ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2017

HOTĂRÂRE

05.05.2017

CAMERĂ

contencios

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2017
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1667/2017 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2017)

Decizia nr. 1667/2017

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Circumstanțele cauzei

Cadrul procesual

Prin cererea de chemare în judecată adresată Tribunalului Mureș, secția civilă, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu intimata Înalta Curte de Casație și Justiție, obligarea pârâtei la plata unor despăgubiri către reclamantă, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, ținându-se seama de majorările de 5%, 2% și 11% dispuse prin sentința nr. 1470 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, în Dosarul nr. x/102/2007, îndreptată prin încheierea din 21.11.2007, lămurită prin încheierea din 16.02.2016, irevocabilă prin decizia nr. 146 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș, despăgubiri calculate pe 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunțării hotărârii și în continuare; actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Hotărârea pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă

Prin sentința civilă nr. 174 din 2 martie 2017 a Tribunalului Mureș, secția civilă, a fost admisă excepția necompetenței materiale și a fost declinată, în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, competența soluționării acțiunii civile formulate de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâta Înalta Curte de Casație și Justiție.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că litigiul de față este între reclamantă, fost judecător în cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție, și ordonatorul de credite, Înalta Curte de Casație și Justiție, care are atribuții în stabilirea și plata drepturilor sale salariale.

Instanța sesizată cu cererea de chemare în judecată reține că salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul principal de credite (în cazul de față Înalta Curte de Casație și Justiție). Se arată că, în cauza dedusă judecății, reclamanta invocă apariția unui text legal care i-ar fi aplicabil și care ar conduce la modificarea salariului său, reținându-se că ordonatorul de credite refuză de a emite un nou ordin de salarizare. Apreciază instanța că sunt aplicabile în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

În acest context, făcând aplicarea art. 7 alin. (2) din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, instanța concluzionează că aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, competența materială de soluționare a pricinii. De asemenea, se apreciază că aceeași competență ar interveni și dacă s-ar aplica dreptul comun în materia contenciosului administrativ, apreciind că, în esență, suntem în prezența refuzului unei autorități de emitere a unui act administrativ la care se susține că era obligată.

Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal

În temeiul art. 248 alin. (1) și (2) coroborat cu art. 131 alin. (1) și art. 132 alin. (1) și (3) C. proc. civ., examinând cu prioritate excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, Înalta Curte constată următoarele:

Reclamanta a învestit tribunalul cu o acțiune ce are ca obiect acordarea unor drepturi ce privesc plata unor despăgubiri către reclamantă, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, ținându-se seama de majorările de 5%, 2% și 11% dispuse prin sentința nr. 1470 din 6 noiembrie 2007 a Tribunalului Mureș, despăgubiri calculate pe 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunțării hotărârii și în continuare; actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Dispozițiile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 prevăd faptul că „(1) Personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea. Contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile.

(2) Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri. (…)”

Înalta Curte constată că dispozițiile art. 7 din Cap. VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sunt de strictă interpretare și aplicare, acestea reglementând o excepție de la regulile de competență stabilite prin dispozițiile legale de drept comun.

Înalta Curte reține că aceste dispoziții legale reglementează competența Înaltei Curți în soluționarea plângerilor formulate împotriva hotărârilor pronunțate de ordonatorul de credite în soluționarea contestațiilor împotriva actelor administrative emise de aceștia, cu privire la stabilirea drepturilor salariale, or, în cauza dedusă judecății, nu se contestă o astfel de hotărâre.

Acțiunea cu care a fost învestită instanța, în cauza de față, are ca obiect obligarea pârâtului la plata diferențelor salariale rezultate între salariul cuvenit și salariul încasat, la care se adaugă dobânda legală, pe care reclamanta, în prezent pensionară, le consideră cuvenite și neplătite, așa cum rezultă din sentința nr. 1470 din 6 noiembrie 2007, pronunțată de Tribunalul Mureș, în Dosarul nr. x/102/2007, irevocabilă prin decizia nr. 146 din 15 februarie 2008 a Curții de Apel Târgu Mureș.

Este evident că acțiunea formulată de reclamantă nu se încadrează în ipoteza prevăzută de art. 7 din Anexa VI a Legii nr. 284/2010, întrucât nu s-a solicitat anularea pentru nelegalitate a unui ordin prin care au fost stabilite drepturile salariale, nefiind așadar dedus judecății un litigiu ce are ca obiect cenzurarea unui act administrativ tipic (ordinul de salarizare) sau a unui act administrativ asimilat [refuzul nejustificat al pârâților de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim ori, după caz, faptul de a nu răspunde solicitantului în termenul legal, conform art. 2 alin. (2) din Legea nr. 554/2004].

Prin urmare, prezentul litigiu nu se circumscrie sferei contenciosului administrativ, așa cum este definit de legiuitor prin dispozițiile art. 2 lit. f) și art. 8 din Legea nr. 554/2004, astfel încât, Înalta Curte, văzând obiectul acțiunii introductive formulată de reclamantă și fundamentarea acesteia în fapt și în drept, va admite excepția necompetenței materiale a acestei instanțe și, totodată, în temeiul art. 132 alin. (1) C. proc. civ., va trimite cauza spre competentă soluționare Tribunalului Mureș, secția civilă.