ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2098/2017

Decizia

nr. 2098/2017

Asupra conflictului negativ de competență de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub Dosar nr. x/102 din 19 octombrie 2016, reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. au solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș la plata unor despăgubiri reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, conform hotărârilor judecătorești irevocabile, calculate pe ultimii 3 ani anterior introducerii acțiunii, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la data scadenței și până la plata efectivă.

2.1. Prin sentința nr. 50 din 26 ianuarie 2017 pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă, s-a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apreciindu-se că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Capitolul VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

2.2. Prin sentința nr. 1143 din 30 martie 2017 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu, și a fost declinată competența materială de soluționare a acțiunii formulate de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G., în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș, în favoarea Tribunalului Mureș (complet specializat în litigii de muncă și asigurări sociale).

S-a constatat ivit conflictul negativ de competență, a fost suspendată judecata, și s-a dispus înaintarea dosarului la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

Pentru a pronunța această sentință, curtea de apel a constatat că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, apreciind că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, în cauză, reclamanții neformulând o astfel de plângere și neparcurgând procedura contestației împotriva actului administrativ al ordonatorului de credite, aceștia solicitând obligarea pârâților la plata unor despăgubiri.

S-a mai considerat că nu sunt aplicabile în cauză nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004, întrucât obiectul acțiunii judiciare în contencios administrativ este reprezentat fie de actul administrativ tipic, fie de actul administrativ asimilat, acesta din urmă în una dintre cele două ipoteze prevăzute de legiuitor: refuzul nejustificat de soluționare a cererii, respectiv tardivitatea (nesoluționarea în termen a cererii), ceea ce nu este cazul în prezenta speță.

Totodată, curtea de apel a apreciat că instanța competentă material a soluționa litigiul de față este instanța specializată în dreptul muncii, raportul juridic dedus judecății intrând în categoria conflictelor de muncă, iar nu a contenciosului administrativ.

Astfel, s-a reținut că raportul juridic pe care se grefează petitul acțiunii, respectiv plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale, este un raport juridic de muncă sui generis, fiind aplicabile dispozițiile art. 1, art. 231, art. 278 alin. (2), art. 266 și art. 269, acest din urmă articol coroborându-se cu art. 208 din Legea nr. 62/2011 a dialogului social potrivit căruia conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra conflictului negativ de competență

Înalta Curte, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de art. 133 alin. (2), art. 134, art. 135 alin. (1) C. proc. civ., urmează a pronunța regulatorul de competență în raport cu obiectul cauzei, precum și cu dispozițiile legale incidente cauzei.

Pentru identificarea instanței competente după materie este esențial de stabilit obiectul cererii de chemare în judecată.

Instanța de contencios administrativ a fost învestită cu cererea formulată de reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. prin care s-a solicitat obligarea pârâților Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș la plata unor despăgubiri reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, conform hotărârilor judecătorești irevocabile, calculate pe ultimii 3 ani anterior introducerii acțiunii, actualizate cu indicele de inflație, precum și la plata dobânzilor legale aferente, calculate de la data scadenței și până la plata efectivă.

Înalta Curte reține că în cauză nu sunt incidente dispozițiile speciale ale art. 7, Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport de petitul acțiunii, apreciind că legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

Totodată, constată instanța că litigiul de față nu are natura unuia de contencios administrativ, întrucât reclamanții nu contestă un act administrativ tipic și nici nu deduc judecății un act administrativ asimilat, astfel cum prevăd dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, în condițiile în care din actele dosarului nu rezultă că aceștia au adresat ordonatorilor de credite pârâți o cerere de acordare a majorării de 18%, iar aceștia au respins-o sau nu au soluționat-o, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004.

Înalta Curte reține că obiectul cauzei de față îl reprezintă acțiunea pentru plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (2) C. muncii: „Prezentul cod se aplică și raporturilor de muncă reglementate prin legi speciale, numai în măsura în care acestea nu conțin dispoziții specifice derogatorii, art. 269 din același act normativ prevăzând că „judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii.”

Dând eficiență principiului disponibilității, potrivit căruia cadrul procesual este stabilit de reclamant, iar instanța se pronunță în limitele învestirii, având în vedere dispozițiile legale sus-menționate și obiectul acțiunii de față, Înalta Curte apreciază este competentă să soluționeze cauza în primă instanță secția specializată în materia litigiilor de muncă din cadrul Tribunalului Mureș.

În consecință, având în vedere considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 133 alin. (2), art. 135 alin. (1) și alin. (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția de litigii de muncă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența soluționării cauzei privind pe reclamanții A., B., C., D., E., F. și G. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției și Curtea de Apel Târgu Mureș în favoarea Tribunalului Mureș, secția de litigii de muncă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 6 iunie 2017.