ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1503/2022

Ședința publică din data de 15 martie 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.02.2019 sub nr. x/2019 reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție - Colegiul de Conducere a solicitat, anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ în ceea ce privește compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale a ICCJ, anularea dispozițiilor art. 191 alin. (2) din Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație si Justiție precum și admiterea cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

Prin sentința civilă nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019, Curtea de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a hotărât următoarele:

"A respins acțiunile principală și conexă ca nefondate.

În temeiul art. 29 din Legea nr. 47/1992, a admis cererea reclamantului A., în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție - Colegiul de Conducere și a dispus sesizarea Curții Constituționale cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară în raport de dispozițiile art. 1 par. 5, art. 16, art. 21, alin. (3), art. 73 alin. (3) lit. i) și art. 126 alin. (4) din Constituția României.".

Împotriva sentinței civile nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a declarat recurs reclamantul A. și, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., a solicitat:

în principal

Admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate si trimiterea cauzei spre o nouă judecata instanței care a pronunțat hotărârea in temeiul art. 497 C. proc. civ.

în subsidiar

Admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate si rejudecând cauza să se dispună:

(i) Anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ICCJ (denumită în continuare "Hotărârea nr. 80/2017") în ceea ce privește compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale a ICCJ;

(ii) Anularea dispozițiilor art. 19 lit. a) indice 1 din Regulamentului privind organizarea și funcționarea administrativa a Înaltei Curți de Casație si Justiție (denumit în continuare "Regulament");

(iii) Anularea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din Regulament.

În motivarea recursului s-a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este nemotivată, motiv de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1), punctul 6 din C. proc. civ., recurentul arătând, totodată, în subsidiar, că, în măsura în care instanța va aprecia că cele susținute nu se circumscriu motivului de casare mai sus indicat, atunci dispozițiile articolului 488 alin. (1) C. proc. civ. trebuie interpretate în lumina Convenției Europene a Drepturilor Omului.

A susținut recurentul că hotărârea primei instanțe este nemotivată deoarece lipsește orice analiză a criticilor și argumentelor aduse de acesta în cererea de chemare în judecată.

Hotărârea nu răspunde argumentelor recurentului-reclamant privind nelegalitatea dispozițiilor art. 19 lit. a), indice 1 și art. 32 alin. (1) din Regulament.

Un alt motiv de recurs invocat vizează încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, motiv prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1), pct. 8 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestui motiv de recurs, recurentul invocă nelegalitatea dispozițiilor art. 19 lit. a), indice 1 și art. 32 alin. (1) din Regulament, neconstituționalitatea și neconvenționalitatea acelorași dispoziții și, pe ale de consecință, a Hotărârii nr. 80/2017, încălcarea dispozițiilor art. 73 alin. (3), lit. l), a) art. 126 alin. (4) și art. 1 alin. (5) din Constituția României.

De asemenea, invocă încălcarea art. 21 alin. (3) din Constituția României și art. 6 paragraful 1 CEDO, sub aspectul imparțialității instanței, încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanță stabilită de lege, încălcarea dreptului de a fi judecat de o instanță imparțială, încălcarea art. 16, alin. (1) din Constituția României, a art. 11, alin. (1) și (2), coroborat cu art. 20, prin raportare la art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, coroborat cu art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 12 din Convenție.

De asemenea, recurentul a susținut că interpretarea potrivit căreia legiuitorul a delegat Colegiului de Conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție dreptul să reglementeze în materia compunerii și constituirii completurilor de 3 judecători, este în vădită contradicție cu textul legii fundamentale și cu jurisprudența Curții Constituționale.

În cauză a fost depusă întâmpinare de către intimata-pârâtă Înalta Curte de Casație și Justiție prin care a solicitat respingerea ca nefondată a căii de atac promovate.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte că recursul nu este fondat, pentru considerentele care succed:

Reține Înalta Curte că recurentul-reclamant s-a adresat instanței de judecată cu o cerere prin care a solicitat anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere a Înaltei Curți de Casație și Justiție în ceea ce privește compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale ale acestei instanțe, anularea dispozițiilor art. 19

1

, alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și sesizarea Curții Constituționale cu excepțiile de neconstituționalitate invocate.

În mod corect prima instanță a respins acțiunea în ceea ce privește primele două capetele de cerere privind anularae hotărârii nr. 80/2017, respectiv anularea dispozițiilor art. 19

1

, alin. (2) din Regulament.

Cu titlu prealabil, Înalta Curte reamintește că, potrivit prevederilor art. 483 alin. (3) din C. proc. civ., "recursul urmărește să supună Înaltei Curți de Casație și Justiție examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile".

Din economia dispozițiilor legale anterior citate rezultă, fără echivoc, faptul că recursul poate fi exercitat exclusiv pentru motive de nelegalitate, iar nu și de netemeinicie, nefiind posibilă în această cale de atac reanalizarea probelor și reevaluarea situației de fapt.

Totodată, trebuie subliniat și faptul că în materia contenciosului administrativ prima instanță are plenitudine de apreciere în ceea ce privește probele administrate în cauză, fiind suverană în a aprecia asupra oportunității administrării probelor în proces din perspectiva utilității, concludentei și pertinenței acestora, instanța de recurs neputând să procedeze la reinterpretarea probelor dispuse.

În speța de față prima instanță a stabilit în mod complet situația de fapt în raport de probele administrate, pe care le-a apreciat potrivit propriei sale convingeri, ajungând la concluzia că actul administrativ contestat este legal.

Recurentul-reclamant urmărește prin intermediul căii extraordinare de atac a recursului, cenzurarea modului în care prima instanță a apreciat probele din dosar, o rejudecare a fondului.

Or în calea de atac a recursului nu are loc o devaluare a fondului, această cale de atac putând fi exercitată doar pentru motive de nelegalitate, instanța de recurs neputând repune în discuție și reanaliza probele administrate, cum urmărește în realitate recurentul.

De asemenea, prin calea de atac a recursului trebuie aduse critici concrete sentinței care este supusă controlului, critici care trebuie să se circumscrie motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În plus, pe lângă cerința încadrării criticilor formulate în motivele de nelegalitate prevăzute de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., aceste critici trebuie să vizeze argumentele instanței care a pronunțat hotărârea atacată, în caz contrar neputând fi exercitat controlul judiciar de către instanța de recurs.

Înalta Curte constată că prin cererea de chemare în judecată care face obiectul dosarului nr. x/2019, reclamantul A. a învestit instanța de contencios administrativ cu o cerere prin care a solicitat anularea, în parte, Hotărârii nr. 80/2017 a Colegiului de conducere al înaltei Curți de Casație și Justiție, anularea dispozițiilor art. 191 alin. (2) din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrative a Înaltei Curți de Casație și Justiție și sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a art. 19 alin. (3) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Ulterior, în dosarul nr. x/2019, același reclamant a solicitat instanței anularea dispozițiilor art. 19 lit. a)

1

din Regulamentul privind organizarea și funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție, anularea dispozițiilor art. 32 alin. (1) din același regulament, anularea în parte a Hotărârii nr. 80/12.12.2017 a Colegiului de Conducere al ÎCCJ (...) în ceea ce privește compunerea completurilor de 3 judecători constituite la nivelul secției penale a ÎCCJ și sesizarea Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 31 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată.

Cele două cauze au fost conexate prin încheierea din data de 26.06.2019.

În mod corect prima instanță a respins ca nefondate atât cererea principală, cât și pe cea conexată.

Un prim motiv de recurs vizează nemotivarea hotărârii primei instanțe, mai exact faptul că judecătorul fondului nu a răspuns argumentelor sale privind nelegalitatea dispozițiilor art. 19 lit. a)

1

și art. 32 din Regulament, încălcând, în concepția recurentului, dispozițiile articolului 6, paragraful 1 din Convenție.

Motivarea hotărârii este o cerință esențială a legii, prevăzută expres în art. 425 C. proc. civ. și, în același timp, o garanție a respectării dreptului părților la un proces echitabil, prevăzut de art. 6 C. proc. civ., art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 21 alin. (3) din Constituție.

Motivarea hotărârilor judecătorești este direct legată de preocupările procesului echitabil chiar dacă, din perspectiva CEDO, art. 6 nu o prevede în mod expres; această obligație permite de fapt menținerea dreptului la apărare și aprecierea gradului de proporționalitate între sacrificiul impus drepturilor cetățenilor și imperativele de ordine publică.

Potrivit jurisprudenței Curții europene de contencios a drepturilor omului (a se vedea Cauzele Boldea contra României, Perez contra Franței), dreptul la un proces echitabil nu poate trece efectiv decât dacă observațiile părților sunt ascultate, adică atent examinate de instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 din Convenție implică în mod special în sarcina instanței obligația de a examina efectiv mijloacele, argumentele și ofertele de probă ale părților.

Potrivit Avizului nr. 11 (2008) al Consiliului Consultativ al Judecătorilor Europeni (CCJE) în atenția Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei privind calitatea hotărârilor judecătorești, motivarea permite nu numai o mai bună înțelegere și acceptare a hotărârii de către justițiabil ci este mai ales o garanție împotriva arbitrariului. Ea obligă judecătorul să distingă mijloacele de apărare ale părților și să precizeze elementele care îi justifică decizia și o fac să fie conform legii, permițând înțelegerea funcționării justiției de către societate.

Obligația de motivare se impune întrucât permite, pe de o parte, să expună raționamentul care a condus la dispozitivul hotărârii și, pe de altă parte, de a permite exercitarea controlului judiciar. Motivarea este indispensabilă pentru calitatea justiției și constituie o protecție împotriva arbitrariului, încurajând judecătorul să înțeleagă importanța opiniei sale.

Calitatea unei motivări și, implicit, respectarea exigențelor impuse de prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ. nu sunt determinate de volumul considerentelor, ci de valoarea juridică a argumentelor și de corectitudinea raționamentului care a stat la baza pronunțării soluției.

Judecătorul este obligat să motiveze soluția data fiecărui capăt de cerere, iar nu să răspundă separat diferitelor argumente ale părților care sprijină fiecare capăt de cerere, astfel încât, dacă soluția este motivată, nu constituie motiv de casare faptul că nu s-a răspuns fiecărui argument.

Înalta Curte nu poate să dea eficiență criticilor recurentului privind neanalizarea de către primul judecător a unor aspecte, câtă vreme motivul de recurs invocat nu are în vedere analizarea expresă de către judecător a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept expuse de recurentul-reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății și să le răspundă prin considerente comune.

Exigența motivării hotărârii judecătorești este o garanție a caracterului echitabil al procedurii și împotriva arbitrariului instanței, fiind reglementată, așa cum s-a arătat mai sus, de dispozițiile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ.. Potrivit acestui text de lege, hotărârea judecătorească va cuprinde, din acest punct de vedere, considerentele în care se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Transpunând dispozițiile acestei norme în contextul afirmațiilor recurentului, Înalta Curte apreciază că obligația instanței de fond de a motiva sentința pe care a pronunțat-o privește, în esență, arătarea situației de fapt pe care a reținut-o și a considerentelor de fapt și de drept pentru care a pronunțat soluția criticată în recurs, criterii legale pe care sentința recurată le îndeplinește.

În jurisprudența sa constantă, instanța supremă a stabilit că "motivarea unei hotărâri nu este o problemă de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar. Înalta Curte a mai statuat că motivarea hotărârii constituie o garanție pentru părți în fața eventualului arbitrariu, judecătoresc, precum și singurul mijloc prin care se dă posibilitatea de a se putea exercita controlul judiciar, circumscriindu-se astfel noțiunii de proces echitabil în condițiile prevăzute de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului."

Se rețin a fi incidente în cauză argumentele statuate în jurisprudența CEDO (paragraful 20 din hotărârea pronunțată în cauza Gheorghe Mocuța contra României): "În continuare, Curtea reiterează că, deși articolul 6§1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)".

Analizând maniera în care instanța de fond și-a îndeplinit obligația de a motiva hotărârea pronunțată, Înalta Curte reține că, în raport de circumstanțele cauzei pendinte, hotărârea primei instanțe cuprinde argumentele pe care judecătorul fondului și-a fundamentat soluția pronunțată.

Din succesiunea acestora rezultând că prima instanță a apreciat că Legea nr. 304/2004 prevede posibilitatea tragerii la sorți a membrilor completurilor formate din 5 judecători, precum și cea a completurilor penale formate cu judecători de la celalalte secții, urmare a imposibilității formării completurilor cu judecătorii secției Penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, iar situația completului de 3 judecători care a pronunțat soluția în cazul recurentului, nu poate fi asimilată acestor situații reglementate expres, motivat de argumentul de interpretare logică potrivit căruia, unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să o facă.

Având în vedere faptul că obligația de motivare a unei hotărâri judecătorești depinde, în principiu și de natura și complexitatea cauzei, de circumstanțele particulare ale acesteia, de apărările formulate și coerența argumentelor invocate, prima instanță și-a structurat considerentele în funcție de principalele critici formulate prin cererea de chemare în judecată și apărările cuprinse în întâmpinări.

Nu poate fi imputabil primei instanțe faptul că nu a răspuns fiecărui argument invocat în susținerea poziției părților deoarece s-a statuat în diverse rânduri, faptul că se poate răspunde printr-un considerent comun mai multor argumente care susțin aceeași idee.

Într-un astfel de context, instanța de control judiciar apreciază că lipsa mai multor referiri exprese la prevederile art. 32 din Regulament (însuși recurentul susține că există o referire la acest text de lege), nu echivalează cu o nemotivare a hotărârii atacate din perspectiva unei astfel de chestiuni de drept, câtă vreme concluzia primei instanțe este aceea a conformității hotărârii de colegiu și dispoziției regulamentare cu norma cu forță juridică superioară, rezultând cu claritate din argumentele expuse de judecătorul fondului, neputându-se aprecia că instanța nu a trecut prin propriu filtru totalitatea argumentelor evocate.

Ceea ce trebuie observat în cauză este faptul că cerința existenței unei motivări concise, care nu are elemente de contradictorialitate, este îndeplinită, fiind respectate garanțiile unui proces echitabil și ale dreptului la apărare, astfel cum acestea sunt ocrotite prin prisma dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, astfel că sunt nefondate criticile subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) punctul 8 C. proc. civ., recurentul se plânge, de fapt, de soluția data cererii sale de chemare în judecată, susținând că argumentele instanței de fond " sunt cum nu se poate mai eronate".

În continuare reiterează motivele dezvoltate în cererea de chemare în judecată, fără însă a arăta care sunt normele de drept material pretins a fi fost încălcate de către prima instanță prin soluția pronunțată.

Susține recurentul că, inculpat fiind, în dosarul nr. x/2008, aflat pe rolul secției penale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a fost judecat, în apel, de un complet format din 3 judecători.

A formulat plângere prealabilă și ulterior cerere de chemare în judecată, cu petitele mai sus menționate.

Susține recurentul că în mod greșit i-a fost respinsă cererea reținându-se, în esență, de către instanța de fond, că atât hotărârea Colegiului de conducere, cât și dispoziția regulamentară solicitate a fi anulate, își au corespondent în actul normativ cu forță superioară, respectiv Legea nr. 304/2004, situație în care este respectat principiul subordonării actelor normative prevăzute de articolul 77 din Legea nr. 24/2000, astfel că, în aceste condiții, criticile de nelegalitate formulate din perspectiva nerespectării regulilor privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, devin nefondate.

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a concluzionat în sensul că situația specială în care se trag la sorți completurile Înaltei curți de Casație și Justiție este strict reglementată de lege, neputând fi extrapolată și pentru alte situații.

În ceea ce privește argumentele privind încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material, recurentul, așa cum s-a arătat în precedent, reia cele consemnate în cererea de chemare în judecată și anume: susține nelegalitatea dispozițiilor art. 19 lit. a) indice 1 și art. 32 alin. (1) din Regulament, neconstituționalitatea și neconvenționalitatea dispozițiilor art. 19 lit. a), indice 1 și art. 32 alin. (1) din Regulament și, pe cale de consecință a hotărârii nr. 80/2017.

Recurentul nu aduce nicio critică concretă hotărârii instanței de fond pentru a se putea realiza controlul asupra sentinței recurate, arătând că nu este de acord cu argumentele prime instanțe.

Or, simplul fapt că soluția la care s-a oprit prima instanță nu este cea agreată de către recurent, nu constituie un temei pentru reformarea sentinței, în lipsa unor motive care să se încadreze în dispozițiile articolului 488 alin. (1) C. proc. civ.

Pentru toate cele mai sus expuse, constatând că în cauză nu sunt incidente motivele de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (6) și (8) C. proc. civ., Înalta Curte, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004 și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva sentinței civile nr. 201/CA din data de 18 octombrie 2019 a Curții de Apel Constanța – secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 15 martie 2022.