorie de persoane în mod preponderent oamenii politici sau cei care ocupă funcții de demnitate într-o structura statală, considerând că instanța nu a avut în vedere poziția lui socială și profesională respectabilă în cadrul comunității și a ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei, demnității și imaginii acestuia.

A mai arătat că libertatea de exprimare, astfel cum este ea consacrată în art. 10 din Convenție, constituie unul dintre fundamentele esențiale ale unei societăți democratice, însă, exercitarea acestei libertăți nu trebuie să fie făcută abuziv și discreționar, ci trebuie subsumată bunei credințe în exercitarea ei, respectiv, trebuie supusă unor formalități de bune intenții, de asemenea manieră încât să nu depășească condiția "necesității într-o societate democratică".

Recurentul-reclamant apreciază că afirmațiile făcute de pârât nu pot fi catalogate drept informații de interes public deoarece exprimările acestuia sunt pur injurioase, neavând nicio legătură cu subiectul emisiunii la care participa, iar contextul în care au fost făcute este unul public, fapt ce a dus la denigrarea imaginii reclamantului atât ca primar al orașului Borșa, cât și a unui simplu cetățean al acestui oraș.

Fapta săvârșită de către pârât reprezintă, în opinia recurentului-reclamant, o atingere nepermisă de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte, pârâtul exercitându-și drepturile și libertățile constituționale cu rea-credință.

Pe de altă parte, prin recursul său, recurentul-pârât B. a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a condițiilor răspunderii civile delictuale, în acest sens dezvoltând argumente ce țin de existența faptei ilicite, a prejudiciului, a legăturii de cauzalitate între faptă și prejudiciu, precum și a vinovăției autorului faptei ilicite, prin raportare la dispozițiile art. 1349 alin. (1) și (2), art. 1357 alin. (1) C. civ., art. 30 alin. (1) din Constituție, art. 8 și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, precum și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

Astfel, a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite întrucât, în contextul comunicăii unor judecăți de valoare și a unor fapte veridice, cu o bază factuală suficientă, mesajul transmis la D. nu se circumscrie noțiunii de faptă ilicită, astfel cum a fost aceasta definită prin raportare la jurisprudența CEDO în materie de libertate de exprimare.

Înalta Curte reține faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme pe care s-au întemeiat în bună măsură susținerile și apărările părților aflate în litigiu și care se impun a fi avute în vedere în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanță a fost învestită.

Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine".

Potrivit art. 1349 alin. (1) C. civ., "Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane".

Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la paragraful 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La paragraful 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești.

Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenție nu este unul absolut. Dacă paragraful 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, paragraful 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși.

Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale.

Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 paragraful 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 paragraful 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor.

Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de paragraful 2 al art. 10.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că paragraful 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor.

În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii.

Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România).

Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, par. 38).

În fapt, în cauza de față, în emisiunea "Întrebări și Răspunderi" difuzată pe postul național de televiziune D., la data de 22 ianuarie 2018, în contextul prezentării situației legate de executarea unei hotărâri judecătorești, respectiv punerea în posesie a C. cu suprafața de 17000 ha teren forestier, suprafață asupra căreia dreptul de proprietate a fost reconstituit prin sentința civilă nr. 217/2004, pronunțată de Judecătoria Aleșd, pârâtul a afirmat la adresa reclamantului că este "…negru și la suflet și este negru și la fapta lui", "e negru ca și curul la ceaun", "are o dictatură în el ca un atotstăpânitor, un faraon".

Instanțele fondului l-au sancționat pe pârât apreciind că fapta acestuia, de a se exprima în cadrul unei emisiuni difuzate la o oră de maximă audiență, pe un post național de televiziune, la adresa reclamantului, utilizând termenii menționați în cuprinsul acțiunii introductive ("negru ca și curul de la ceaun", "un faraon" și "un dictator") și imputându-i acestuia fapte nereale, întrunește elementele necesare angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului.

Înalta Curte reține că un astfel de limbaj nu poate fi încadrat în doza de exagerare sau de provocare permisă în cadrul libertății de exprimare, cuvintele și expresiile folosite de pârât fiind de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, cum în mod legal au reținut instanțele fondului.

Afirmațiile pârâtului depășesc în mod evident realitatea factuală, fiind lipsite de orice suport real, neputând fi circumscrise unui material de presă de investigație sau unei dezvăluiri senzaționale, de maximă și imediată actualitate și de interes public.

Astfel, așa cum a reținut instanța de apel, reclamantul nu se face vinovat de faptele imputate și care au atras aprecierile defăimătoare din partea pârâtului.

În cauză nu a fost făcută proba verității cu privire la faptele afirmate de către pârât, în sensul că reclamantul ar fi împiedicat punerea în executare a hotărârilor judecătorești în baza cărora s-a reconstituit dreptul de proprietate în favoarea C..

În opinia Înaltei Curți, astfel de afirmații sunt de natură să-i afecteze reclamantului onoarea, demnitatea și reputația și să îi producă acestuia un prejudiciu nepatrimonial, asupra căruia instanțele anterioare au apreciat în mod corect.

Libertatea de exprimare nu poate și nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane.

Așa cum s-a constatat de către instanțele anterioare, prin comportamentul pârâtului, s-a depășit limita impusă de normele de conviețuire socială, fiind afectat dreptul la demnitate și reputație al reclamantului, prin această faptă ilicită provocându-se acestuia o daună morală, un prejudiciu, constând în suferința psihică încercată, dar și impactul asupra relațiilor sale sociale, legătura de cauzalitate fiind evidentă.

Raportat la situația de fapt, se poate aprecia că au fost respectate dispozițiile art. 253 alin. (4) C. civ., potrivit cărora persoana prejudiciată poate cere despăgubiri sau, după caz, o reparație patrimonială pentru prejudiciul, chiar nepatrimonial, ce i-a fost cauzat, dacă vătămarea este imputabilă autorului faptei prejudiciabile, în condițiile în care s-a stabilit în mod cert existența faptei ilicite imputabilă pârâtului, care a depășit limitele dreptului de exprimare, astfel cum e garantat de art. 10 din CEDO.

Art. 72 C. civ. reține că orice persoană are dreptul la respectarea demnității sale, fiind interzisă orice atingere adusă onoarei și reputației unei persoane fără consimțământul acesteia ori fără respectarea limitelor prevăzute la art. 75, adică a celor permise de lege sau de convențiile și pactele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

În mod contrar criticilor formulate de pârât, soluția instanțelor de fond adoptată pe baza concluziei producerii unui prejudiciu prin acțiunile pârâtului - care, în materia analizată, semnifică o atingere adusă dreptului la imagine și la demnitate al reclamantului - nu este consecința unei judecăți formale, pe baza reținerii neprobării de către partea interesată a unui prejudiciu de ordin moral, ci este rezultat al unei evaluări complexe a ansamblului circumstanțelor cauzei, prin utilizarea tuturor criteriilor proprii unui astfel de litigiu, în care se pune în discuție apărarea dreptului personal nepatrimonial constând în onoare, demnitate și reputație în raport de libertatea de exprimare, după criterii deduse din jurisprudența CEDO.

Așadar, contrar susținerilor recurentului-pârât, din economia cauzei, ale cărei circumstanțe de fapt nu pot fi reluate în recurs, rezultă îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale în ce privește persoana pârâtului.

Întrucât în cauză au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecății prin memoriul de recurs nu conturează o altă situație decât cea reținută de instanțele anterioare, recursul pârâtului nu poate fi primit.

Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reține că afirmațiile pârâtului sunt de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce privește dreptul la imagine și la demnitate. Reclamantul este o persoană publică, politician, primar, care a ocupat funcții importante în administrația locală, iar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este suficient ca acesta să se simtă jignit în propria sa imagine pe care o are asupra personalității sale.

Cu privire la stabilirea și cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul adus onoarei, demnității și propriei imagini a unei persoane, pentru o apreciere obiectivă, așa cum a reținut și instanța de apel, trebuie luate în considerare anumite criterii, rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, iar instanța trebuie să analizeze intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, cuantificarea prejudiciului moral nefiind o operațiune supusă unor criterii legale de determinare.

Recurentul-reclamant a susținut că suma de 10.000 RON nu respectă cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs, considerând că instanțele fondului nu au avut în vedere poziția lui socială și profesională respectabilă în cadrul comunității și au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnității, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care își desfășoară activitatea.

De principiu, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei sau, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii.

Toate aceste aspecte au fost avute în vedere de către instanța de apel.

Înalta Curte consideră că afirmațiile pârâtului nu sunt de o asemenea gravitate încât să justifice suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, respectiv 300.000 RON, având în vedere că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci au doar rolul de a compensa respectivul prejudiciu.

Referitor la aspectele circumscrise nemulțumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 10.000 RON, acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale, reprezintă o reparație echitabilă, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară.

Impactul pe care afirmațiile pârâtului l-a avut în viața publică și privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanței cu privire la dimensiunea despăgubirii de 10.000 RON acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârșită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate, concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, suma menționată este îndestulătoare.

Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputația sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reținută de către instanța de apel este una rezonabilă și care realizează atât scopul de constrângere și sancționare a autorului faptei prejudiciabile, cât și pe acela de a asigura victimei o reparație a efectelor negative percepute prin săvârșirea acelei fapte.

Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, rămâne la aprecierea instanței, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situație similară aceleia avute anterior săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă.

Legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată.

Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanța de apel, au respectat principiul rezonabilității și al echității și corespund cu prejudiciul real și efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporționalității.

Stabilirea de către instanța de recurs a unui cuantum mai mare sau mai mic nu este posibilă deoarece nu constituie un motiv de nelegalitate, încadrabil în dispozițiile art. 488 C. proc. civ., întrucât ține de aprecierea judecătorilor instanțelor de fond și de apel convingerea că acest cuantum este necesar și suficient pentru acoperirea prejudiciilor de imagine suferite de reclamanți.

Față de cele anterior arătate, Înalta Curte consideră că instanța de apel a judecat în echitate, suma acordată cu titlu de daune morale constituind o acoperire justă, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind astfel nefondat.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 142/A din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 142/A din 20 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 2 iulie 2020.