Decizia nr. 1568/2020 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal · Dosar nr. 578/2/2017 — Măsura trecerii în rezervă a unui cadru militar dispusă în considerarea acelorași fapte pentru care ulterior a fost pronunțată o hotărâre penală definitivă de condamnare

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. 578/2/2017, reclamantele “AA”, “AB” și “AC”, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații au solicitat anularea actului administrativ nr.40.138 din 15.07.2016 al instituției pârâte (comunicat la data de 22.07.2016) prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de antecesorul sau prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad și a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoașterea vechimii în muncă de care a fost privat și declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă; cu acordarea cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3853 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au fost respinse excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepția lipsei procedurii prealabile și excepția tardivității cererii, ca neîntemeiate, și a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantele “AA”, “AB” si “AC”, în contradictoriu cu pârâtul Serviciul Român de Informații, ca neîntemeiată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 3853 din 23 octombrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București – Secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs reclamantele “AA”, “AB” si “AC” , solicitând casarea în parte a Sentinței civile nr.3853 pronunțată la data de 23.10.2017 de Curtea de Apel București, Secția a VIII-a în dosarul nr.578/2/2017, menținerea soluției de respingere a excepțiilor ridicate de pârâtă și trimiterea cauzei spre o nouă judecată la Curtea de Apel București, sub aspectul respingerii pe fond a acțiunii. În motivarea cererii de recurs reclamantele au reiterat situația de fapt și au invocat patru motive de recurs, grupate astfel: 3.1. Motivul I de recurs : Hotărârea primei instanțe este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) punctele 7 și 8 Cod proc.civ., prin aceea că s-au nesocotit dezlegările cu autoritate de lucru judecat pronunțate de CEDO și de instanțele de revizuire sub aspectul nevinovăției condamnatului. În acest sens, recurentele au susținut în esență că obiectul acestei acțiuni este repararea consecințelor trecerii abuzive în rezervă a autorului acestora ca urmare a învinuirii acestuia de divulgare a unor secrete de serviciu care acopereau practici anticonstituționale grave. Pe o practică bine cunoscută a înscenărilor judiciare în regimurile totalitare, capetele propriu-zise de inculpare (infracțiunile de încălcare a secretului de serviciu) au fost completate cu acuze din categoria infracțiunilor curente, pentru a se croi drumul spre o condamnare sigură. In speță, inculparea adiacentă a fost cea de furt, cu referire la casetele înregistrate pe care autorul divulgărilor le-a pus la dispoziția autorității parlamentare sesizate, ca probă a realității celor semnalate. Acelor suporturi electronice li s-au adăugat, ca urmare a percheziției domiciliare, câteva casete cu muzică, fără valoare ca obiecte de inventar deoarece fuseseră utilizate anterior la alte înregistrări. Chiar dacă înlăturăm suspiciunea că obiectele au apărut în mod miraculos la percheziție, caracterul derizoriu al așa-zisului furt era evident de la bun început. Altfel spus, este deja reprobabil că o acuzație atât de forțată a fost acceptată în etapele judecății inițiale, că a trebuit să se ajungă la C.E.D.O., că au trebuit să treacă 19 ani până ce instanțele de revizuire să constate că fapta este lipsită de periculozitatea unei infracțiuni. Și totuși, iată că după alți 2 ani și jumătate (deci după 21 de ani și jumătate de la faptă) instanța de contencios administrativ reevaluează anacronic și abuziv aspectul în discuție pentru a respinge acțiunea: „Mai mult, deși furtul casetelor nu a fost considerat ca infracțiune datorită valorii reduse a acestora, fapta prezintă relevanță în ceea ce privește moralitatea de care dă dovadă în activitatea sa ofițerul de informații”. Recurentele susțin că ne aflăm în mod vizibil în fața unei nesocotiri deliberate a puterii lucrului judecat de către instanțele europene și de revizuire în penal, iar instanța de contencios administrativ a ignorat caracterizarea faptelor stabilită de către instanțele de cel mai înalt grad. Procedând fără nicio justificare la înlăturarea dezlegării de drept definitive în ceea ce privește derizoriul fără semnificație juridică al așa-zisului furt, instanța de contencios lansează citata apreciere despre moralitate care nu are nicio concludentă în speță. Prima instanță și-a însușit argumentul instituției pârâte că în dreptul administrativ culpa are o sferă mai extinsă. Dar aceasta este numai o jumătate din conceptul juridic. Sfera mai largă a culpei determină și o gamă diferită a sancțiunilor, mai lejere și mai diferențiate. Altfel spus, trimiterea la, chipurile, moralitate, trebuie completată în mod obligatoriu cu concluzia că o faptă mai puțin gravă decât cele penale nu putea atrage consecințe mai grave decât cele pe care le-ar fi impus o condamnare penală. Caracterul derizoriu al faptei, pe care l-au constatat instanțele de revizuire, impunea în mod obligatoriu concluzia că sancțiunea administrativă nu putea fi nici ea cea maximă, având consecințe distrugerea întregii cariere și daunele imense materiale și morale pe care represiunea administrativă maximă le-a generat. Greșita aplicare a normelor de drept material în ceea ce privește culpa administrativă a ofițerului rezultă și din probele administrate, respectiv extrasele din Raportul de activitate al SRI pe anul 1996, respectiv din Monografia S.R.I. 1990-2013, bilanțuri oficiale în care cazul comportamentului civic (validat de C.E.D.O. și de instanțele naționale de revizuire) a fost prezentat ca foarte reprobabil, iar înlăturarea ofițerului pentru acel comportament ca o mare izbândă a instituției pârâte, nefăcându-se nicio referire la inventatul furt. Instituția pârâtă pare să fi impresionat prima instanță și cu observația că trecerea în rezervă a fost prealabilă punerii sub învinuire. Dar tocmai acesta e fluxul represiv care întărește ideea legăturii dintre procedura revizuirilor penale și justețea acțiunii reparatorii, a cărei împiedicare a determinat și contenciosul administrativ. 3.2. Motivul II de recurs : Hotărârea primei instanțe este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) punctele 2, 5 și 6 Cod proc.civ., prin aceea că hotărârea a fost dată de alt judecător decât cel stabilit aleatoriu, acesta a încălcat sub mai multe aspecte dispozițiile art.20 Cod proc.civ., iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material. În acest sens, recurentele susțin că: conflictul a fost deschis de S.R.I. prin reacția extrem de dură față de un act de civism pe care 1-a considerat gravă indisciplină; acest conflict a impregnat, anterior C.E.D.O. aprecierea instanțelor penale pe toate cele 3 grade de jurisdicție, inclusiv a instanței supreme, care n-au cutezat să se abată măcar cu o iotă de la acuzații; instanțele naționale au greșit profund însușindu-și optica instituției pârâte, ceea ce rezultă din verdictul ferm și pe larg motivat al C.E.D.O.; C.E.D.O. a dezlegat o dilemă foarte importantă pentru doctrina fiecărui stat european, pronunțându-se că, în situațiile în care un funcționar, aflat sub imperiul păstrării secretului de serviciu, constată grave încălcări ale legalității, prevalează spiritul civic, respectiv dreptul și datoria sa de a le divulga; în pofida opticii ferme a Curții Europene, instituția pârâtă a cantonat și se menține în mentalitatea specifică statului totalitar, considerând fapta căpitanului A, inclusiv după Hotărârea C.E.D.O., ca o abatere de extremă gravitate, iar reacția represivă drept un succes al Serviciului de Informații, demn de a fi menționat în bilanțuri și monografii publice; cantonarea în poziția abuziv-represivă a instituției pârâte s-a manifestat constant și pe parcursul procedurii de revizuire; cererea celui vătămat de reparare a daunelor cauzate de represiune a fost tratată cu dușmănie, răspunsul la care obligă legea fiind inform și negativ. Aceste premise creau pentru procesul de contencios administrativ temerea că va fi un proces inechitabil, în care garantarea egalității părților să nu fie respectată, ignorându-se chiar și principiul prevalentei tratatelor internaționale privitoare la drepturile omului, în pofida îndatoririi judecătorului de a respecta principiile fundamentale ale procesului civil. Temerea s-a adeverit prin următoarele 4 carențe care au marcat finalizarea judecății: înlocuirea fără motiv a completului învestit aleatoriu, după ce acesta respinsese excepțiile de procedură ridicate de instituția pârâta și dispusese atașarea documentației ordinului de trecere în rezervă.; menținerea respectivei documentații în regim clasificat după schimbarea nejustificată a completului de judecată; contradicțiile repetate din motivarea soluției, ce reflectă tocmai diferența de privire juridică dintre instanța înlocuită și instanța ce a înlocuit completul; ignorarea totală de către completul final a esenței procesului dezlegat de C.E.D.O. și de către instanțele naționale de revizuire și anume, justețea imperativului civic pentru care s-a sacrificat fostul ofițer. Simplul fapt al menținerii regimului clasificat asupra unor documente care sunt fie incomplete, fie ultrabanale a creat în mod direct un regim de favoare pentru instituția pârâtă. Acuzele grave (dar abuzive) aduse cpt. A în legătură cu divulgarea secretelor au format subiectul unor dezvăluiri publice făcute de însăși instituția pârâtă, încât a mai rămas sub protecția clasificării doar aspectul derizoriu al casetelor sustrase. De asemenea, mai susțin recurentele că: trecerea în rezervă s-a făcut exclusiv în vederea reprimării comportamentului pe care C.E.D.O. 1-a validat ca legal și corect; procedurile de sancționare au fost încălcate; ordinul litigant nu a fost comunicat niciodată, deci nu au operat termene de decădere sau prescripție. Parcă voind să confirme că acest proces se dorea să se desfășoare neechitabil, cu încălcarea principiului egalității părților, prima instanță lansează următorul considerent ce reduce la zero dreptul și rolul părților în proces, principiul contradictorialității și dreptul la apărare:„ Referitor la împrejurarea că, prin clasificarea informațiilor, reclamanții nu au acces direct la acestea nu determină în mod automat concluzia că dreptul acestora la un proces echitabil a fost încălcat în condițiile în care instanța de judecată investită cu analizarea legalității măsurii disponibilizării are posibilitatea de a accesa informațiile cuprinse în actele clasificate și a stabili dacă, în fiecare caz concret în parte, au fost respectate prevederile legale ". În considerentele sentinței, instanța a mai procedat la o reproducere integrală a dispozițiilor art.20 din H.G. nr.585/2002 ( act administrativ care, prin nivelul normativ, permite cenzurarea sa în contenciosul administrativ), fără să remarce aplicabilitatea ipotezei de la litera b), respectiv că declasificarea „nu mai poate prejudicia siguranța națională". Aceste critici sunt confirmate - ca logică juridică în statul de drept - de Decizia Curții Constituționale din 18 ianuarie 2018, deși ulterioară soluționării și referitoare la norme de procedură penală (art.352 alin.(ll) și alin.(12) Cod proc. pen.) argumentația Curții Constituționale este concludentă pentru orice încercare de a depărta actul de justiție de aflarea adevărului prin depărtarea părților de la dovezi sub scuza regimului clasificat. 3.3 Motivul III de recurs : Hotărârea instanței este casabilă pentru motivele prevăzute în art.488 alin.(l) pct.8 Cod proc.civ. prin aceea că au fost greșit interpretate normele de drept material referitoare la obligativitatea motivării actelor administrative. În acest sens, recurentele susțin caracterul contradictoriu al motivelor pentru care a fost respinsă acțiunea. Prima instanță acoperă realitatea că ordinul de trecere în rezervă nu este motivat sau că motivarea a fost și este ținută în secret față de persoana îndreptățită a o cunoaște. Condiția motivării cât de cât explicite a actului administrativ este esențială pentru ca subiectul căruia îi este adresat să înțeleagă raționamentul emitentului și, în funcție de acesta, să-și exercite drepturile, începând cu dreptul de liber acces la justiție. Doctrina de contencios administrativ în privința actelor administrative, mai ales a celor prin care se suprimă drepturi sau situații juridice individuale, prevede că asemenea acte unilaterale trebuie să îmbrace forma scrisă, să cuprindă în chiar conținutul lor motivarea în fapt și în drept a măsurii luate și să fie comunicate, aduse la cunoștința persoanelor interesate în mod legal. Doar printr-o motivare concretă a actului decizional se asigură atât informarea corectă a părții cu privire la problema de interes personal, anterior formulării acțiunii în justiție, cât și exercitarea de către subiectul căruia i se adresează a dreptului la apărare și a celui la un proces echitabil. În lipsa motivării actului decizional, instanța nu putea aprecia asupra legalității acestui act. Pentru a-și putea exercita atribuția de control al legalității actelor decizionale ale instituțiilor publice, instanța de judecată trebuia să cunoască rațiunile pentru care emitentul actului, în aplicarea legilor în vigoare, a ales soluția criticată de cel vătămat. În motivarea sentinței această gravă carență este acoperită prin argumente preponderent sofistice. În principal se fac deducții bazate pe o confuzie între măsura trecerii în rezervă și motivarea ei. Completând suita acestor argumente sofistice, prima instanță pune în valoare tocmai ceea ce constituie lipsa contradictorialității procesului de față, și anume înscrisurile și răspunsul la interogatoriu aflate sub regimul clasificării, deci necunoscute și imposibil de analizat și combătut de către reclamante . Împiedicarea părții interesate de a verifica existența ordinului de trecere în rezervă, respectiv a conținutului acestuia a înlocuit realitatea dovedită prin probe (abuzul) cu o insinuare aberantă: că fostul ofițer ar fi fost vinovat de abateri mai grave decât cele cunoscute public, respectiv divulgarea a ceea ce era de divulgat (comportament validat de C.E.D.O.) și furtul casetelor fără valoare (acuză invalidată prin soluția de achitare). Se lasă loc sugestiei că ar fi existat și alte fapte grave. Dar sfera faptelor puse în sarcina lui A a fost clar conturată prin rapoartele publice ale S.R.I. depuse la dosar, respectiv prin hotărârile pronunțate în revizuire. Este de la sine înțeles că instituția pârâtă „demascând" public comportamentul căpitanului A, a prezentat faptele cele mai reprobabile în concepția sa, ori acele fapte sunt considerate de C.E.D.O. ca legale, justificate. Lipsind procesul de cunoașterea presupusei motivări de către ambele părți, prima instanță a înlăturat aplicabilitatea unor norme de drept de valoare superioară ale unui articol dintr-o hotărâre de Guvern normele legal aplicabile erau: art.8 din Legea nr.80/1995 prin care se stabilește că este interzis a se ordona militarului să execute acte contrare legii; art.21 din Legea nr.80/1995 care consfințește dreptul militarului de a reclama faptele ilegale ale superiorilor săi. 3.4 Motivul IV de recurs : Hotărârea primei instanțe este casabilă pentru motivele prevăzute de art.488 alin.(l) punctele 6 și 7 Cod proc.civ. prin aceea că se fondează pe motive evident contradictorii cu autoritate de lucru judecat. Recurentele susțin în acest sens că prima instanță dispunea de un pachet de interpretări ale legii cu puterea de lucru judecat de către instanța europeană și instanțele naționale de revizuire și anume: faptele căpitanului A au fost licite, corecte într-o societate democratică; sancționarea lui a fost nedreaptă și creatoare de pagubă; efectele juridice ale încălcării drepturilor fundamentale continuă să se producă; daunele provocate sunt atât patrimoniale cât și morale, incluzând blocarea carierei militare cu privarea de drepturile aferente, lezarea imaginii publice de ofițer de informații loial, stres prelungit și grav dăunător. Aceste dezlegări trebuiau avute în vedere cel puțin din punct de vedere logic și al coerenței și credibilității activității de înfăptuire a justiției, al înscrierii acestei activități în dezideratele statului de drept și al exigențelor de drept universal, în mod expres evidențiate în cauză. În plus, soluția primei instanțe a fost precedată de dezlegarea de către instanța însăși a unor probleme de drept punctuale, adică respingerea excepțiilor lipsei calității procesuale active, a prematurității și, în mod aparte, a excepției tardivității acțiunii. Ca să treacă peste propria-i dezlegare de respingere a excepției tardivității și totuși să respingă acțiunea pe considerente care țin de tardivitatea acțiunii, Curtea a schimbat obiectul lămuritor al pricinii: „Prealabil, se observă că în speță deși în mod formal reclamantele au cerut anularea adresei de răspuns nr.40138/J5.07.20]6, din motivarea cererii rezultă că se contestă practic și ordinul de trecere în rezervă a numitului A, emis în anul 1996, ceea ce nu mai este posibil, având în vedere că nu a fost contestat potrivit legii, fiind în vigoare și producând efecte juridice." Se reține, în mod greșit, o falsă inconsecvență în formularea obiectului pricinii. În realitate, reclamantele au expus pretențiile lor în ordine logică și procedurală. In mod direct s-au plâns de refuzul emiterii unei soluții propriu-zise (decizie, ordin, dispoziție), la solicitările autorului lor, formulate în termen, așa cum însăși instanța reține respingând excepția tardivității. Evocarea reparațiilor care urmau a fi acordate prin emiterea actului de dispoziție refuzat ține de ilustrarea seriozității acestui litigiu, în care prioritar litigant este actul-adresă de refuz și mai ține de prezervarea dreptului de a contesta actul de dispoziție (dacă ar fi fost cazul) după emiterea unui asemenea act obligatoriu. Schimbând vizibil actul ce constituia actul litigant al pricinii ( adresa nr.40138/15.07.2016), cu actul de dispoziție încă neemis, refuzat, dar obligatoriu în noua situație juridică ( post C.E.D.O. și post revizuire), instanța a încercat să evite contradicția frapantă dintre respingerea excepției tardivității acțiunii și invocarea totuși a vechiului ordin și necontestării aceluia în termen. Dar, contestarea ordinului inițial nu intră în discuție pentru că acum s-a pretins emiterea unui ordin în noile condiții juridice radical schimbate. Acesta nu este un capriciu întârziat al persoanei vătămate ori al succesoarelor sale, ci un imperativ care decurge din principiul universal (statuat în mod frecvent și prin jurisprudența C.E.D.O.) că drepturile nu constituie valori abstracte, înfăptuirea justiției trebuind să asigure exercițiul și beneficiul lor efectiv. Paradoxul luării în considerare a Ordinului din 1996 ca act administrativ contestat ( și nu a adresei din 2016, emisă în noua situație juridică) se adâncește prin reluarea filosofiei excesiv-represive a acelui ordin, în contradicție cu infirmarea tranșantă a acelei filosofii prin actele de justiție C.E.D.O. și post C.E.D.O. Consecința este pronunțarea unei hotărâri netemeinice și nelegale precum și perpetuarea efectelor negative ale măsurilor sancționate de Curtea Europeană ca încălcări grave ale drepturilor și libertăților fundamentale.

Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală. În apărare, intimatul-pârât pornind de la solicitarea expresă a reclamantelor, din cuprinsul cererii de chemare în judecată, de anulare a actului administrativ nr. 40138 din 15.07.2016, a reiterat aspectele învederate și în fața primei instanțe ce vizează tardivitatea cererii de anulare a actului administrativ de trecere în rezervă precum și cel referitor la inexistența procedurii prealabile obligatorii stipulată de art. 7 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ , cu modificările și completările ulterioare. Intimatul-pârât a arătat în acest sens că, reclamantele în calitate de moștenitoare au solicitat anularea actului administrativ de trecere în rezervă a lui „de cujus” - cpt. (r) A, invocând, în scopul inducerii în eroare a instanței, o pretinsă anularea unui răspuns (nr. 40138 din 2016) transmis de S.R.I. la o petiție adresată instituției tot în anul 2016. În acest context se pune în discuție măsura în care petiția adresată S.R.I. în anul 2016 poate constitui „plângere prealabilă", valabilă, neafectată de prescripție/decădere, în sensul legii contenciosului administrativ. Pentru a descrie situația de fapt astfel cum rezulta aceasta din probele aflate la dosarul cauzei și nu din perspectiva percepției subiective, deci fără a face aprecieri de valoare, intimatul precizează că fostul cadru militar cpt. (r) A a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. 1 lit. j) și alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin Ordinul Directorului S.R.I. nr. D.P. 0619 din 27 mai 1996, ca urmare a aprobării propunerii de trecere în rezervă a Consiliului de Judecată. Fostului cadru militar, în conformitate cu reglementările specifice structurilor militare și având în vedere și caracterul clasificat al documentului i-a fost comunicat verbal ordinul de trecere în rezervă, cu efectele sale ulterioare respectiv acesta nu s-a mai prezentat la unitate și nu a primit nici solda (fapte de care este greu de crezut că acesta nu a avut cunoștință sau nu i-au ridicat semne de întrebare cu privire la statutul său profesional). Totodată, faptul că fostul cadru militar al S.R.I. a avut cunoștință de existenta ordinului de trecere în rezervă cu mai mulți ani în urmă poate fi probată, cel puțin, cu Hotărârea din 8 ianuarie 2013 a Curții Europene a Drepturilor Omului - Secția a Treia, publicat în M. Of. nr. 350 din 13 iunie 2013, în conținutul căreia, la punctul 17 și punctul 133 este consemnat faptul că cel în cauză a fost trecut în rezervă la data de 27 mai 1996. Argumentele invocate de recurentele-reclamante, în care instituția este acuzată de sofism și conform cărora o simplă petiție formulată în data de 15.06.2016, prin care se solicita anulare ordinului de trecere în rezervă al lui „de cujus”, petiție la care s-a răspuns prin adresa a cărei anulare se cere (nr. 40138 din 15.07.2016) nu poate constituii o repunere în termenele expres stipulate de lege, termene depășite cu mai mulți ani. Instituția repunerii in termenul de acțiune își găsește reglementarea generală în cartea a Vl-a C.civ. referitoare la suspendarea și repunerea în termenul de prescripție extinctivă precum și în C.proc.civ (pentru termenele procedurale). Legislația ce reglementează domeniul actelor administrative conține la rândul său dispoziții cu caracter derogatoriu aplicabile în cazul prescripției introducând în plus obligativitatea formulării unei plângeri prealabile. Cererile de anulare a actului administrativ individual și eventuala reparare a pagubei cauzate de acesta se pot introduce în termen de 6 luni de la data comunicării răspunsului la plângerea prealabilă - alin. (1) art. 11 din Legea nr. 554/2004. La data emiterii actului administrativ atacat era în vigoare Legea 29/1990 care conținea prevederi identice în ceea ce privește procedura și termenele în care poate fi contestat un act administrativ (art. 5). Și pentru cazul acestui tip de acte juridice (cele din domeniul administrativ) este permisă introducerea unei cereri (prealabilă ori acțiune) și peste termenul de 6 luni, conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, dar de asemenea doar pentru motive temeinice și oricum nu mai târziu de un an de la data comunicării actului, data luării la cunoștință, data introducerii cererii sau data încheierii procesului-verbal de conciliere, după caz. Astfel cum rezultă din probele aflate la dosarul cauzei, presupunând prin absurd că cel în cauză a luat cunoștință de trecerea în rezervă la data publicării Deciziei CEDO, și nu la data efectiva a trecerii în rezervă, termenul în care putea acționa s-a întins pană, cel mult, la sfârșitul lunii iunie 2014. Deci pentru solicitata anulare a Ordinului Directorului de trecere în rezervă emis în anul 1996 termenul de contestare a fost depășit de mult și nu doar prin raportare la termenul de prescripție ci si prin raportare la termenul de decădere stipulat de alin. 2 al art. 11 din Legea nr. 554/2004 (alin. 5 al art. 5 din Legea nr. 29/1990 prevedea la rândul său un termen de decădere de 1 an de la Comunicarea actului administrativ). Cererea formulată în data de 15.06.2016 la care i s-a răspuns sub nr. 40138 din 15.07.2016 nu poate fi considerată plângere prealabilă, fiind tardiv formulată indiferent că luăm în considerare ca punct de plecare emiterea ordinului a cărui anulare se solicită ori luăm în considerare data la care CEDO s-a pronunțat pe aspectele legate de latura penală a faptelor fostului cadru militar. Condițiile repunerii în termenul de contestare a actelor administrative sunt expres stabilit de lege având caracter obligatoriu, orice interpretare a efectelor juridice produse de petiția formulată în data de 15.06.2016 de către fostul ofițer în sensul că aceasta l-ar repune în termenul de contestare ori că ar putea fi considerată plângere prealabilă ar duce, inevitabil, la eludarea dispozițiilor legale în materie. Pe fond, intimatul-pârât arată că cererea petentelor este neîntemeiată pentru următoarele considerente: Fostul ofițer în cauză a fost trecut în rezervă, la propunerea Consiliului de judecată, ca urmare a comiterii de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale. Existența acestor fapte ce constituie abateri grave precum și săvârșirea lor, cu vinovăție, cel puțin în cazul furtului casetelor, este constatată și de către instanța penală care însă a dispus achitarea doar ca urmare a unor cauze de înlăturare a răspunderii penale (paginile 27 - 28 din Decizia penală nr.4 din 17.02.2015 pronunțată de Tribunalul Militar București). Totodată, începând cu data de 01.07.2005 celui în cauză i-a fost stabilită pensia de invaliditate conform art. 27 lit. (b) din Legea nr. 164/2001, iar în conformitate cu prevederile legale în materia drepturilor de pensie, dar și cu cele ale Legii nr. 80/1995, cadrele militare în activitate nu pot avea în același timp si calitatea de pensionari astfel cum solicită reclamantele în numele și pentru de cujus. Răspunzând motivelor de recurs invocate, intimatul-pârât arată, referitor la motivul - I - de recurs, că punctele 7 și 8 ale alin. (1) al art. 488 din C.proc.civ. dispun casarea hotărârii atunci când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat ori hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. In susținerea încadrării cererii de recurs în aceste motive de casare reclamantele expun o serie întreagă de alegații legate de regimuri totalitare, de o „suspiciune" conform căreia unele bunuri sustrase din instituție (casete audio) „au apărut în mod miraculos la percheziție" (deși existența faptei de sustragere a acestora a fost recunoscut de instanța penală) și de gradul de vinovăție stabilit de instanțele penale. Prin raportare la textul normelor legale se poate observa cu claritate faptul că nu există nici o hotărâre judecătorească a cărei autoritate de lucru judecat să fi fost încălcată de hotărârea atacată. În conformitate cu prevederile art. 1365 C.civ. „instanța civilă nu este legată de dispozițiile legii penale și nici de hotărârea definitivă de achitare sau de încetare a procesului penai în ceea ce privește existenta prejudiciului ori a vinovăției autorului faptei ilicite." De altfel astfel cum rezultă din coroborarea art. 430 - 432 C.proc.civ. și cum a statuat în mod constant jurisprudența și doctrina juridică pentru a ne afla în pretinsa situație invocată ca motiv de casare este obligatorie existenta identității de părți, temei si același obiect, or în speță nu a existat un alt proces, anterior cu această triplă identitate. Referitor la motivul - II - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează faptul că prin punctele 2, 5 și .6 ale alin. (1) al art. 488 din C.proc.civ. invocate de recurentele - reclamante se pretinde o încălcare a principiului continuității și al stabilirii aleatorii a completului de judecată, o pretinsă încălcare a regulilor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității precum și pretinse motive contradictorii în cuprinsul hotărârii. Referitor la schimbarea judecătorului așa cum statuează jurisprudența și doctrina, pentru a putea constitui motiv de casare în recurs este obligatoriu să se fi produs cu încălcarea legii or, în speță această modificare a fost dispusă în mod legal. Reclamantele, în susținerea acestui motiv au prezentat doar păreri personale conținând aprecieri lor de valoare fără nici un corespondent cu materialul probatoriu și deci cu situația reală. Referitor la normele de procedură a căror încălcare atrage sancțiunea nulității precum și la motivele contradictorii din cuprinsul hotărârii, reclamantele - recurente nu le-a indicat în mod concret înțelegând să se refere la modul general la obligația judecătorului de asigurare a respectării principiilor fundamentale ale procesului civil. Pentru a putea aprecia asupra temeiniciei sancționării actului cu nulitate (relativă sau absolută) și deci pentru a putea stabili ce regim juridic urmează a fi aplicat sancțiunii nulității (în principal momentul în care putea fi invocata pe cale de excepție și materialul probator in susținerea ei) era imperios necesară indicarea in concret a normei încălcate. Care sunt însă faptele ori actele procedurale/procesuale care au înfrânt acest principiu nu se precizează în concret în cadrul acestui motiv de recurs, cele în cauză se mărginesc a specifica doar menținerea nivelului de clasificare al unor documente depuse ca probe. În referire la aspectul menținerii nivelului de clasificare a unor documente depuse ca probe din dosarul cauzei, intimatul susține că activitatea profesională a ofițerilor în activitate din S.R.I., cum este și cazul activității desfășurate de reclamantul Duță Daniel, cade sub incidența art 17 litera „f din Legea nr. 182/2002, normă care prevede că sunt încadrate în categoria informațiilor secret de stat informațiile legate de activitatea de informații desfășurată de autoritățile publice stabilite prin lege pentru apărarea tării si siguranța naționala. De asemenea, în raport cu dispozițiile art. 10 din Legea nr. 51/1991 și având în vedere exigențele impuse prin Legea 182/2002, informațiile a căror divulgare este de natură să determine prejudicii Serviciului Român de Informații fac parte din categoria informațiilor secrete de serviciu astfel cum acestea sunt definite la art. 15 lit. "e" din Legea nr. 182/2002. Declasificarea documentelor enumerate de către reclamant nu poate fi efectuată la simpla cerere a acestuia ori a instanței sau a altei autorități publice deoarece situațiile în care pot fi declasificate documentele sunt prevăzute în mod expres si limitativ de art. 20 din H.G. nr. 585/2002. Reclamantele nu a făcut dovada că în speța ce face obiectul dosarului ne regăsim în unul dintre cazurile expres si limitativ prevăzute de art. 20 din H.G. nr. 585/2002 și nu au făcut dovada faptului că atribuirea nivelurilor de clasificare cuvenit fiecărui document ar fi fost făcută cu încălcarea dispozițiilor legii ori în mod abuziv. În acest sens, intimatul a făcut referire la art. 31 alin. (3) din Constituția României, art. 12 alin. (1) lit. „a" din Legea nr. 544/2001, arătând că informații din domeniul siguranței naționale pot fi comunicate în condițiile art.11 din Legea nr.51/1991, cu respectarea principiilor prevăzute în Legea nr. 182/2002, precum și la jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului. Clasificarea acestor documente nu împiedică instanțele judecătorești să judece cauza în speță având în vedere că în conformitate cu art. 261 C.pr.civ. administrarea probelor se poate face și în camera de consiliu, iar conform alin. 1 punctul 2 al art. 294 C.pr.civ. judecătorul are obligația să respingă cererea de depunere Ia dosar a unui înscris când prezentarea acestuia ar încălca îndatorirea legală de păstrare a secretului. Referitor la motivul - III - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează faptul că punctul 8 alin. (1) art. 488 din C.proc.civ. a mai fost invocat la motivul I de recurs, iar textul normei are în vedere situațiile în care instanța recurge la texte de lege ce sunt de natură să ducă la soluționarea cauzei dar fie le încalcă, în litera sau în spiritul lor, fie le aplică greșit, interpretarea pe care Ie-o dă fiind prea întinsă sau prea restrânsă ori cu totul eronată. Pentru a putea constitui motiv de casare este nevoie ca încălcarea sau aplicarea greșită a legii să se reflecte în dispozitivul hotărârii. Reclamantele încearcă pe parcursul mai multor pagini să inducă instanței ideea că nu au putut ataca ordinul de trecere în rezervă deoarece acestuia i-ar fi lipsit motivarea. Pe lângă faptul că acest lucru nu este adevărat deoarece astfel cum rezultă din actele depuse la dosar trecerea în rezervă s-a efectuat ca urmare a abaterilor grave constatate și reținute de către consiliul de judecată, fapte recunoscute de către fostul ofițer care le-a dat însă o altă interpretare. De imputațiile ce i-au fost aduse în cadrul consiliului de judecată precum și de soluția acestui for fostul ofițer a luat cunoștință personal aspect consemnat sub semnătură sa personală. Totodată, susținerile conform cărora nu a putut acționa în termenul prescris de normele de drept administrativ (atât cele în vigoare la data emiterii ordinului de trecere în rezervă cât și cele în vigoare în prezent) datorită unei pretinse lipse a motivării lui sunt lipsite de orice logică în contextul în care se afirmă, tot de către recurentele-reclamante că și în prezent (nu doar în perioada de inacțiune) situația este aceiași respectiv nici acum nu i-ar fi fost comunicată motivarea ordinului de trecere în rezervă. Dacă acum a putut acționa în instanță pentru a solicita anularea ordinului de trecere în rezervă pretins nemotivat este corect și logic să presupunem că în același fel și cu aceleași argumente legate de lipsa motivării ordinului de trecere în rezervă ar fi putut acționa și in termenul prescris de norma legală. Referitor la motivul - IV - de recurs indicat de reclamante, intimatul învederează că punctele 6 și 7 alin. (1) art. 488 din C.proc.civ. au mai fost invocate la motivul I de recurs (punctul 7) și motivul II de recurs (punctul 6) trimițând la aspectele învederate mai sus. Astfel cum subliniază în cadrul acestui motiv de recurs recurentele-reclamante, ceea ce s-ar pretinde ar fi anularea răspunsului la petiția din anul 2016 (înregistrat sub nr. 40138/15.07.2016) și obligarea instituției la emiterea actelor solicitate prin petiția ce a generat respectivul răspuns. Practic parcurgând conținutul respectivei petiții se poate observa că, prin aceasta a fost solicitată, în principal, anularea ordinului de trecere în rezervă și subsecvent încadrarea în S.R.I. ori înaintarea în grad si/sau comunicarea unor documente clasificate. În aceste condiții, fie și având în vedere doar faptul că actul a cărui anulare a fost solicitată este în circuitul civil acesta producând efecte (fără a ne mai referi la faptul că ordinul de trecere în rezervă este absolut legal) și prin raportare la dispozițiile alin. (6) al art. 1 din Legea nr. 554/2004 rezultă faptul că S.R.I. nu avea dreptul legal de a anula respectivul act administrativ anularea acestuia putând fi făcută doar în condițiile expres stipulate de legea contenciosului administrativ respectiv prin intermediul instanței.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, depus la data de 26.03.2018, recurenta-reclamantă a susținut netemeinicia apărărilor formulate de recurentul-pârât prin întâmpinare, solicitând înlăturarea acestora și admiterea recursului așa cum a fost formulat. 6 . Procedura de soluționare a recursului Cu privire la examinarea recursului în completul filtru În cauză, au fost avute în vedere modificările aduse prin Legea nr.212/2018 dispozițiilor art. 20 din Legea nr.554/2004 privind contenciosul administrativ în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, precum și măsurile luate prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din data de 20 septembrie 2018 prin care s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor Secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că procedura de filtrare a recursurilor, reglementată prin dispozițiile art.493 Cod procedură civilă, este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal. Față de aceste aspecte, în temeiul art. 494, raportat la art. 475 alin.(2) și art. 201 din Codul de procedură civilă, astfel cum au fost completate prin dispozițiile XVII alin.(3), raportat la art. XV din Legea nr.2/2013 privind unele măsuri pentru degrevarea instanțelor judecătorești, precum și pentru pregătirea punerii în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă și dispozițiile art. 109 din Regulamentul de ordine interioară al instanțelor judecătorești, prin Rezoluția din 19 noiembrie 2018 s-a fixat termen de judecată la data de 12 februarie 2020, în ședință publică, cu citarea părților . La dosarul cauzei au fost depuse, la data de 11.11.2019 de către recurente, Note scrise însoțite de înscrisuri. La solicitarea instanței de recurs, prin adresa nr.2/1050/C/28.01.2020 a Curții de Apel București au fost înaintate Compartimentului de Documente Clasificate din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție documente clasificate cu character “secret” și “secret de serviciu”, fiind analizate de completul de judecată în condițiile HG nr.585/2002. De asemenea, la datele de 06.02.2020 și 12.02.2020, recurentele-reclamante au depus Note de concluzii și Puncte de vedere la care a anexat înscrisuri.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat, în limitele și pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare: Reclamantele “AA”, “AB” și “AC”, în calitate de succesoare a defunctului A, decedat la 11.12.2016, s-au adresat instanței de contencios administrativ a Curții de Apel București la data de 18.01.2017, solicitând efectuarea uni control de legalitate asupra actului administrativ nr.40.138 din 15.07.2016, comunicat la data de 22.07.2016, emis de pârâtul SERVICIUL ROMÂN DE INFORMAȚII prin care s-a respins plângerea prealabilă depusă de antecesorul acestora prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad și a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoașterea vechimii în muncă de care a fost privat și declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă, solicitând anularea actului administrativ și obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. Ca moștenitoare legale, răspunzătoare de imaginea defunctului lor soț și tată, preluând patrimoniul acestuia de drepturi și obligații, din care face parte și creanța pe care a avut-o în legătură cu repunerea în drepturi, reclamantele continuatoare a demersurilor inițiate prin depunerea plângerii prealabile de către dl. A, prin care solicita repunerea în drepturi, urmare a pronunțării Hotărârii din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR și TOMA împotriva României și a admiterii cererii de revizuire de Tribunalul Militar București prin Sentința penală din 17.02.2015 pronunțată în dosarul nr.38/1/2014, prin care s-a dispus achitarea dlui-A pentru motivul că fapta pentru care fusese judecat și condamnat n-a fost comisă cu vinovăție, hotărâre menținută prin Decizia penală nr.65/A/07.07.2015 a Curții Militare de Apel București și rămasă definitivă prin Decizia nr.179 din 11.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. 16/81/2015, se consideră vătămate prin actul administrativ de refuz al autorității pârâte, apreciind acest refuz ca fiind nejustificat, în condițiile în care urmările negative ale condamnării criticate de C.E.D.O. continuă să se producă, privarea de soldă și neînaintarea în grad la termenele legale, având ca efect final o pensie inferioară, de mizerie, dar și îmbolnăvirea gravă a victimei abuzurilor, prejudicierea imaginii sale de ofițer de informații, stresul continuat prin demersurile insistente și fără rezultat de a fi repus în drepturi. Instanța de contencios administrativ a Curții de Apel București a respins excepția lipsei calității procesuale active a reclamantelor, excepția lipsei procedurii prealabile și tardivității cereri ca neîntemeiate, și a respins acțiunea pe fond, ca neîntemeiată. Din perspectiva modului de soluționare a excepțiilor, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut calitatea procesuală activă a reclamantelor, apreciind că pretențiile acestora nu vizează drepturi cu caracter strict personal ale defunctului, ci unele sunt chiar drepturi patrimoniale care se transmit moștenitorilor (ex. acordarea soldei de care a fost privat), justificând astfel un interes propriu in formularea prezentei acțiunii. Instanța de fond a calificat totodată obiectul acțiunii, ca fiind anularea unui act administrativ asimilat, sub forma refuzului nejustificat al autorității pârâte, în sensul art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004, manifestat explicit prin adresa nr.40.138 din 15.07.2016 emisă de aceasta, prin care s-a respins cererea depusă de antecesorul reclamantelor, prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad și a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoașterea vechimii în muncă de care a fost privat și declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă, apreciind, pe cale de consecință, că este neîntemeiată și excepția lipsei procedurii prealabile invocate de pârâtă, apreciind ca sunt incidente prevederile art. 7 alin.5 din Legea nr.554/2004. În fine, prima instanță a apreciat ca fiind neîntemeiată și excepția tardivității cererii, întrucât reclamantele au solicitat la data de 18.01.2017 anularea adresei cu nr.40138/15.07.2016 emisa de autoritatea parata si comunicata la data de 22.07.2016 si nu anularea ordinului de trecere in rezerva a numitului A, în privința adresei mai sus menționate fiind respectat termenul de 6 luni prevăzut de art.11 alin.1 din Legea nr.554/2004. Înalta Curte constată, ca situație premisă, că pârâta nu a declarat recurs și nu a criticat soluția dată de prima instanță asupra excepțiilor invocate, aceasta intrând în puterea lucrului judecat, ne mai putând face obiectul controlului de legalitate exercitat de instanța de control judiciar. Diferit de acesta aspect, se constată că prima instanță în mod legal a constatat că obiectul cauzei îl reprezintă constatarea refuzului nejustificat al autorității pârâte, în sensul art.2 alin.2 din Legea nr.554/2004, manifestat explicit prin adresa nr.40.138 din 15.07.2016 emisă de aceasta, prin care s-a respins cererea depusă de antecesorul reclamantelor, prin care solicita acordarea retroactivă a avansărilor în grad și a soldei de care a fost privat prin trecerea abuzivă în rezervă, recunoașterea vechimii în muncă de care a fost privat și declasificarea documentelor care au stat la baza măsurii de trecere în rezervă. Prin urmare, este nerelevantă împrejurarea că ordinul de trecere în rezerva a defunctului A, respectiv Ordinul Directorului SRI nr.DP.0619/27.05.1996 ar fi fost comunicat în mod legal și nu a fost contestat, întrucât acțiunea de față are ca și cauză juridică refuzul nejustificat al autorității pârâte de a proceda la o reparație administrativă, urmare a Hotărârii din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR și TOMA împotriva României și a Deciziei nr.179 pronunțată in dosarul nr.16/81/2015 de către Înalta Curte de Casație și Justiție, Secția penală, obiectul acțiunii nefiind anularea acestui ordin de trecere în rezervă. Pe fondul cauzei, se reține că defunctul A, a lucrat în cadrul S.R.I. având gradul de căpitan și funcția de ofițer la Sectorul supraveghere-înregistrare. Fostul cadru militar cpt. (r) A a fost trecut în rezervă, în temeiul art. 85 alin. 1 lit. j) și alin. 2 din Legea nr. 80/1995 privind statutul cadrelor militare, prin Ordinul Directorului S.R.I. nr. P.P. 0619 din 27 mai 1996, ca urmare a aprobării propunerii Consiliului de Judecată, ca urmare a comiterii de abateri grave de la prevederile regulamentelor militare sau de la alte dispoziții legale. Prin Sentința penală nr.177/20.10.1998 pronunțată în dosarul Tribunalului Militar Teritorial București, inculpatul cpt. rez. SRI A a fost condamnat la pedeapsa de 3 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de furt prevăzută de art.208 alin.1 C.penal cu aplicarea art.41 alin.2 și art.13 Cod penal, pedeapsă integral grațiată conform art.1 și 10 din Legea nr.137/1997 și la două pedepse de câte 2 ani închisoare, aplicându-i se o pedeapsă de 2 ani închisoare cu suspendarea executării pedepsei, cu un termen de încercare de 4 ani, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art.19 alin.1 și 21 alin.2 din Legea nr.51/1991, respectiv, culegerea și transmiterea de informații cu caracter secret, prin orice mijloace în afara cadrului legal și divulgarea sau folosirea în afara cadrului legal de către salariații serviciului de informații, de informații privind viața particulară, onoarea sau reputația cunoscute incidental în cadrul obținerii datelor necesare siguranței naționale, cu aplicarea art.33 lit.a și 34 lit.b Cod penal și art.81-83 din Codul penal de la acea dată. Apelul inculpatului a fost respins prin Decizia nr.54/14.06.1999 a Curții Militare de Apel, iar recursul prin Decizia Curții Supreme de Justiție - Secția penală nr.2377 din 13.05.2002. Defunctul A s-a adresat C.E.D.O. cu cererea înregistrată sub nr.40238/02, cerere admisă prin Hotărârea din 8 ianuarie 2013 în cauza BUCUR și TOMA împotriva României, prin care s-a constatat că acestuia i s-a încălcat dreptul la un proces echitabil prevăzut de art.6 paragraful 1 din Convenție și respectiv dreptul la libertatea de exprimare prin atingerea dreptului de a comunica informații prevăzut de art.10 din CEDO. Astfel, având în vedere soluția pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, dl.A, în temeiul art.397 alin.2 și art.408 1 alin.3 Cod penal 1968, a formulat cerere de revizuire iar prin Decizia penală din 17.02.2015 pronunțată în dosarul nr.38/1/2014 de Tribunalul Militar București, în temeiul art.465 alin. (11( lit. a) Cod procedură penală a admis cererea de revizuire, a desființat în parte Sentința penală nr.177/20.10.1998 pronunțată în dosarul Tribunalului Militar Teritorial București definitivă prin Decizia penală nr.2377/13.05.2002 a Curții Supreme de Justiție - Secția penală, și rejudecând cauza: a dispus în baza art.396 alin.1 și 5 Cod procedură penală, raportat la art.16 lit. b teza a II-a Cod procedură penală, achitarea lui A, pentru cele două fapte, prevăzute de art.19 alin.1 și art.21 alin.2 din Legea nr.51/1991, cu aplicarea art.5 Cod penal. Prin Decizia penală nr.65/A/07.07.2015 a Curții Militare de Apel București a fost respins ca nefondat apelul declarat de Ministerul Public, iar prin Decizia penală nr.179 din 11.02.2016 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secția penală în dosarul nr. 16/81/2015a fost respins ca nefondat recursul. Domnul A s-a adresat autorității pârâte solicitând anularea ordinului de trecere în rezervă, reîncadrarea în SRI cu acordarea retroactivă a gradelor militare, comunicarea unei copii de pe propunerea Consiliului de judecată, respectiv declasificarea dosarului Consiliului de judecată. Prin adresa răspuns nr.40.138/15.07.2016 emisa de parata Serviciul Roman de Informații, i s-a comunicat referitor la solicitarea acestuia de anulare a ordinului de trecere in rezerva si reîncadrare in SRI, cu aco