ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 598/2014

Asupra cauzei de față, constată

următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului

Prahova, la data de 14 februarie 2013, reclamantul B.M. a solicitat obligarea

pârâtei S.N.T.F.M.C.F.R.M. SA la plata diferenței de salariu pe perioada

februarie 2011 și până la introducerea prezentei acțiuni la nivelul clasei 1 de

salarizare care prevede că salariul minim este de 700 lei, la plata sporurilor

permanente - înscrise în Revisal (spor vechime 25%, spor muncă grea 15%, spor

condiții nocive 10% din clasa 1 de salarizare - 700 lei) și nepermanente (spor

ore festive 100%, spor cap secție 75%, spor noapte 25%, spor ore suplimentare

100%, spor conducere simplificată) înscrise în C.C.M. la nivel de unitate

aplicabil pentru perioada februarie 2011 și până la introducerea prezentei

acțiuni și la plata sporului de noapte (50%) pentru munca prestată în zilele de

sâmbătă, duminică și sărbători legale raportat la salariul majorat calculat așa

cum rezulta la punctul 1, la plata salariului suplimentar reactualizat,

echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului

precedent (salariul de bază calculat așa cum rezultă la punctul 1 pentru munca

ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic pentru anii 2010-2012

conform C.C.M. aplicabile, la plata premierii de vacanță pe anii 2010-2012

stabilită la nivelul clasei 20 de salarizare, calculată în funcție de salariul

minim, la plata premierelor de Paști, Ziua Feroviarului și Crăciun pe anii

2010-2012 stabilite la nivelul clasei 1 de salarizare de 700 lei, obligarea

pârâtei la actualizarea sumelor cu indicele de inflație de la data nașterii

dreptului și până la data plății efective și obligarea pârâtei la plata

cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 2522 din 21

octombrie 2013 Tribunalul Prahova a admis excepția necompetenței teritoriale și

a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului Ialomița reținând

ca fiind aplicabile dispozițiile art. 269 alin. (1) C muncii rap la art. 2 pct.

1 lit. c) C. proc. civ.

La rândul său, Tribunalul Ialomița,

prin sentința civilă nr. 72/ F din 15 ianuarie 2013, a declinat competența de

soluționare în favoarea Tribunalului Prahova, reținând următoarele.

Potrivit art. 210 din Legea nr. 62/2011

a dialogului social, cererile referitoare al soluționarea conflictelor

individuale de muncă se adresează instanței judecătorești competente în a cărei

circumscripție își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul.

Art. 12 C. proc. civ. dă posibilitatea

reclamantului să aleagă instanța căreia să se adreseze în cazul în care suntem

în prezența unei competențe alternative a instanțelor, fără ca instanța să

poată cenzura alegerea astfel tăcută de reclamant.

Reclamantul din prezenta cauză avea a

alege între două instanțe deopotrivă competente, respectiv instanța de la

domiciliul său sau instanța de Ia locul sau de muncă. Cum reclamantul a ales să

sesizeze instanța aflată în circumscripția locului său de muncă, tribunalul a

constatat că în mod greșit Tribunalul Prahova a declinat competența de

soluționare a prezentei cauze în favoarea Tribunalului Ialomița.

Ivindu-se conflictul negativ de

competență, în raport de dispozițiile art. 21 și 22 alin. (3) C. proc. civ. a

fost sesizată Înalta Curte de Casație și Justiție.

Asupra conflictului negativ de

competență ivit, Înalta Curte de Casație și Justiție reține următoarele:

Cauza dedusă judecății are ca obiect

un conflict de muncă, iar potrivit normelor de competență teritorială de drept

comun, instituite de dispozițiile art. 269 alin. (1) C. muncii, instanța

îndrituită sa soluționeze cauza este aceea în a cărei circumscripție

teritorială își are domiciliul sau reședința reclamantul.

Faptul că Legea nr. 62/2011, care

constituie legea specială de reglementare a procedurii de soluționare a

conflictelor individuale de muncă, prevede, în art. 210 (astfel cum a fost

modificat prin Legea nr. 2/2013) competența instanței în a cărei circumscripție

își are domiciliul sau locul de muncă reclamantul, determină aplicabilitatea în

cauză a dispoziției art. 210 menționat, potrivit principiului specialia

generalibus derogant.

Indicarea uneia dintre aceste instanțe

reprezintă o alegere reglementată de legiuitor numai în favoarea reclamantului.

Dat fiind că, în speță, reclamantul a

optat pentru instanța de la locul de muncă, pe care a investit-o, legal, cu

soluționarea cererii, Înalta Curte va stabili competența de soluționare în

favoarea acesteia, respectiv Tribunalul Prahova.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Stabilește competența de soluționare a

cauzei în favoarea Tribunalului Prahova.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

19 februarie 2014.