ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2627/2018

Asupra conflictului negativ de competență;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Mureș, secția Civilă la data de 27.04.2017, reclamanții A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L., M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ., au solicitat, în contradictoriu cu pârâții Ministerul Justiției, Curtea de Apel Cluj, Tribunalul Bistrița Năsăud, Ministerul Finanțelor Publice și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, obligarea la recalcularea salariilor, cu luarea în considerare a nivelului maxim al indemnizației de încadrare brută lunară stabilită prin raportare la VRS de 405 RON, precum și la plata despăgubirii reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, actualizate cu indicele de inflație, cu dobânda legală de la data scadenței și până la plata efectivă.

Prin sentința civilă nr. 762/06.10.2017, Tribunalul Mureș, secția Civilă a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, apreciind că în cauză sunt aplicabile prevederile art. 7 alin. (2), Cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud și, în această calitate au invocat neaplicarea la calculul drepturilor lor salariale a valorii de referință sectorială de 405 RON, valoare ce reprezintă cuantumul maxim stabilit printr-o hotărâre judecătorească, de care sunt îndreptățiți să beneficieze conform Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale.

Conform art. 1 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, "Dispozițiile prezentului capitol reglementează salarizarea și celelalte drepturi salariale ale:

a) judecătorilor de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la curțile de apel, tribunale, tribunalele specializate și judecătorii, procurorilor de la parchetele de pe lângă aceste instanțe, membrilor Consiliului Superior al Magistraturii, ale personalului de specialitate juridică asimilat magistraților, potrivit Legii nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și ale magistraților-asistenți de la Înalta Curte de Casație și Justiție;

b) asistenților judiciari;

c) personalului auxiliar de specialitate și personalului conex din cadrul instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea;

d) personalului de instruire, precum și ale personalului care ocupă funcții auxiliare din cadrul Institutului Național al Magistraturii și al Școlii Naționale de Grefieri, personalului de specialitate criminalistică și personalului auxiliar de specialitate criminalistică din cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice și al laboratoarelor de expertize criminalistice;

e) specialiștilor din cadrul Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, precum și specialiștilor în domeniul informatic din aparatul propriu al Ministerului Justiției, al Consiliului Superior al Magistraturii, al Înaltei Curți de Casație și Justiție și al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție;

f) personalului de probațiune și personalului din cadrul Oficiului Național al Registrului Comerțului."

Conform art. 7 din capitolul VIII din anexa VI la Legea nr. 284/2010, personalul salarizat potrivit prezentului capitol, nemulțumit de modul de stabilire a drepturilor salariale, poate face contestație, în termen de 15 zile de la data comunicării actului administrativ al ordonatorului de credite, la organele de conducere ale Ministerului Justiției, Consiliului Superior al Magistraturii, Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, Direcției Naționale Anticorupție, Direcției de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, la colegiul de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție ori, după caz, la colegiile de conducere ale curților de apel sau parchetelor de pe lângă acestea, iar contestațiile se soluționează în termen de cel mult 30 de zile (alin. (1). Împotriva hotărârilor organelor prevăzute la alin. (1) se poate face plângere, în termen de 30 de zile de la comunicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pentru hotărârile Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție, sau, după caz, a Curții de Apel București, pentru celelalte hotărâri, iar hotărârile pronunțate sunt irevocabile (alin. (2).

Așa cum rezultă din normele legale citate salarizarea personalului din justiție se face pe baza unor ordine de salarizare pe care trebuie să le emită în prealabil ordonatorul de credite (în cazul din speță fiind vorba despre președintele Curții de Apel Cluj). Totodată, în cazul în care angajatul este nemulțumit de modalitatea de calcul a salariului care rezultă din ordin, are posibilitatea să conteste actul administrativ, în conformitate cu dispozițiile alin. (2) din textul de lege citat anterior.

În speță, reclamanții au invocat apariția unui text legal ce le-ar fi aplicabil și care ar conduce la modificarea drepturilor lor salariale, criticând practic ordonatorul de credite pentru refuzul de a emite un nou ordin de salarizare, în conformitate cu textul legal ce ar fi incident.

Tribunalul a apreciat că, din rațiuni de simetrie juridică, acțiunea prin care se reclamă refuzul ordonatorului de credite de a emite un nou ordin de salarizare ar trebui să aibă același regim juridic ca și acțiunea prin care se contestă ordinul de salarizare emis și care este considerat ilegal. Prin urmare, sunt aplicabile și în această pricină dispozițiile art. 7 din Capitolul VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010, întrucât aceste prevederi sunt speciale în ceea ce privește modalitatea de stabilire a salariilor pentru personalul din justiție.

Reiese deci că în speță competența de soluționare a cauzei revine Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, motiv pentru care, văzând și dispozițiile art. 132 alin. (1) și (3) din C. proc. civ., Tribunalul a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare a prezentei cauze în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.02.2018.

Prin sentința nr. 1742 din data de 12 aprilie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată din oficiu și a declinat competența materială de soluționare a acțiunii, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă (complet specializat în litigii de muncă).

Pentru a pronunța această sentință, Curtea de Apel a reținut că raportul juridic pe care se grefează petitul acțiunii (recalcularea și plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale) este un raport juridic de muncă sui generis. Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea, membrilor cooperatori și raporturile juridice de muncă născute în baza încheierii contractului individual de muncă. Magistrații constituie o categorie specială de personal care își desfășoară activitatea în temeiul unui raport de muncă sui generis. Este un raport juridic care are la bază un acord de voință, un contract nenumit, de drept public, încheiat cu însuși statul, reprezentat de Președintele României și de Consiliul Superior al Magistraturii. Ulterior numirii, părți în raporturile de muncă ale magistraților sunt, în puterea legii, ca exponenți ai puterii judecătorești a statului, Înalta Curte de Casație și Justiție, Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și celelalte instanțe și parchete de pe lângă acestea. Atribuțiile persoanelor juridice respective sunt exclusiv de natură funcțională, operatorie. Anumite atribuții clasice ale angajatorului, chiar esențiale, sunt exercitate de către Președintele României și Consiliul Superior al Magistraturii, deci de alte autorități decât persoanele juridice, parte în raporturile de muncă ale magistraților."

Ivindu-se conflictul negativ de competență a fost sesizată, în baza art. 135 din C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal pentru soluționarea acestuia.

Pentru a hotărî astfel, se au în vedere considerentele arătate în continuare.

Așa cum rezultă din cererea de chemare în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 8 din Legea nr. 554/2004 și art. 166 din Codul muncii, reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specialitate și personal conex în cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud și, în această calitate, au invocat neaplicarea la calculul drepturilor lor salariale a valorii de referință sectorială de 405 RON, valoare ce reprezintă cuantumul maxim stabilit printr-o hotărâre judecătorească, de care sunt îndreptățiți să beneficieze conform Deciziei nr. 794/15.12.2016 a Curții Constituționale.

Într-adevăr, dispozițiile art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 statuează în mod expres că:

"Persoana vătămată într-un drept recunoscut de lege sau într-un interes legitim printr-un act administrativ unilateral, nemulțumită de răspunsul primit la plângerea prealabilă sau care nu a primit niciun răspuns în termenul prevăzut la art. 2 alin. (1) lit. h), poate sesiza instanța de contencios administrativ competentă, pentru a solicita anularea în tot sau în parte a actului, repararea pagubei cauzate și, eventual, reparații pentru daune morale. De asemenea, se poate adresa instanței de contencios administrativ și cel care se consideră vătămat într-un drept sau interes legitim al său prin nesoluționarea în termen sau prin refuzul nejustificat de soluționare a unei cereri, precum și prin refuzul de efectuare a unei anumite operațiuni administrative necesare pentru exercitarea sau protejarea dreptului sau interesului legitim".

Contenciosul administrativ este definit prin art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004, modificată, ca fiind activitatea de soluționare, de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice, a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul acestei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau interes legitim, astfel cum rezultă din prevederile art. 8, care reglementează obiectul acțiunii judiciare.

Actul administrativ este actul unilateral cu caracter individual sau normativ, emis de o autoritate publică în vederea executării ori a organizării executării legii, dând naștere, modificând sau stingând raporturi juridice.

Din interpretarea dispozițiilor sus-citate rezultă că adresarea către instanța de contencios administrativ este condiționată de îndeplinirea următoarelor condiții: 1) cel puțin una dintre părți este o autoritate publică; 2) conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, ori nesoluționarea în termenul legal a unei cereri.

Înalta Curte constată că, dispozițiile sus-menționate nu sunt incidente în cauza de față deoarece, petitul acțiunii nu vizează un act administrativ, ci vizează un raport juridic de muncă sui generis - recalcularea și plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale.

Această calificare a fost făcută de Înalta Curte de Casație și Justiție - Secțiile Unite, prin Decizia în interesul legii nr. 46/15 decembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 495/16 iulie 2009, prin care s-au reținut următoarele:

"Prestarea muncii se realizează în cadrul unor raporturi sociale care, odată reglementate prin norme de drept, devin, de regulă, raporturi juridice de muncă. În această categorie intră raporturile de muncă ale funcționarilor publici civili sau militari, soldaților și gradaților voluntari, persoanelor care dețin demnități publice, magistraților și magistraților-asistenți, personalului auxiliar de specialitate din cadrul instanțelor și parchetelor de pe lângă acestea..."

Jurisdicția muncii are ca obiect soluționarea conflictelor de muncă cu privire la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea și încetarea contractelor individuale sau, după caz, colective de muncă prevăzute de Codul muncii, precum și a cererilor privind raporturile juridice dintre partenerii sociali.

Prin conflicte de muncă se înțeleg conflictele dintre salariați și angajatori privind interesele cu caracter economic, profesional sau social ori drepturile rezultate din desfășurarea raporturilor de muncă.

În raport de dispozițiile art. 269 din Codul muncii:

"Judecarea conflictelor de muncă este de competența instanțelor judecătorești, stabilite potrivit legii."

Potrivit dispozițiilor art. 208 din Legea nr. 61/2011, actualizată, "Conflictele individuale de muncă se soluționează în primă instanță de către tribunal", însă dispozițiile art. 210 din același act normativ statuează în mod expres că:

"Cererile referitoare la soluționarea conflictelor individuale de muncă se adresează tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul".

Cu alte cuvinte, cauza dedusă judecății fiind un litigiu de muncă competența de soluționare aparține tribunalului.

Însă, Înalta Curte constată că pentru stabilirea competenței teritoriale a instanței de judecată trebuie să se țină cont și de dispozițiile art. 127 alin. (1), (2) și (3) C. proc. civ., ce reglementează competența facultativă, după calitatea uneia dintre părți, și anume, în cazul în care un grefier are calitatea de reclamant într-o cerere de competența instanței la care își desfășoară activitatea, acesta va sesiza una dintre instanțele judecătorești aflate în circumscripția oricăreia dintre curțile de apel învecinate cu curtea de apel în a cărei circumscripție se află instanța la care își desfășoară activitatea.

Așadar, în analiza competenței instanței judecătorești la care trebuie introdusă cererea în cazul în care calitatea de reclamant o are una dintre persoanele menționate de textul legal indicat anterior, trebuie să ne raportăm nu la dispozițiile de drept comun, ci la disp.art. 127 alin. (1), (2) și (3) din C. proc. civ.

În acest context, având în vedere că reclamanții au calitatea de personal auxiliar de specializate și, respectiv, personal conex în cadrul Tribunalului Bistrița-Năsăud, în mod corect cererea de chemare în judecată a fost introdusă pe rolul Tribunalului Mureș, secția Civilă (complet specializat în litigii de muncă).

Având în vedere aceste considerente, în conformitate cu dispozițiile art. 135 alin. (1) și (4) C. proc. civ., Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei, în primă instanță, în favoarea Tribunalului Mureș, secția Civilă (complet specializat în litigii de muncă).

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a cauzei privind pe reclamanții RR., A., B., C., D., E., F., G., H., I., J., K., L. M., N., O., P., Q., R., S., T., U., V., W., X., Y., Z., AA., BB., CC., DD., EE., FF., GG., HH., II., JJ., KK., LL., MM., NN., OO., PP., QQ. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Finanțelor Publice, Tribunalul Bistrița Năsăud, Curtea de Apel Cluj, Ministerul Justiției, Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, în favoarea Tribunalului Mureș, secția civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 18 iunie 2018.