ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2430/2014

Asupra conflictului de competență de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Timiș, la data de 3 decembrie 2012, reclamantul I.G.D. a chemat în judecată pe pârâta SC R.W.S. SA Ploiești solicitând ca, prin hotărârea ce se va pronunța, să se constate că a desfășurat muncă în condiții speciale în procent de 75% - 100% și să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe în acest sens. Prin Sentința civilă nr. 634 din 31 martie 2014, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență teritorială invocată de reclamantul I.G.D. și a declinat competența de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că cererea cu care a fost învestită instanța se încadrează în categoria conflictelor de muncă, iar competența teritorială privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusivă și revine, conform dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, instanței în a cărei circumscripție își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, reclamantul; în planul dreptului procesual, în vederea stabilirii competenței de soluționare a cauzei, interesează adresa unde reclamantul locuiește în fapt, iar nu adresa de domiciliu; în speță, această adresă este în Ploiești, unde urmează să se facă toate comunicările privind procesul.

Învestit prin declinare, Tribunalul Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 1614 din 2 iulie 2014, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat competenta de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia. În motivare, instanța a arătat că față de obiectul cererii de chemare în judecată sunt incidente prevederile art. 269 din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), în forma în vigoare la data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 17 ianuarie 2013 (data plicului), care stabilesc o competență teritorială absolută, de ordine publică, și anume tribunalul de la locul unde reclamantul își are domiciliul (sau reședința).

Așa cum s-a reținut în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (respectiv Decizia nr. 3401 din 14 iunie 2013 pronunțată de secția I civilă), prin noțiunea de domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică își are locuința statornică sau principală (așa cum prevăd dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954, același principiu regăsindu-se și în art. 87 din noul C. civ.) și nu la domiciliul ales la care o parte solicită să îi fie comunicate actele de procedură. În cauza de față, tribunalul a reținut că, potrivit actului de identitate depus în fotocopie la dosar, reclamantul domiciliază pe raza jud. Timiș, respectiv în municipiul Timișoara.

Cu referire la împrejurarea că în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat domiciliul procesual, ales în vederea comunicării actelor, la Cabinetul de Avocat C.G.M., în Ploiești, județul Prahova, Tribunalul Prahova a arătat că reclamantul și-a exercitat abuziv drepturile procesuale, în sensul că prin alegerea de domiciliu a urmărit să determine competența teritorială a unui anumit tribunal, deși domiciliul său, în sensul prevederilor art. 269 C. muncii, nu se află pe raza județului Prahova, ci pe raza județului Timiș. A reținut, de asemenea, Tribunalul Prahova că reclamantul însuși a înregistrat cererea de chemare în judecată pe rolul Tribunalului Timiș (deci a făcut o alegere de instanță), după care a invocat excepția de necompetență teritorială, solicitând declinarea competenței de soluționare a cauzei la un alt tribunal.

Analizând conflictul de competență, Înalta Curte reține următoarele: Cererea de chemare în judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă, iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are domiciliul sau reședința reclamantul. Potrivit art. 159 pct. 3 C. proc. civ., necompetența teritorială este de ordine publică, dacă părțile nu o pot înlătura. În raport de acest text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul procesual ales de parte poate determina instanța competentă.

Potrivit normei de competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii (în forma în vigoare la data introducerii acțiunii), litigiile de natura celui din cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică își are locuința statornică sau principală (astfel cum prevăd dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la momentul introducerii acțiunii); prin urmare, este lipsit de relevanță, din această perspectivă, domiciliul procesual ales la care reclamantul a solicitat comunicarea actelor de procedură. În ceea ce privește domiciliul părții, se reține că interesează adresa la care aceasta locuiește în fapt și că, fiind vorba despre o împrejurare de fapt, dovada domiciliului se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În speță, reclamantul are domiciliul, conform copiei cărții de identitate, în municipiul Timișoara, județul Timiș, astfel că Înalta Curte va stabili competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Stabilește competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 septembrie 2014. Procesat de GGC - AZ