ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2430/2014

Asupra conflictului

de competență de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul

Tribunalului Timiș, la data de 3 decembrie 2012, reclamantul I.G.D. a chemat în

judecată pe pârâta SC R.W.S. SA Ploiești solicitând ca, prin hotărârea ce se va

pronunța, să se constate că a desfășurat muncă în condiții speciale în procent

de 75% - 100% și să se dispună obligarea pârâtei la eliberarea unei adeverințe

în acest sens.

Prin Sentința civilă

nr. 634 din 31 martie 2014, Tribunalul Timiș a admis excepția de necompetență

teritorială invocată de reclamantul I.G.D. și a declinat competența de

soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Prahova.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că cererea cu care a fost învestită instanța se

încadrează în categoria conflictelor de muncă, iar competența teritorială

privind soluționarea unor astfel de cereri este exclusivă și revine, conform

dispozițiilor art. 269 alin. (2) C. muncii, instanței în a cărei circumscripție

își are domiciliul sau reședința ori, după caz, sediul, reclamantul; în planul

dreptului procesual, în vederea stabilirii competenței de soluționare a cauzei,

interesează adresa unde reclamantul locuiește în fapt, iar nu adresa de

domiciliu; în speță, această adresă este în Ploiești, unde urmează să se facă

toate comunicările privind procesul.

Învestit prin

declinare, Tribunalul Prahova a pronunțat Sentința civilă nr. 1614 din 2 iulie

2014, prin care a admis excepția necompetenței teritoriale, a declinat

competenta de soluționare a cererii în favoarea Tribunalului Timiș, a constatat

ivit conflictul negativ de competență și a înaintat dosarul către Înalta Curte

de Casație și Justiție în vederea soluționării acestuia.

În motivare, instanța

a arătat că față de obiectul cererii de chemare în judecată sunt incidente

prevederile art. 269 din Legea nr. 53/2003 (C. muncii), în forma în vigoare la

data formulării cererii de chemare în judecată, respectiv 17 ianuarie 2013

(data plicului), care stabilesc o competență teritorială absolută, de ordine

publică, și anume tribunalul de la locul unde reclamantul își are domiciliul

(sau reședința).

Așa cum s-a reținut

în jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție (respectiv Decizia nr.

3401 din 14 iunie 2013 pronunțată de secția I civilă), prin noțiunea de

domiciliu se înțelege locul unde persoana fizică își are locuința statornică

sau principală (așa cum prevăd dispozițiile art. 13 din Decretul nr. 31/1954,

același principiu regăsindu-se și în art. 87 din noul C. civ.) și nu la

domiciliul ales la care o parte solicită să îi fie comunicate actele de

procedură.

În cauza de față,

tribunalul a reținut că, potrivit actului de identitate depus în fotocopie la

dosar, reclamantul domiciliază pe raza jud. Timiș, respectiv în municipiul

Timișoara.

Cu referire la

împrejurarea că în cererea de chemare în judecată reclamantul a indicat

domiciliul procesual, ales în vederea comunicării actelor, la Cabinetul de

Avocat C.G.M., în Ploiești, județul Prahova, Tribunalul Prahova a arătat că

reclamantul și-a exercitat abuziv drepturile procesuale, în sensul că prin

alegerea de domiciliu a urmărit să determine competența teritorială a unui

anumit tribunal, deși domiciliul său, în sensul prevederilor art. 269 C.

muncii, nu se află pe raza județului Prahova, ci pe raza județului Timiș.

A reținut, de

asemenea, Tribunalul Prahova că reclamantul însuși a înregistrat cererea de

chemare în judecată pe rolul Tribunalului Timiș (deci a făcut o alegere de

instanță), după care a invocat excepția de necompetență teritorială, solicitând

declinarea competenței de soluționare a cauzei la un alt tribunal.

Analizând conflictul

de competență, Înalta Curte reține următoarele:

Cererea de chemare în

judecată formulată de reclamant face parte din categoria conflictelor de muncă,

iar potrivit art. 269 alin. (2) C. muncii, competența teritorială în cazul

conflictelor de muncă aparține tribunalului în a cărui circumscripție își are

domiciliul sau reședința reclamantul.

Potrivit art. 159

pct. 3 C. proc. civ., necompetența teritorială este de ordine publică, dacă

părțile nu o pot înlătura.

În raport de acest

text legal, chestiunea juridică care interesează în cauză este aceea de

interpretare a noțiunii de domiciliu, respectiv de a stabili dacă domiciliul

procesual ales de parte poate determina instanța competentă.

Potrivit normei de

competență teritorială absolută prevăzută de art. 269 alin. (2) C. muncii (în

forma în vigoare la data introducerii acțiunii), litigiile de natura celui din

cauză sunt date în competența tribunalului în circumscripția căruia își are

domiciliul reclamantul, înțelegând prin domiciliu locul unde persoana fizică

își are locuința statornică sau principală (astfel cum prevăd dispozițiile art.

13 din Decretul nr. 31/1954, în vigoare la momentul introducerii acțiunii);

prin urmare, este lipsit de relevanță, din această perspectivă, domiciliul

procesual ales la care reclamantul a solicitat comunicarea actelor de

procedură.

În ceea ce privește

domiciliul părții, se reține că interesează adresa la care aceasta locuiește în

fapt și că, fiind vorba despre o împrejurare de fapt, dovada domiciliului se

poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă.

În speță, reclamantul

are domiciliul, conform copiei cărții de identitate, în municipiul Timișoara,

județul Timiș, astfel că Înalta Curte va stabili competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența

de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Timiș.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 26 septembrie 2014.

Procesat

de GGC - AZ