ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4079/2018

Deliberând asupra prezentului recurs, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel Suceava la data de 24 septembrie 2015, reclamanta Fundația A. a formulat în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România (Comisia Specială de Retrocedare) contestație împotriva Deciziei nr. 611 din 27 mai 2015 emisă de Comisia specială de Retrocedare solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită contestația și pe cale de consecință să se anuleze decizia contestată, să se constate calitatea reclamantei Fundația A., de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru întreg imobilul situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani și să se dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Municipiul Botoșani, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 44 din data de 14 martie 2016 Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Fundația A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, a anulat Decizia nr. 611 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.623,84 RON cheltuieli de judecată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut, în esență, că într-adevăr, reclamanta a formulat două cereri de retrocedare cu privire la același imobil, una în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 care reglementează procedurile de restituire a bunurilor ce au aparținut cultelor religioase, și una în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, care reglementează situația bunurilor ce au aparținut minorităților naționale. În condițiile în care, cererile de retrocedare sunt întemeiate pe dispoziții legale fundamental diferite, este vădit nelegală soluția Comisiei speciale de retrocedare de respingere a cererii formulate în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, ca rămasă fără obiect. S-a mai arătat că, în cadrul procedurii reglementate de O.U.G. nr. 83/1999, Comisia specială de retrocedare avea obligația să analizeze toate înscrisurile depuse de reclamanta Fundația A. și, în măsura în care considera necesar, să solicite, în baza dispozițiilor Legii nr. 165/2013, înscrisuri noi în dovedirea dreptului de proprietate și a calității de persoană îndreptățită. A mai arătat prima instanță că nu lipsit de relevanță apare faptul că prin Sentința nr. 55 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava s-au admis în parte pretențiile reclamantei, iar cererea de față, având un alt temei de drept viza doar pretențiile ce fuseseră respinse.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, criticând-o pentru nelegalitate și, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii și respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată. În motivarea căii de atac, recurenta-pârâtă a arătat, în esență, următoarele: - instanța de fond, prin admiterea cererii de chemare în judecată, a încălcat autoritatea de lucru judecat deoarece Sentința civilă nr. 44/2016 nu a avut în vedere Deciziile nr. 5456 din 7 decembrie 2010 și nr. 4082 din 31 octombrie 2014 pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție. Lucrul judecat, prin efectul său pozitiv, impune judecății ulterioare respectarea modului în care o chestiune litigioasă a fost tranșată deja printr-o altă hotărâre, înzestrată cu autoritate de lucru judecat. - Fundația A. a solicitat restituirea aceluiași imobil prin două cereri diferite, în temeiul a două acte normative. Cererea de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004 nu vizează o diferență de pretenții, rămase nesoluționate, astfel cum în mod eronat a reținut prima instanță. Dacă s-ar fi admis această cerere, Comisia specială s-ar fi aflat în situația de a acorda o dublă reparație Fundației A.. -faptul că intimata-reclamantă are calitatea de persoană îndreptățită atât în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, cât și în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, nu o îndreptățește la o dublă reparație pentru același imobil în condițiile în care cererea de retrocedare formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 a fost soluționată favorabil acesteia. Legalitatea actului administrativ emis în temeiul acestei ordonanțe a fost confirmată de instanță prin Sentința nr. 6 din 11 ianuarie 2013 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, rămasă definitivă și irevocabilă prin Decizia nr. 4082 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. -având în vedere criticile menționate mai sus, precum și caracterul accesoriu al capătului de cerere privind cheltuielile de judecată, se apreciază că au fost acordate în mod eronat de către instanța de judecată prin sentința recurată.

Intimata Fundația A. nu a formulat în cauză întâmpinare sau concluzii scrise cuprinzând apărările sale față de recursul formulat.

Raportul asupra admisibilității recursului, întocmit în cauză potrivit art. 493 alin. (2)-(3) C. proc. civ., a fost comunicat părților în baza încheierii din data de 6 iunie 2018, conform alin. (4) al aceluiași articol. Ulterior, prin Hotărârea Colegiului de Conducere nr. 106 din 20 septembrie 2018 s-a luat act de hotărârea Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție adoptată la data de 13 septembrie 2018 în sensul că, procedura de filtrare a recursurilor reglementată prin dispozițiile art. 493 C. proc. civ., este incompatibilă cu specificul domeniului contenciosului administrativ și fiscal, situație în care dosarul a primit termen în ședință publică.

Analizând sentința recurată prin prisma motivelor de casare invocate, a actelor dosarului și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată următoarele: Intimata-reclamantă Fundația A. a investit instanța de contencios administrativ și fiscal, pe calea prevăzută de art. 8 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004, cu o acțiune îndreptată împotriva Deciziei nr. 611 din 27 mai 2015 emisă de Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită contestația și pe cale de consecință să se anuleze decizia contestată, să se constate calitatea reclamantei Fundația A., de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru întreg imobilul situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani și să se dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Municipiul Botoșani, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată. Prima instanță, pentru considerentele arătate pe scurt la punctul 2, a admis acțiunea formulată de reclamanta Fundația A. în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, a anulat Decizia nr. 611 din 27 mai 2015 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.623,84 RON cheltuieli de judecată. Pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România a declarat recurs, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 7 și 8 din C. proc. civ.. Potrivit dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 7 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când s-a încălcat autoritatea de lucru judecat. Conform art. 432, excepția autorității de lucru judecat poate fi invocată de instanță sau de părți în orice stare a procesului, chiar înaintea instanței de recurs. Ca efect al admiterii excepției, părții i se poate crea în propria cale de atac o situație mai rea decât aceea din hotărârea atacată. În cauza de față aceste motive sunt incidente, după cum vom arăta în continuare. Astfel, intimata reclamantă Fundația A. a formulat, pentru imobilul situat în municipiul Botoșani, str. x (fostă str. x) două cereri de retrocedare diferite. Prima cerere de retrocedare, înregistrată sub nr. x din 4 februarie 2003, a fost formulată în temeiul O.U.G. nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Prin Decizia nr. 1581 din 27 decembrie 2007, Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România a respins cererea privind restituirea imobilului, construcție și teren și a propus acordarea de despăgubiri . Prin Sentința nr. 55 din 15 februarie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr. x/2008, a fost admisă în parte contestația formulată de Fundația A., s-a dispus anularea în parte a Deciziei nr. 1581 din 27 decembrie 2007 în sensul că s-a anulat dispoziția de respingere a cererii de restituire în natură a imobilelor construcții vechi preluate abuziv și a terenului pe care acestea sunt edificate, menținându-se dispoziția privind respingerea cererii de restituire în natură a imobilelor edificate ulterior preluării abuzive și a restului suprafeței de teren, precum și dispoziția privind acordarea de despăgubiri a imobilelor construcții și teren ce nu se restituie în natură. A fost obligată Comisia Specială de Retrocedare să emită o decizie de restituire în natură a imobilelor construcții vechi preluate abuziv, în suprafață totală de 1663,28 mp, construcții identificate prin perimetrul de culoare galbenă al schiței raportului de expertiză și a suprafeței de teren pe care se află edificate aceste construcții. Hotărârea a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 5456 din 7 decembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În executarea acestor hotărâri judecătorești, Comisia Specială de Retrocedare a emis Decizia nr. 2652 din 7 martie 2012 (modificată prin Decizia nr. 2730 din 29 august 2012) prin care s-a dispus retrocedarea către Fundația A. a părții din imobilul situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani compusă din construcție în suprafață de 1663,28 mp și teren în suprafață de 1643,98 mp și Decizia nr. 2660 din 7 martie 2012 prin care s-a propus acordarea de despăgubiri pentru imobilul teren în suprafață de 5.728,02 mp . Împotriva Deciziei nr. 2660 din 7 martie 2012, Fundația A. a formulat contestație, solicitând instanței anularea în parte a acesteia, să se constate calitatea sa de persoană îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii, în condițiile O.U.G. nr. 94/2000, pentru terenul în suprafață totală de 8.279,02 mp situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani și să se dispună acordarea de despăgubiri pentru suprafața totală de 8.279,02 mp, nu doar pentru suprafața de 5.728,02 mp cum nelegal s-a stabilit. Prin Sentința nr. 6 din 11 ianuarie 2013 Curtea de Apel Suceava a respins această acțiune. Hotărârea a rămas definitivă ca urmare a respingerii recursului prin Decizia nr. 4082 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În cuprinsul Deciziei nr. 4082 din 31 octombrie 2014 a Înaltei Curți de Casație și Justiție se arată în mod expres:

"Contrar afirmațiilor recurentei, nu există nicio dovadă că la data naționalizării B. din Botoșani, operată prin efectul Decretului nr. 302 din 2 noiembrie 1948 pentru naționalizarea instituțiilor sanitare particulare, suprafața totală a terenului pe care acesta era edificat avea 9926 mp. Această suprafață apare într-un document intitulat Plan de situație din anul 1939 însă ulterior, în anul 1943, în Tabelul de avere mobilă și imobilă proprietatea Comunității evreilor Botoșani, este indicată în clar suprafața întregului teren, inclusiv clădirea: 7372 mp." Cea de a doua cerere de retrocedare, înregistrată sub nr. x din 14 septembrie 2004, a fost formulată în temeiul O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România. Prin Decizia nr. 611 din 27 mai 2015 s-a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată, reținându-se că imobilul situat în municipiul Botoșani, str. x, face atât obiectul cererii de retrocedare nr. x din 14 septembrie 2004, depusă în temeiul O.U.G. nr. 83/1999, cât și obiectul cererii de retrocedare nr. x din 4 februarie 2003, depusă în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, iar această din urmă cerere a fost soluționată prin Decizia nr. 2652 din 7 martie 2012 și Decizia nr. 2660 din 7 martie 2012, emise de către Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România. Împotriva Deciziei nr. 611/27.05.2015 emisă de Comisia specială de Retrocedare, Fundația A. a formulat contestația ce face obiectul litigiului de față, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se admită contestația și pe cale de consecință să se anuleze decizia contestată, să se contate calitatea reclamantei de persoană îndreptățită să beneficieze de prevederile O.U.G. nr. 83/1999, pentru întreg imobilul situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani și să se dispună restituirea în natură către reclamantă a imobilului situat în Municipiul Botoșani, județul Botoșani, cu cheltuieli de judecată. Deși s-a invocat excepția autorității de lucru judecat, pe cale de întâmpinare, de către Comisia Specială de Retrocedare, prima instanță a admis cererea formulată, a anulat Decizia nr. 611/27.05.2015 emisă de pârâtă și a obligat pârâta să plătească reclamantei suma de 7.623,84 RON cheltuieli de judecată. Or, efectul pozitiv al autorității de lucru judecat îl constituie recunoașterea prin lege a faptului că o hotărâre judecătorească definitivă este pusă în executare, producând efecte în mod efectiv și dându-i-se astfel eficiență. Autoritatea de lucru judecat conferă persoanelor în favoarea cărora au fost pronunțate dispozițiile hotărârii dreptul de a folosi mijloacele legale pentru executarea acelor dispoziții. Efectul negativ recunoscut prin lege hotărârii judecătorești definitive constă în faptul că este oprită o nouă judecată pentru aceleași pretenții soluționate prin hotărârea ce a rămas definitivă (non bis in idem). În această situație, autoritatea de lucru judecat constituie un obstacol în calea readucerii în fața organelor judiciare a conflictului de drept civil. Alineatul 2 al art. 431 din noul C. proc. civ. face referire la opunerea lucrului judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă, de unde rezultă ca scopul invocării acestui text este evitarea pronunțării de hotărâri care se contrazic. Principiul autorității de lucru judecat corespunde necesității de stabilitate juridică și ordine socială, fiind interzisă readucerea în fața instanțelor a unor chestiunii litigioase deja rezolvate și nu aduce atingere dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 din CEDO, deoarece dreptul de acces la justiție nu este unul absolut, el poate cunoaște limitări, decurgând din aplicarea altor principii. Astfel, elementele autorității de lucru judecat rezulta din dispozițiile art. 431 din noul C. proc. civ., care se referă la tripla identitate de părți, obiect și cauză sau la lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urma. Primul element al autorității de lucru judecat se referă la identitatea de obiect. Obiectul cererii de chemare în judecată este pretenția formulată, respectiv folosul urmărit de către reclamant prin introducerea acțiunii și dreptul subiectiv la care se referă obiectul material pretins. Pentru a exista autoritate de lucru judecat trebuie ca obiectul din cea de-a doua acțiune sa fie identic cu cel din prima, iar acest lucru se verifică prin compararea obiectului primei acțiuni, argumentelor de fapt ale reclamantului, scopului final urmărit de acesta prin promovarea acțiunii, considerentelor primei hotărârii, care se reflectă în statuările cuprinse în dispozitivul hotărârii, cu obiectul determinat în cea de-a doua acțiune și cu scopul final urmărit de parte prin promovarea celei de-a doua acțiuni. Efectuând această operațiune, instanța de control judiciar constată ca cele două obiecte sunt identice în cazul de față, deoarece chiar dacă sunt atacate decizii diferite emise în temeiul unor acte normative diferite, scopul final urmărit de intimata Fundația A. este același, respectiv restituirea în totalitate a imobilului situat în municipiul Botoșani, județul Botoșani. Al doilea element esențial privește identitatea de cauză. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acțiunii și se manifestă practic în situația de fapt calificată juridic. Verificând și acest element, se constată că exista identitate în speța de față, având în vedere că ambele cereri de retrocedare au ca fundament actul de naționalizare al B. din Botoșani, operată prin efectul Decretului nr. 302/2.11.1948 pentru naționalizarea instituțiilor sanitare particulare. Cea de-a treia condiție a autorității de lucru judecat este și ea formulată în mod expres de art. 431 din noul C. proc. civ., text care pretinde ca judecata să aibă loc între părți având aceeași calitate. Din actele dosarului rezultă cu evidență că și această condiție este îndeplinită. Față de cele arătate, motivul de casare invocat apare ca fiind fondat. Cel de al doilea motiv de recurs invocat este prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ.. Potrivit acestui motiv de recurs, casarea unor hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale, nu și a legii procesuale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța a recurs la textele de lege aplicabile speței dar, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit. Potrivit dispozițiilor art. 1 din O.U.G. nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, forma în vigoare la data emiterii actului administrativ atacat:

"(1) Imobilele care au aparținut comunităților minorităților naționale din România și care au fost preluate în mod abuziv, cu sau fără titlu, de statul român, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice, în perioada 6 septembrie 1940 - 22 decembrie 1989, se restituie foștilor proprietari în condițiile prezentei ordonanțe de urgență. (2) Sunt imobile, în sensul prezentei ordonanțe de urgență, construcțiile existente în natură, împreună cu terenurile aferente lor, situate în intravilanul localităților, cu oricare dintre destinațiile avute la data preluării în mod abuziv, precum și terenurile aflate la data preluării abuzive în intravilanul localităților, nerestituite până la data intrării în vigoare a prezentei legi. Adăugirile aduse construcțiilor se preiau cu plată, numai dacă acestea nu depășesc 50% din aria desfășurată actuală. În caz contrar, nu se va dispune retrocedarea, considerându-se imobil nou în raport cu cel preluat. Nu se includ în această categorie lucrările de reparații curente, capitale, consolidări, modificări ale compartimentării inițiale, îmbunătățiri funcționale și altele asemenea. (3) Prin comunitatea minorităților naționale se înțelege entitatea juridică de drept privat, constituită și organizată potrivit legii române, care reprezintă interesele cetățenilor unei comunități ale unei minorități naționale ce a deținut în proprietate imobile preluate în mod abuziv și care dovedește că este continuatoarea recunoscută a persoanei juridice titulare de la care s-au preluat bunurile de către stat. Recunoașterea continuității entității juridice de drept privat care se pretinde succesoarea fostului titular al dreptului de proprietate se face de către instanța judecătorească ce a autorizat funcționarea acesteia, în condițiile prevăzute la art. 3 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945 - 22 decembrie 1989, republicată*), cu modificările și completările ulterioare. (4) În toate cazurile, cererile de restituire a imobilelor prevăzute la alin. (1) se pot depune la Comisia specială de retrocedare, instituită în temeiul Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 94/2000 privind retrocedarea unor bunuri imobile care au aparținut cultelor religioase din România, republicată, în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii de aprobare a prezentei ordonanțe de urgență. După acest termen nu se mai pot formula cereri de restituire sau retrocedare. Actele doveditoare ale drepturilor solicitate se depun în termenul util stabilit de comisie. (5) În cazul în care imobilele restituite sunt afectate unor activități de interes public din învățământ sau sănătate, finanțate sau cofinanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, noul proprietar are obligația de a menține afectațiunea pe o perioadă de până la 5 ani de la data emiterii deciziei. În această perioadă noul proprietar va fi beneficiarul unei chirii în cuantumul stabilit prin hotărâre a Guvernului. În acest interval plata cheltuielilor de întreținere aferente imobilului respectiv revine utilizatorilor." În conformitate cu articolul 4 din această ordonanță a fost emisă H.G. nr. 1.093/2005 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999 privind restituirea unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, republicată, iar la punctul 3 aferent art. 1 al ordonanței se arată:

"3. Nu intră sub incidența Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 83/1999, republicată, imobilele care fac sau au făcut obiectul restituirii potrivit altor legi cu caracter reparator, precum și construcțiile demolate." Și din această perspectivă, Decizia nr. 611 din 27 mai 2015 emisă de Comisia specială de retrocedare a unor bunuri imobile care au aparținut comunităților cetățenilor aparținând minorităților naționale din România, prin care s-a respins ca rămasă fără obiect cererea formulată, reținându-se că imobilul situat în municipiul Botoșani, str. x, a făcut obiectul restituirii în temeiul O.U.G. nr. 94/2000, a fost emisă cu respectarea dispozițiilor legale.

Pentru aceste considerente și în temeiul art. 20 din Legea contenciosului administrativ nr. 544/2004 și art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România împotriva Sentinței nr. 44 din data de 14 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal, va casa sentința recurată și, rejudecând cauza, va respinge acțiunea formulată de reclamanta Fundația A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România împotriva Sentinței nr. 44 din data de 14 martie 2016 pronunțată de Curtea de Apel Suceava, secția contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând cauza:

Respinge acțiunea formulată de reclamanta Fundația A., în contradictoriu cu pârâta Comisia Specială de Retrocedare a unor Bunuri imobile care au aparținut Comunităților Cetățenilor aparținând Minorităților Naționale din România, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2018.

Procesat de GGC - MM