ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 699/2019

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Caraș-Severin la 30 iunie 2017, reclamantul A. a solicitat obligarea pârâtei SC B. SA la plata de despăgubiri în cuantum de 583.842 euro (în echivalent în RON la data plății) la care se adaugă taxe și impozite achitate către Statul Român, personal și de către antecesoarea sa de-a lungul anilor, cu cheltuieli de judecată.

Prin Sentința nr. 9 din 15 ianuarie 2018, Tribunalul Caraș-Severin a anulat, ca netimbrată, cererea, reținând că, deși prin rezoluția din 05.07.2017 instanța a dispus înștiințarea reclamantului că taxa judiciară de timbru aferentă cererii de chemare în judecată este în cuantum de 29877,89 RON și că are obligația de a o plăti sub sancțiunea anulării cererii, conform art. 200 alin. (3) C. proc. civ., iar cererile de reexaminare formulate au fost respinse, acesta nu s-a conformat obligației legale, sens în care intervine sancțiunea procedurală menționată.

Prin Decizia nr. 103 din 20 iunie 2018 Curtea de Apel Timișoara, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul reclamantului.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2 și 8 C. proc. civ. reclamantul A., formulând următoarele critici:

- Hotărârea recurată încalcă convențiile internaționale la care România este parte, respectiv art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, întrucât instanța de apel ar fi trebuit să constate că art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013, prin limitarea situațiilor în care operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru (respectiv doar pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), încalcă însăși Convenția citată. În acest sens hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material [art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.];

- Prin catalogarea jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului ca vizând fondul pretențiilor și prin neluarea în considerare a jurisprudenței interne, instanța de apel a omis a se pronunța asupra unui motiv de apel [art. 488 alin. (2) C. proc. civ.];

- Hotărârea recurată nu a fost semnată de cei doi judecători participanți la dezbateri, ci numai de grefier, ceea ce duce la încălcarea art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ.

Intimata a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca inadmisibil, întrucât nu a fost indicată norma de drept material încălcată, iar în subsidiar, ca nefondat.

Înalta Curte, înregistrând dosarul ca recurs, a procedat, la data de 18.12.2018, la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, apreciind că motivele de recurs se încadrează în dispozițiile art. 488 pct. 8 și 5 C. proc. civ.

Completul de filtru C3, constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., a dispus, prin rezoluția de la aceeași dată, comunicarea raportului părților, pentru ca acestea să depună puncte de vedere conform dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ.

Prin punctul de vedere formulat la raportul de admisibilitate, intimata-pârâtă și-a menținut punctul de vedere cu privire la inadmisibilitatea recursului și a susținut că acesta nu este supus procedurii de filtru, având în vedere dispozițiile Legii nr. 310/2018.

Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu, prealabil, contrar susținerilor intimatei pârâte, litigiul rămâne supus procedurii de filtru, față de dispozițiile art. 24 C. proc. civ., conform cărora: "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare". Prin urmare, dispoziția de abrogare a art. 493 C. proc. civ. cuprinsă în Legea nr. 310/2018, va produce efecte în cauzele introduse pe rolul instanțelor ulterior intrării în vigoare a acestei legi.

În ceea ce privește inadmisibilitatea recursului, aceasta este invocată de pârâtă cu o motivare ce susține neîncadrarea în motivele de recurs, etapă procesuală depășită la momentul întocmirii raportului prin care completul de filtru a procedat la încadrarea criticilor în dispozițiile art. 488 pct. 8 și 5 C. proc. civ.

Din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., prima critică a recurentului vizează raționamentul greșit al instanței care nu a analizat motivul de apel privind scutirea sa de plata taxei de timbru, ce rezultă dintr-o interpretare adecvată a dispozițiilor art. 29 alin. (1) lit. j) din O.U.G. nr. 80/2013. În acest sens, recurentul susține că, aplicând art. 1 paragraful 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, instanța ar fi trebuit să constate că o limitare a situațiilor în care operează scutirea de la plata taxei judiciare de timbru (respectiv doar pentru pretinse încălcări ale drepturilor prevăzute de art. 2 și 3 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale), încalcă însăși Convenția citată.

În primul rând, instanța de recurs constată că recurentul nu a motivat în ce măsură reglementarea limitativă a situațiilor de scutire de la plata taxei de timbru a acțiunilor din art. 29 lit. j) a O.U.G. nr. 80/2013 încalcă Convenția și drepturile sale subiective ocrotite de convenție, pentru a justifica neîndeplinirea obligației, stabilită în sarcina sa, de a achita taxa de timbru datorată pentru acțiunea promovată, prin care a solicitat contravaloarea lipsei de folosință a unui imobil despre care susține că este ocupat fără drept de către pârâtă.

În plus, este corectă statuarea instanței de apel în sensul că, astfel cum rezultă din Decizia nr. 7/2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție asupra unui recurs în interesul legii, aplicabilă pentru identitate de rațiune și dispozițiilor similare cuprinse în O.U.G. nr. 80/2013, în măsura în care privesc modul de stabilire a taxei de timbru, aceste aspecte sunt soluționate definitiv prin încheierea dată asupra cererii de reexaminare și nu pot fi supuse controlului judiciar prin intermediul apelului sau recursului, motiv pentru care nu pot fi primite ca temeiuri de schimbare sau anulare a sentinței. Or, recurentul s-a prevalat de calea de atac a reexaminării și a dedus judecății în respectiva cale de atac modalitatea în care solicită interpretarea art. 29 lit. j) a O.U.G. nr. 80/2013, solicitare ce a fost respinsă printr-o încheiere definitivă.

Tot din perspectiva art. 488 pct. 8 C. proc. civ., recurentul critică împrejurarea că instanța de apel ar fi considerat greșit că jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului pe care a invocat-o în motivele de apel ar viza fondul pretențiilor și că nu a luat în considerare jurisprudența internă ce i-a fost adusă la cunoștință, ca izvor de drept, respectiv Decizia nr. 2107/2013 a Curții de Apel Craiova, ceea ce echivalează cu o nepronunțare asupra unui motiv de apel.

Este nefondată și această critică întrucât, în condițiile în care reclamantul nu a dezvoltat argumente prin care să susțină relevanța respectivei jurisprudențe în soluționarea căii de atac, în mod corect instanța a considerat susținerile acestuia ca fiind străine de obiectul judecății în apel, cu motivarea că normele convenționale și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului invocate pot, eventual, fi analizate în judecata asupra fondului pretențiilor, fond ce nu a mai fost cercetat față de soluția de primă instanță prin care acțiunea sa a fost anulată ca netimbrată.

Recurentul nu a combătut, în recurs, cele statuate de instanța de apel, prin învederarea unei situații de fapt similare sau a unei legături dintre jurisprudența menționată și obiectul căii de atac, ci a susținut că, procedând într-o asemenea manieră, instanța ar fi omis a cerceta un motiv de apel. Instanța s-a pronunțat asupra acestui aspect, arătând că nu este utilă soluționării apelului, prin urmare, nu se poate reține omisiunea cercetării lui.

Pe de altă parte, referirea la jurisprudența internă nu constituie un izvor de drept, pentru a se aprecia că prezintă relevanță în soluționarea căii de atac și că instanța ar fi fost obligată să o analizeze.

Recurentul invocă și o cauză de nulitate a hotărârii, ce se verifică prin prisma dispozițiilor art. 488 pct. 5 C. proc. civ., în sensul că hotărârea recurată nu a fost semnată de cei doi judecători participanți la dezbateri.

Critica este nefondată, întrucât, potrivit art. 426 alin. (3) și (6) C. proc. civ., hotărârea se semnează de membrii completului de judecată și de grefier și se întocmește în două exemplare originale. Din actele dosarului rezultă că originalul este semnat de judecători, neexistând o astfel de obligație și pentru copiile comunicate părților.

Prin urmare nu poate fi reținută o cauză de nulitate a hotărârii sub acest aspect.

Față de aceste considerente, în baza art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

În baza art. 451 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la plata sumei de 1021 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă, reprezentând onorariul apărătorului și cheltuieli de deplasare.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamantul A., împotriva Deciziei nr. 103 din 20 iunie 2018 a Curții de Apel Timișoara, secția I civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă SC B. SA, cu sediul în Caransebeș, județul Caraș-Severin.

Obligă recurentul la plata sumei de 1021 RON cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC B. SA.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 3 aprilie 2019.

Procesat de GGC - GV