ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5419/2019

Ședința publică din data de 7 noiembrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.11.2016 pe rolul Tribunalului Mureș, secția civilă, sub nr. x/2016, s-a solicitat de către reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Tg. Mureș și Ministerul Justiției, să fie obligați pârâții la plata unor despăgubiri, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, ținându-se seama de majorările de 5%, 2% și 11% dispuse prin sentința civilă nr. 38 din 15.02.2008 a Tribunalului Mureș, pronunțată în dosarul x/2007, irevocabilă prin Decizia nr. 709/25.04.2008 a Curții de Apel Târgu-Mureș, despăgubiri calculate pe 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunțării hotărârii și în continuare; actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație, precum și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Prin sentința civilă nr. 146/21.02.2017, pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă în dosarul nr. x/2016, a fost admisă excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și s-a dispus declinarea în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal a acestei cauze.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 29.03.2017.

Prin sentința nr. 2087 din 2 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii, invocată din oficiu.

A respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâții Curtea de Apel Tîrgu Mureș, și Ministerul Justiției, ca fiind inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile atacate a formulat recurs reclamanta, invocând motivele de casare prevăzute de art. 488 pct. 3, 8 C. proc. civ.

A solicitat în principal casarea hotărârii și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței competente, Tribunalul Mureș, secția litigii de muncă, iar în subsidiar casarea hotărârii și trimiterea cauzei instanței de fond, spre judecarea fondului.

A susținut recurenta că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 7 cap. VIII din Anexa VI la Legea-cadru nr. 284/2010, în raport cu petitul acțiunii, întrucât legiuitorul a prevăzut competența materială și teritorială exclusivă a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal doar în cazul litigiilor având ca obiect plângerile formulate de personalul vizat împotriva hotărârilor prin care se soluționează contestația împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, aceste prevederi neputând fi extinse prin analogie la orice litigii având ca obiect drepturile salariale ale magistraților, întrucât, fiind norme speciale, se aplică strict în ipoteza reglementată de către legiuitor.

A mai susținut reclamanta că litigiul de față nu are natura unui act de contencios administrativ, deoarece nu a contestat un act administrativ tipic sau asimilat, astfel cum prevăd disp. art. 2 alin. (1) lit. f) și art. 8 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 în condițiile în care nu s-a adresat pârâților -ordonatorilor de credite cu o cerere de acordare a majorării de 18 %, pe care aceștia să o respingă sau să nu o soluționeze, astfel că nu sunt aplicabile nici dispozițiile de drept comun ale art. 10 din Legea nr. 554/2004.

Obiectul cauzei de față îl reprezintă acțiunea pentru plata unor despăgubiri derivând din drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

În concluzie, a susținut reclamanta că, înțelegând să învestească instanța de litigii de muncă cu un litigiu având acest obiect, hotărârea instanței de contencios administrativ este dată cu încălcarea competenței materiale de ordine publică și a competenței funcționale, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ.

În cadrul motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta a susținut că instanța de fond a pronunțat hotărârea atacată cu încălcarea Deciziei nr. 32/2015 a ICCJ- Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, în considerentele căreia s-a arătat că urmează a se face distincție între reîncadrare și plata efectivă a drepturilor salariale, în sensul art. 7 cap. VIII din Legea-cadru nr. 284/2010, care stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și de cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din OUG 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010.

Recurenta a făcut referire și la Decizia nr. 9/2017 a ICCJ- Completul competent să judece recursul în interesul legii, prin care se confirmă interpretarea potrivit căreia nu este necesară îndeplinirea unei proceduri prealabile de atacare a ordinelor de reîncadrare, așa cum în mod eronat a reținut prima instanță.

Intimatul-pârât Ministerul Justiției a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în esență, respingerea recursului ca nefundat.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând criticile invocate în cadrul recursului de față în raport cu hotărârea atacată și probele administrate la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că recursul este fondat în ceea ce privește cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și va fi admis pentru următoarele considerente.

Motivul de casare prev. de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este fondat.

Nu poate fi primită critica recurentei potrivit căreia hotărârea instanței de contencios administrativ este dată cu încălcarea competenței materiale de ordine publică și a competenței funcționale.

Din analiza actelor de la dosar, rezultă că acțiunea reclamantei a fost înregistrată la data de 21.11.2016 pe rolul Tribunalului Tîrgu Mureș, secția civilă.

Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Ministerul Justiției s-a invocat, printre altele, excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș, apreciindu-se că reclamanta își exprimă nemulțumirea față de stabilirea drepturilor ei salariale după intrarea în vigoare a Legii nr. 285/2010 și a Legii nr. 284/2010.

Reclamanta nu a formulat apărări împotriva acestei excepții de necompetență materială invocată de către pârât.

Prin sentința civilă nr. 146/21.02.2017, Tribunalul Mureș, secția civilă a admis excepția necompetenței materiale a Tribunalului Mureș și a dispus declinarea competenței materiale în favoarea Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, cauza fiind înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal la data de 29.03.2017.

Reclamanta nu a formulat excepții în sensul necompetenței materiale a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal cu privire la soluționarea cauzei.

Potrivit dispozițiilor art. 130 alin. (2) C. proc. civ., "necompetența materială și teritorială de ordine publică trebuie invocată de părți ori de către judecător la primul termen de judecată la care părțile sunt legal citate în fața primei instanțe."

Prin urmare, dacă necompetența materială de ordine publică nu a fost invocată în termenul legal, nu va mai putea fi invocată, nici în faza judecății în primă instanță și nici în căile de atac.

Având în vedere că recurenta-reclamantă nu a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel în conformitate cu dispozițiile art. 130 alin. (2) C. proc. civ., motivul de casare invocat în recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 3 C. proc. civ. nu este fondat.

Înalta Curte constată că este fondat, însă, motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Instanța de fond a constatat în mod greșit că reclamanta nu a formulat cererea de chemare în judecată cu respectarea procedurii specifice contenciosului administrativ, constând în adresarea, prealabil sesizării instanței, cu o cerere către autoritatea competentă, iar ulterior unui refuz de soluționare sau a unei soluționări nefavorabile să se adreseze instanței de contencios administrativ.

De asemenea, a reținut greșit că nu s-a făcut în cauză dovada unui refuz de soluționare a cererii, de natură a o abilita pe reclamantă să demareze litigiul de contencios administrativ, neintervenind învestirea instanței potrivit art. 7 din Capitolul VIII al Anexei VI a Legii - cadru nr. 284/2010.

Obiectul cauzei de față îl reprezintă acțiunea pentru plata unor despăgubiri reprezentând drepturi salariale, respectiv o acțiune de drept comun, raportul juridic generator al drepturilor și obligațiilor corelative fiind un raport juridic de muncă, căruia îi sunt aplicabile dispozițiile Codului muncii.

Reclamanta nu a formulat contestație împotriva actului administrativ de stabilire a drepturilor salariale, a solicitat obligarea pârâților la plata unor despăgubiri, reprezentând diferența dintre drepturile salariale primite și cele cuvenite, prin raportare la o indemnizație majorată cu 18%, având în vedere majorările de 5%, 2% și 11% stabilite prin hotărâre judecătorească definitivă, pentru o perioadă de 3 ani anterior introducerii cererii de chemare în judecată, până la data pronunțării hotărârii și în continuare, actualizarea sumelor cuvenite în funcție de indicele de inflație și dobânda legală calculată de la data scadenței până la data plății efective.

Prin Decizia nr. 32/2015, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept a admis sesizarea formulată de Curtea de Apel Pitești, secția I civilă, în dosarul nr. x/2013*, și, în consecință, a stabilit că:

"În raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 84/2012, art. 1 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale.

Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010.".

Prin Decizia nr. 9/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii a admis recursul în interesul legii formulat de Colegiul de conducere al Curții de Apel Constanța și, în consecință, a stabilit că:

"În interpretarea unitară a dispozițiilor art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, dispozițiile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii cu acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă.".

A respins, ca inadmisibilă, solicitarea de a interpreta aceleași prevederi legale (în ipoteza unui răspuns că prevederile legale nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor din cadrul jurisdicției muncii) în sensul de a stabili dacă instanțele din cadrul jurisdicției muncii pot obliga angajatorii la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite sau prin contractele individuale de muncă ori prin acte adiționale la acestea din urmă.

Din considerentele Deciziei nr. 9/2017 a Înaltei Curte de Casație și Justiție - Completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, rezultă că angajații trebuie să urmeze procedura prealabilă atunci când sesizează instanța de contencios administrativ cu acțiuni ce au ca obiect anularea/revocarea/modificarea actelor administrative - comunicate - prin care angajatorii cărora li se aplică dispozițiile ar. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010 și art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014 au făcut încadrarea/reîncadrarea personalului plătit din fonduri publice și au stabilit drepturile salariale ce se acordă potrivit acestei încadrări/reîncadrări, respectiv au stabilit salariile de bază.

Rolul procedurii descrise în legile de salarizare este tocmai asigurarea posibilității ordonatorului de credite de a corecta rapid orice eroare în stabilirea salariilor.

Per a contrario, nu fac obiectul procedurii de contestare administrativă alte categorii de drepturi (sporuri, compensații, ajutoare) reglementate de lege, ce pot intra în venitul brut al salariatului, nerecunoscute de angajator, și nici eventualele solicitări de acordare retroactivă a oricăror drepturi salariale, pentru aceste situații este aplicabil dreptul comun care permite formularea unei acțiuni directe la instanța competentă a statua asupra litigiilor privind drepturile salariale pretinse de părți, recunoscute sau nu de ordonatorii de credite.

Prin urmare, atunci când pretențiile angajaților nu rezultă dintr-o încadrare/reîncadrare pretins nelegală, ci vizează obligarea angajatorului la plata unor drepturi salariale neacordate, precum și atunci când angajatorul nu a emis un act administrativ/act adițional la contractul individual de muncă ori actul respectiv nu a fost comunicat angajaților, admisibilitatea cererii de chemare în judecată cu care salariatul a învestit instanța specializată în litigii de muncă nu este condiționată de parcurgerea procedurii prealabile.

În condițiile în care obiectul litigiilor este reprezentat de acțiuni având ca obiect obligarea angajatorilor la plata, în temeiul legii, a unor drepturi salariale care nu sunt recunoscute prin acte ale ordonatorilor de credite ori prin contracte individuale de muncă sau acte adiționale la acestea din urmă, art. 34 din Legea nr. 330/2009, art. 30 din Legea nr. 284/2010, art. 7 din Legea nr. 285/2010, art. 11 din Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 83/2014, se interpretează în sensul că nu instituie o procedură prealabilă sesizării instanțelor cu aceste litigii.

Pentru aceste considerente, Înalta Curte constată că instanța de fond a pronunțat o hotărâre nelegală în raport cu obiectul cauzei, astfel încât va casa sentința și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Pentru toate aceste considerente, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul formulat de reclamanta A., va casa sentința atacată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta A. împotriva sentinței nr. 2087 din 2 iunie 2017 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 7 noiembrie 2019.