ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3907/2020

Ședința publică din data de 24 iulie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

1.1 Obiectul cererii de chemare în judecată

Prin cererea din 13.11.2019, reclamantul A. a solicitat sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate al cărei obiect îl constituie prevederile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, având următorul conținut: "Consiliul Superior al Magistraturii dispune detașarea judecătorilor și procurorilor, cu acordul scris al acestora, la alte instanțe sau parchete, la Consiliul Superior al Magistraturii, Institutul Național al Magistraturii, Ministerul Justiției sau la unitățile subordonate acestuia ori la alte autorități publice, în orice funcții, inclusiv cele de demnitate publică numite, la solicitarea acestor instituții, precum și la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale."

1.2. Hotărârea instanței de fond

Prin încheierea din data de 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal s-a respins ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 58 din Legea 304/2004, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul CONSILIUL SUPERIOR AL MAGISTRATURII.

1.3. Calea de atac exercitată

Împotriva acestei încheieri a declarat recurs reclamantul A., criticând hotărârea atacată ca nelegală, având în vedere negarea de către Consiliul Superior al Magistraturii a faptului că se află în aceeași situație cu cea indicată în decizia nr. 588 din data de 21.09.2017 pronunțată de Curtea Constituțională, ceea ce ar atrage întrunirea motivelor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 și admisibilitatea excepției.

1.4. Apărările formulate în cauză

Prin întâmpinare, pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii a invocat excepția nulității recursului cu consecința anulării recursului; și, pe fond, respingerea recursului formulat împotriva încheierii civile din data de 11.03,2020 ca nefondat pentru următoarele considerente:

În ceea ce privește excepția nulității recursului, în raport de prevederile art. 486 alin. (1) lit. d) și art. 489 alin. (1) C. proc. civ., cererea de recurs nu cuprinde motivele de nelegalitate pe care recurentul își întemeiază cererea, iar motivele expuse de aceasta sunt confuze, imprecise și generale și nu permit analizarea hotărârii recurate în cadrul niciunui motiv de casare din cele prevăzute de art. 488 din C. proc. civ.

Totodată, cererea de recurs formulată nu are indicat vreunul din motivele de casare prevăzute de art. 488 din C. proc. civ. și nici nu au fost formulate critici care să permită încadrarea lor, din oficiu, într-unul din cazurile expres și limitativ prevăzute de acest text de lege.

Referitor la fondul cererii de recurs, a subliniat că cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în raport de dispozițiile art. 1 (impredictibilitate a efectelor și neclaritate ca urmare a unei redactări defectuoase, contrară normelor de tehnică legislativă decurgând din prevederile Legii nr. 24/2000) și art. 132 din Constituția României, este inadmisibilă.

Din perspectiva considerentelor Deciziei nr. 1313 din 04.10.2011 a Curții Constituționale, textele din Constituție indicate de recurentul reclamant, respectiv art. 1 și art. 132 sunt generale și din conținutul lor nu se poate desluși în mod rezonabil vreo critică de neconstituționalitate a art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, astfel că excepția de neconstituționalitate invocată este inadmisibilă.

În subsidiar, a susținut netemeinicia excepției de neconstituționalitate a art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, întrucât recurentul reclamant nu a motivat în concret excepția de neconstituționalitate invocată, astfel că analiza acesteia se va putea face doar în funcție de textele din Legea fundamentală invocate de autorul excepției.

Textul criticat este clar, sub aspectul caracterului neechivoc și omogen al obiectului său de reglementare, precis, sub aspectul exactității soluției legislative alese și a limbajului folosit, și previzibil, sub aspectul scopului și consecințelor pe care le antrenează.

În cauză, normele criticate sunt clare și previzibile, procedura aplicabilă în cazul delegării unui magistrat, aplicându-se și în cazul încetării detașării judecătorului sau procurorului în cauză. În ceea ce privește conformitatea textului de lege criticat cu depozițiile art. 132 din Constituție, a susținut că prevederile acestuia sunt respectate de dispozițiile art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, în condițiile în care detașarea/respectiv încetarea detașării se dispun cu acordul magistratului la solicitarea instituțiilor prevăzute de lege.

II. Procedura de soluționare a recursului

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr. 212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal.

Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin. (2) și art. 201 din C. proc. civ., astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin. (3), raportat la art. XV din Legea nr. 2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind C. proc. civ. și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin rezoluția din 19 mai 2020 s-a fixat termen de judecată la data de 12 iunie 2019.

III. Soluția instanței de recurs

Analizând întrunirea condițiilor prevăzute de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 în speță, se constată că excepția de neconstituționalitate este ridicată în fața unei instanțe judecătorești și este ridicată de către reclamant (deci de o parte din proces), aceste condiții fiind îndeplinite.

Cu privire la condiția ca obiectul sesizării să îl constituie o lege sau o ordonanță ori o prevedere dintr-o lege sau dintr-o ordonanță "în vigoare", instanța reține că dispozițiile legale ce formează obiectul cererii de sesizare a Curții Constituționale sunt cele ale art. 58 din Legea 303/2004, dispoziții legale care sunt în vigoare în acest moment.

Cu privire la condiția ca excepția să aibă ca obiect prevederi legale care au legătură cu soluționarea cauzei, se reține că în prezenta cauză reclamantul solicită anularea Hotărârii CSM nr. 124, prin care s-a decis încetarea detașării sale, Hotărârea fiind emisă în temeiul art. 58 din această lege.

Cât despre condiția ca excepția de neconstituționalitate să nu aibă ca obiect o prevedere legală a cărei neconstituționalitate să fi fost deja stabilită printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale, se observă că această condiție este prevăzută de art. 29 alin. (3) din Legea 47/1992 republicată și se referă la imposibilitatea sesizării Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a unei prevederi legale declarată deja neconstituțională.

În cauză, instanța notează că excepția de neconstituționalitate vizează prevederile art. 58 din Legea 304/2004, prevederi legale care au fost deja declarate neconstituționale.

Astfel, prin Decizia nr. 588/2017 din 21 septembrie 2017, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, și a constatat că soluția legislativă care nu precizează condițiile încetării detașării judecătorilor sau procurorilor este neconstituțională.

Este lipsit de relevanță faptul că în sprijinul cererii sale reclamantul aduce noi critici de neconstituționalitate, cât timp textul art. 29 este clar și impune condiția ca textul legal în discuție să nu fi fost deja declarat neconstituțional printr-o Decizie a Curții Constituționale, indiferent ce vicii de neconstituționalitate au fost reținute de Curtea Constituțională.

Pe de altă parte, se observă că prin Decizia de neconstituționalitate anterioară a fost analizată atât încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, invocată la acel moment de autoarea excepției de neconstituționalitate, cât și încălcarea art. 132 din Constituție, invocată de reclamant în prezenta cauză (§ 17 și 23 din considerente).

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că, deși formal recurentul nu a menționat motivul de nelegalitate pe care își întemeiază cererea de recurs, din criticile formulate rezultă că se invocă greșita interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, argumente circumscrise motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. astfel că, în aceste condiții, excepția nulității recursului se impune a fi respinsă.

În ceea ce privește fondul recursului, după cum s-a arătat și de către Curtea Constituțională, în cadrul procesului judiciar, excepția de neconstituționalitate se înscrie în rândul excepțiilor de procedură prin care, partea care le ridică, instanța de judecată din oficiu sau procurorul urmărește împiedicarea unei judecăți care s-ar întemeia pe o dispoziție legală neconstituțională. În aceeași ordine conceptuală, excepția de neconstituționalitate reprezintă o chestiune prejudicială, adică o problemă juridică a cărei rezolvare trebuie să preceadă soluționarea litigiului cu care este conexă (Decizia nr. 660/4 iulie 2007, publicată în M. Of. nr. 525/2 august 2007).

Pe de altă parte, dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 reglementează procedura ce trebuie urmată de instanța de judecată sesizată cu o cerere prin care se invocă o excepție de neconstituționalitate, textul abilitând instanța de judecată să verifice îndeplinirea condițiilor prealabile sesizării Curții Constituționale, reglementate de art. 29 alin. (1) - (3) din Legea nr. 47/1992 potrivit cărora: excepția trebuie să privească neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia; să fie ridicată la cererea uneia dintre părți sau, din oficiu, de către instanța de judecată ori de procuror în fața instanței de judecată, în cauzele la care participă; să nu vizeze aspecte constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.

Verificând, din această perspectivă, cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, invocată de recurentul reclamant, se constatată că, aceasta întrunește doar condițiile reglementate de art. 29 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, iar nu și pe cea de la alin. (3) al acestui text de lege, atâta timp cât aspectele criticate au făcut deja obiectul analizei instanței de contencios constituțional, care, prin Decizia nr. 588 din 21 septembrie 2017, a admis excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, și a constatat că soluția legislativă care nu precizează condițiile încetării detașării judecătorilor sau procurorilor este neconstituțională. Mai mult, după cum a reținut și instanța de fond, prin Decizie a fost analizată atât încălcarea art. 1 alin. (5) din Constituție, invocată la acel moment de autoarea excepției de neconstituționalitate, cât și încălcarea art. 132 din Constituție, invocată de reclamant în prezenta cauză (§ 17 și 23 din considerente).

De altfel, Curtea Constituțională a statuat că "poate forma obiect al controlului de constituționalitate exercitat pe calea ridicării unei excepții de neconstituționalitate numai acea interpretare a normei legale care nu a fost exclusă din cadrul constituțional, în caz contrar excepția fiind inadmisibilă" (Decizia nr. 486 din 25 septembrie 2014, publicată în M. Of. nr. 794 din 31 octombrie 2014).

În aceste condiții, devin, astfel, incidente dispozițiile art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora "Nu pot face obiectul excepției prevederile constatate ca fiind neconstituționale printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale".

S-a statuat de către Curtea Constituțională, prin Decizia nr. 319 din 29 martie 2012 (publicată în M. Of. nr. 274 din 25 aprilie 2012), că "rațiunea aplicării acestor dispoziții legale constă în faptul că, indiferent de interpretările ce se pot aduce unui text, atunci când Curtea Constituțională a hotărât în dispozitivul deciziei pronunțate în cadrul competenței prevăzute de art. 146 lit. d) din Constituție că numai o anumită interpretare este conformă cu Constituția, se menține prezumția de constituționalitate a textului în această interpretare, dar sunt excluse din cadrul constituțional toate celelalte interpretări posibile. În consecință, Curtea reține că într-o atare situație excepția de neconstituționalitate a fost admisă (a se vedea, mutatis mutandis, Decizia nr. 766 din 15 iunie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 549 din 3 august 2011, sau Decizia nr. 121 din 16 octombrie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 101 din 27 mai 1997), iar a contesta din nou constituționalitatea interpretărilor care au fost deja excluse din cadrul constituțional echivalează cu încălcarea art. 147 alin. (4) din Constituție, coroborat cu art. 29 alin. (3) din Legea nr. 47/1992".

În aceste condiții, Înalta Curte apreciază că recursul formulat în cauză este nefondat, urmând a fi respins ca atare, potrivit art. 496 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., iar hotărârea atacată va fi păstrată ca legală și temeinică.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de recurentul - reclamant A. împotriva încheierii din data de 11 martie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 24 iulie 2020.