ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2824/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21 noiembrie 2016 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub nr. x/102/2016, reclamanta A. a solicitat obligarea pârâților Curtea de Apel Târgu Mureș și Ministerul Justiției, la plata unor despăgubiri, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, ținându-se seama de majorările de 5%, 2% și 11% dispuse prin Sentința civilă nr. 461 din 01 aprilie 2009 a Tribunalului Botoșani, pronunțată în Dosarul nr. x/2009, irevocabilă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 1434/R/2009 a Curții de Apel Suceava, pronunțată în Dosarul nr. x/2009, despăgubiri calculate pe 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată și în continuare; actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

S-a susținut că prin sentința civilă mai sus menționată s-a dispus obligarea pârâților la acordarea în favoarea reclamantei a diferențelor salariale rezultate din aplicarea la valoarea de referință sectorială a indexării de 18% pentru perioada 11 decembrie 2007 - 01 aprilie 2009 și pentru viitor, actualizarea în funcție de indicii de inflație a acestor diferențe, de la data scadenței până la data plății efective și consemnarea în carnetul de muncă al reclamantei a salariului majorat.

2.1. Hotărârea Tribunalului Mureș, secția civilă

Prin Sentința nr. 192 din 07 martie 2017, Tribunalul Mureș, secția civilă, a admis excepția necompetenței materiale, invocată de către pârâtul Ministerul Justiție și s-a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

În considerentele acestei sentințe, s-a reținut că prezenta pricină poartă între reclamantă, judecător în cadrul Curții de Apel Târgu Mureș și ordonatorii de credite, care au atribuții în stabilirea și plata drepturilor sale salariale, referindu-se la obligarea pârâților la acordarea unor drepturi salariale, astfel că, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, în speță competența materială de soluționare a pricinii aparține Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Aceeași competență ar interveni și dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, întrucât, în esență, se critică refuzul unei autorități de emitere a unui act administrativ.

2.2. Hotărârea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal

Prin Sentința civilă nr. 2143 din 07 iunie 2017, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în Dosarul nr. x/2016, s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și s-a dispus declinarea competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Mureș, complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale.

În consecință, s-a constatat ivit conflictul negativ de competență și a dispus înaintarea dosarului Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în vederea pronunțării regulatorului de competență.

În considerentele acestei sentințe s-a reținut că, față de obiectul dedus judecății, nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, invocate de către Tribunal, având în vedere că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale.

Or, în cauză, reclamanta nu a formulat o astfel de plângere și nici nu a parcurs procedura contestației împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, ci a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, conform unei hotărâri judecătorești existente, despăgubiri actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzii legale, calculate de la scadență și până la plata efectivă.

Prin raportare la petitul acțiunii, s-a reținut că dispozițiile art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010 nu pot fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor, iar pe de altă parte, nu există alte dispoziții speciale prin care să fie instituită competența materială a instanțelor de contencios administrativ, astfel că acestea urmează a intra sub jurisdicția muncii.

Aceasta întrucât, potrivit art. 278 alin. (2) C. muncii, "prevederile prezentului cod se aplică cu titlu de drept comun și acelor raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă, în măsura în care reglementările speciale nu sunt complete și aplicarea lor nu este incompatibilă cu specificul raporturilor de muncă respective", iar conform art. 1 alin. (2), "prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii."

În același sens sunt și considerentele Deciziei nr. 16 din 26 septembrie 2016, prin care Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să judece recursul în interesul legii, a interpretat dispozițiile art. 1, art. 231 și art. 278 alin. (2) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, art. 55 din Legea nr. 393/2004 privind Statutul aleșilor locali, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 și art. 109 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici.

De asemenea, s-a reținut că în cauză nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în considerarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) lit. f) și lit. h), precum și ale art. 8 alin. (1) din acest act normativ, deoarece în speță, reclamanta nu contestă un act administrativ tipic (ordinul ministrului justiției de stabilire a drepturilor salariale) și nici nu deduce judecății un act administrativ asimilat, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceasta a adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a majorării de 18%, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență.

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 pct. 2 și art. 135 alin. (1) C. proc. civ., republicat, urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente.

Analizând actele și lucrările dosarului, Înalta Curte reține că prin cererea introductivă se solicită obligarea pârâților la plata unor despăgubiri materiale, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite.

Potrivit art. 7 alin. (1) Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 "(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile", iar potrivit alin. (2):

"Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri."

Înalta Curte constată că ipoteza normei mai sus menționată și care ar fi atras competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București nu este îndeplinită, deoarece reclamanta nu contestă actul emis de ordonatorul de credite, respectiv actul administrativ de stabilire a drepturilor salariale ori vreo hotărâre dată în soluționarea contestațiilor salariale, pentru modalitatea de stabilire a drepturilor salariale reglementate de dispozițiile Legii nr. 284/2010, spre a fi atrasă în cauză competența instanței, prevăzută de art. 7 alin. (2) din Cap. VIII (Reglementări specifice personalului din sistemul justiției) al Anexei VI - Familia ocupațională de funcții bugetare "Justiție" - la Legea nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, ci prin acțiune se solicită sancționarea plății parțiale a salariului avut și cuvenit pentru munca prestată.

Astfel, se constată că dispozițiile art. 7 din Cap. VIII al Anexei VI la Legea nr. 284/2010, ce instituie o competență materială derogatorie de la cea de drept comun în materie salarială, reglementată de art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1 alin. (2), art. 278 alin. (2) și art. 266 din Codul muncii, este de strictă interpretare, și nu poate fi extinsă prin analogie, motiv pentru care acest text legal nu este incident în cauză.

În speță, acțiunea dedusă judecății are ca obiect plata unor diferențe salariale, fiind astfel incidente dispozițiile art. 208 din Legea nr. 62/2011 coroborat cu art. 1, art. 278 alin. (2), art. 170 - 171, art. 266 și art. 269 C. muncii. Acțiunea dedusă judecății vizează plata drepturilor salariale într-un cuantum integral și legal cuvenit, astfel cum deja s-a stabilit prin hotărâri judecătorești definitive anterioare, fiind revendicată doar plata integrală a salariului cuvenit, la care există deja îndreptățirea legală izvorâtă din hotărâri judecătorești.

Prin urmare, avându-se în vedere calitatea reclamantei - judecător în cadrul Curții de Apel Târgu Mureș, cât și conținutul cererii de chemare în judecată, care vizează solicitări specifice domeniului raporturilor de muncă, competența materială de soluționare a litigiului se stabilește în raport de dispozițiile C. muncii, respectiv Legea nr. 53/2003, republicată, cu modificările și completările ulterioare și Legii nr. 62/2011, republicată.

Potrivit art. 269 alin. (1) și (2) C. muncii și art. 208 din Legea nr. 62/2011 republicată, cererile referitoare la cauzele privind conflictele de muncă se adresează tribunalului competent - specializat în judecarea conflictelor de muncă în a cărei circumscripție reclamantul își are domiciliul.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 135 alin. (4) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș, ca instanță de litigii de muncă și asigurări sociale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanta A. și pe pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș, ca instanță de litigii de muncă și asigurări sociale.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 4 octombrie 2017.

Procesat de GGC - CT