ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2010

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1947/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra

contestației în anulare de față;

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

sentința nr. 641/ C din 6 iunie 2007, Tribunalul Comercial Argeș a admis

cererea precizată formulată de reclamanta SC A. SA LEREȘTI și a obligat-o pe

pârâta SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel să respecte clauzele cuprinse în art. 1.5

și 2.10 din contractul de vânzare-cumpărare nr. 5 din 12 mai 2005, în sensul de

a pune la dispoziția reclamantei certificatul de conformitate a proiectului de

execuție a lucrării și certificatul de calitate, lucrării emise de un birou de

expertiză autorizat, precum și să transfere reclamantei proprietatea obiectului

acestui contract prin remiterea întregii documentații de execuție, atât cea

prevăzută de lege cât și cea la care s-a obligat prin contract.

De asemenea, a fost obligată pârâta la plata unei amenzi

civile în favoarea statului de 201ei/zi întârziere până la executarea

obligațiilor

prevăzute

în hotărâre, precum și la plata către reclamantă a sumei de 1010 lei cheltuieli

de judecată.

Examinând

sentința apelată în raport de criticile formulate în apel de pârâta SC S.M.G. SA

Câmpulung Muscel, Curtea de Apel Pitești, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, prin decizia nr. 135/ A-C

pronunțată la

16 noiembrie 2007, a admis

apelul,

schimbând în parte sentința în sensul admiterii în parte a acțiunii așa cum a

fost precizată, doar sub aspectul predării

documentelor

impuse de lege, necesare recepționării construcției în

conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/1995 și art. 2 pct. 10 din contract, sub sancțiunea

unei amenzi civile în favoarea statului, de 20 RON/zi

până la executarea obligațiilor și a respins celelalte capete de

cerere, ca

neîntemeiate.

S-a

obligat intimata să plătească apelantei 10,3 RON cheltuieli de judecată în

apel.

Cererea pârâtei intimate SC S.M.G. SA de completare a

deciziei pronunțate în apel a fost admisă, prin decizia

nr. 142/ A-C din 12

decembrie 2007, obligând-o pe reclamanta-

apelantă

SC A.C. SA să-i plătească acesteia suma de 3000

RON, reprezentând

onorariu de avocat.

Împotriva

deciziei prin care s-a soluționat pe fond apelul au introdus recurs ambele

părți.

Recurenta-reclamantă

SC A.C. SA criticând soluția pronunțată în apel, a invocat motivele de

nelegalitate prevăzute de

art. 304 pct. 7,

8, 9 C. proc. civ.,

susținând în

esență

următoarele:

-

decizia este motivată contradictoriu, de îndată ce admițându-se primul motiv de

apel ce se referea la faptul că instanța s-a pronunțat pe ceea ce nu s-a

solicitat instanța a menținut totuși obligarea pârâtei

de a preda numai documentele impuse de lege, necesare recepționării

construcției,

în conformitate cu Legea nr. 10/1995.

Motivarea

este contradictorie și în ceea ce privește cel de-al cincilea motiv de apel al

pârâtei.

-

instanța de apel a interpretat greșit actul juridic dedus judecății,

schimbând natura și înțelesul lămurit și vădit

neîndoielnic al acestuia,

atunci când 1-a calificat ca fiind un contract

de vânzare-cumpărare

bunuri viitoare prin

trimiterea prin comparație, la art. 1413 alin. (5) C. civ.

, ori părțile

au înțeles să încheie un contract de antrepriză.

Reclamanta a formulat

recurs și împotriva deciziei nr. 142/ A-C din 12 decembrie 2007 pronunțată de

aceeași instanță, prin care s-a admis cererea de completare a deciziei nr. 135/

A-C din 16 noiembrie 2007, în sensul obligării sale la 3000 RON cu titlu de

cheltuieli de judecată.

În motivarea acestui recurs s-a invocat dispoziția

prevăzută de

art.

304 pct. 9 C. proc. civ., apreciindu-se că decizia atacată s-a dat de îndată ce

instanța judecând în fond apelul s-a pronunțat cu privire la cheltuielile de

judecată.

Împotriva aceleiași decizii a declarat recurs și pârâta

SC S.

M.G. SA, criticând-o pentru nelegalitate, motivele fiind

încadrate

în dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ.

În

dezvoltarea acestor motive de recurs, recurenta a susținut următoarele:

- decizia supusă recursului nu este motivată în fapt și

în drept cu

privire

la menținerea sentinței, doar sub aspectul predării documentelor necesare

recepționării construcției, înlăturând nejustificat probele administrate, dând

relevanță doar susținerilor instanței reținute din concluziile scrise.

-

instanța a făcut o aplicare greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/1995 și a art.

2 din contract, creând o confuzie între obligațiile

contractuale și petitul acțiunii, deoarece SC S.M.G.

SA prin

contractul existent între părți, s-a obligat în principal, să

execute și să furnizeze confecția metalică pentru

hala industrială și în

subsidiar, să asigure asistența, la operația de

montaj a halei, ambele obligații fiind respectate.

Prin

decizia nr. 1092 din 1 aprilie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția comercială, a respins, ca nefondate, recursurile declarate de reclamanta

SC A. SA Lerești împotriva deciziilor 135/ A-C din 16 noiembrie 2007 și nr. 142/

A-C din 12 decembrie 2007, ambele pronunțate de Curtea de Apel Pitești, secția comercială,

de contencios administrativ și fiscal.

A

respins cererea de repunere în termen formulată de recurenta-pârâtă SC S.M.G. SA

Câmpulung Muscel.

A

respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel

împotriva aceleiași decizii, irevocabilă, nr. 135/ A-C din 165 noiembrie 2007.

Analizând recursurile

în limitele criticilor formulate, Înalta Curte a constatat că acestea nu sunt

întemeiate.

În

ceea ce privește critica subsumată art. 304 pct. 7 C. proc. civ., a constatat

că aceasta nu se înscrie în prevederile acestui text.

A

reținut astfel că:

Din

considerentele deciziei rezultă că instanța a respectat cerința ce rezultă din art.

261 alin. (5) C. proc. civ., aceea de a arătat motivele de fapt și în drept

care au stat la baza admiterii apelului, făcându-se referire la probatoriul

administrat, la limitele sesizării instanței de fond, în raport de care, pe

care devolutivă a stabilit o nouă stare de fapt.

În

acest context, s-a arătat în motivare că reclamanta deși s-a rezumat la a cere

predarea obiectului contractului (obligație de a face) instanța i-a acordat mai

mult decât a cerut, obligând-o pe pârâtă chiar la transmiterea dreptului de

proprietate.

S-a apreciat, prin urmare că s-a statuat fără temei

legal asupra

dreptului

de proprietate, deși prin acțiunea precizată i se ceruse

instanței să se pronunțe doar asupra predării

obiectului contractului,

instanța de

fond a acordat mai mult decât s-a cerut.

Examinând cea de a doua critică, Înalta Curte a reținut:

Actul

juridic dedus judecății, îl constituie contractul nr. 5/2005, încheiat de

părți.

În soluționarea cauzei, pentru stabilirea obligațiilor

asumate de

cocontractanți

s-a pus în discuție, regimul juridic al contractului încheiat de părți.

Prima instanță, în raport de conținutul acestuia și a

dispozițiilor art. 969 – art. 970 C. civ., a apreciat că părțile au încheiat un

contract de

antrepriză, deși l-au intitulat „de vânzare-cumpărare”

deoarece prin clauzele stipulate, precum și pentru faptul că pârâta a încasat

nu doar

prețul

pentru construcția metalică, ci și prețul pentru ansamblarea acesteia.

Această

calificare dată contractului de prima instanță așa cum

just a statuat instanța de apel este greșită, actul dedus judecății

fiind

calificat în raport de voința părților, ce rezultă din convenție,

ca un contract de vânzare-cumpărare de bunuri viitoare, respectiv construcția

metalică ce urma a fi executată, rezultând astfel expres voința părților în

sensul că „vânzătorul se obligă să vândă și cumpărătorul să cumpere” acest bun.

În atare situație și față de precizarea acțiunii,

justificat a apreciat

instanța

de apel că, deși reclamanta s-a rezumat la a cere predarea bunurilor, instanța

i-a acordat mai mult decât a cerut, obligând-o pe

pârâtă chiar la transmiterea dreptului de proprietate, ignorând faptul

că

prin specificul acestui contract, transferul proprietății poate opera

numai din momentul în care bunurile au fost executate, terminate, fiind în

stare de a fi predate cumpărătorului.

Critica privind modul contradictoriu în care s-a

soluționat cel de-al cincilea motiv de apel formulat de pârâtă este lipsită de

suport legal,

reclamanta neavând abilitatea procesuală de a pune în

discuție acest

aspect, acest lucru stând numai în puterea pârâtei în

raport de interesul

pe

care-l are.

În

ceea ce privește recursul declarat împotriva deciziei nr. 142/ A-C din 12

decembrie 2007, s-a apreciat că acesta este nefondat deoarece s-a făcut dovada

că deși s-au solicitat cheltuieli de judecată, prin concluzii scrise,

cheltuieli dovedite, nu s-au acordat astfel că s-a dat eficientă art. 281 C.

proc. civ., completându-se decizia nr. 135/ A-C din

16 noiembrie 2007, în sensul că s-a obligat intimata.

Cu

privire la recursul declarat de pârâta SC S.M.

G.

SA a reținut următoarele:

Cererea

de repunere în termenul de declarare a recursului,

urmează a fi admisă, deoarece din lucrările cauzei rezultă că recursul

a

fost introdus în termen, deoarece conform Hotărârii de Guvern nr. 1511

din 12 noiembrie 2007 ziua de 24 decembrie 2007 a fost declarată liberă.

Pe

fond recursul este nefondat, criticile dezvoltate,

neîncadrându-se în temeiurile legale invocate, respectiv 304 pct. 7 și

9

C. proc. civ.

Prima critică vizează nemotivarea deciziei, or din

considerentele

acesteia

rezultă, motivele de fapt și de drept pentru care a fost menținută sentința sub

aspectul predării documentelor necesare recepționării construcției impuse de

Legea nr. 10/1995.

Și

cea de-a doua critică privind aplicarea greșită a dispozițiilor Legii nr. 10/1995,

este nefondată deoarece, așa cum au convenit prin contract și așa cum prevede

acest act normativ, constructorul are obligația de a preda documentele necesare

recepționării construcției.

Așa fiind, pentru aceste considerente, Înalta Curte a

respins

recursurile,

ca nefondate, în baza art. 312 C. proc. civ.

Împotriva

deciziei nr. 1092 din 1 aprilie 2009, pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, a formulat contestație în anulare pârâta-recurentă

SC S.M.G. SA Câmpulung Muscel solicitând admiterea contestației în anulare,

anularea în parte a deciziei atacate, și rejudecând recursul pârâtei SC S.M.G. SA

Câmpulung Muscel împotriva deciziei nr. 135/ A-C din 16 noiembrie 2007 a Curții

de Apel Pitești, să fie admis, să se modifice în parte decizia recurată, să fie

admis apelul formulat SC S.M.G. SA împotriva sentinței nr. 641/ C din 6 iunie

2007 pronunțată de Tribunalul Comercial Argeș, să fie schimbată în tot această sentință

și, pe fond, să fie respinsă în tot cererea de chemare în judecată formulată de

reclamanta SC A.C. SA Lerești, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor de

judecată.

Contestatoarea,

în motivarea contestației sale, susține în esență că decizia nr. 1092 din 1

aprilie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția comercială, este

nelegală raportat la dispozițiile art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., care

prevăd că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în

anulare când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul

că instanța de recurs nu a analizat conținutul înscrisurilor noi prezentate în

dovedirea recursului, înscrisuri reprezentate de contractul de ipotecă nr. 125

din 5 februarie 2007, autentificat sub nr. 364 din 6 februarie 2007 la B.N.P. Z.C.,

procesul-verbal de recepție nr. 3925 din 19 martie 2008, contractul de

vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1717 din 17 iunie 2008 la B.N.P.A. L.L.,

R.C., reținând în considerentele deciziei atacate că în cauză constructorul are

obligația de a preda documentele necesare recepționării construcției, or, având

în vedere actele mai sus arătate, menținerea obligației impuse de instanța de

fond privind predarea documentelor necesare recepționării este lipsită de

obiect, odată ce bunul ce a făcut obiectul contractului de vânzare-cumpărare încheiat

între părți a fost deja recepționat de către reclamantă, iar aceasta în

calitate de vânzător-utilizator a transmis dreptul de proprietate asupra

construcției C1 – Hala industrială către cumpărătorul SC R.L. I.F.N. SA.

Contestatoarea

susține, de asemenea, în raport de dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II, că instanța

de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., privind interpretarea eronată de către instanța de apel a dispozițiilor art.

1292 C. civ., în condițiile în care odată transferat dreptul de proprietate

asupra bunului viitor, actul juridic încheiat între părți este executat în tot

din punctul de vedere al vânzătorului și, totodată, din perspectiva aceluiași

motiv de recurs, instanța de recurs nu a analizat greșita aplicare a

dispozițiilor art. 969 C. civ.

Contestația

în anulare nu este fondată.

Primul

motiv de contestație se întemeiază, astfel cum s-a arătat, pe art. 318 alin.

(1) teza 1 C. proc. civ.

Dispozițiile

art. 318 alin. (1) teza 1 C. proc. civ., invocate de contestatoare, în

fundamentarea primului motiv de contestație, potrivit cărora o hotărâre dată în

recurs poate fi retractată dacă a fost rezultatul unei greșeli materiale, se

referă la erori materiale evidente, în legătură cu aspectele formale ale

judecării recursului, ca respingerea greșită a unui recurs considerat tardiv,

anularea greșită a unui recurs ca netimbrat sau ca făcut de un mandatar fără

calitate și altele asemănătoare, pentru verificarea cărora nu este necesară

reexaminarea fondului sau reaprecierea probelor.

Prin

urmare, greșelile instanței de recurs care pot deschide calea contestației în

anulare sunt greșeli de fapt și nu de judecată, de apreciere a probelor ori de

interpretare a dispozițiilor legale, iar instanța care soluționează contestația

în anulare este ținută să verifice numai dacă există vreunul dintre motivele

limitativ prevăzute de lege pentru retractarea deciziei, în raport de

susținerile formulate în contestație și nu să examineze justețea soluției

pronunțate.

În

speță, contestatoarea susține că instanța de recurs, astfel cum rezultă din

considerentele deciziei pronunțate, nu ar fi luat în considerare, respectiv analizat,

înscrisurile noi prezentate în dovedirea recursului - înscrisuri care ar fi

avut un caracter determinant în soluționarea cauzei, or, rezultă cu evidență că

nu ne aflăm în prezența unor erori materiale de natura celor mai sus

exemplificate care să poată fi circumscrise textului legal menționat și care să

aibă vocația de a conduce la admisibilitatea contestației în anulare, sub acest

aspect.

De

altfel, caracterul determinant al acestor înscrisuri a fost deja analizat de

Înalta Curte, prin decizia nr. 629 din 17 februarie 2010, pronunțată în dosarul

nr. 489/46/2009, în care s-a arătat că în ce privește contractul de ipotecă

instanța de revizuire a reținut, cu justețe că acesta nu este determinant

pentru soluționarea litigiului de către instanța de apel, având în vedere că

prin decizia a cărei revizuire se solicită, s-a admis apelul pârâtei SC S.M.G. SA,

cu consecința schimbării sentinței Tribunalului Argeș nr. 955 din 16 octombrie 2007,

în sensul obligării pârâtei să predea reclamantei SC A.C. SA, doar documentele

impuse de lege, necesare recepționării construcției, în conformitate cu

dispozițiile Legii nr. 10/1995 și art. 2.10 din contractul nr. 5 din 12 mai

2005, remarcându-se, deopotrivă, cu privire la acest act, că partea interesată,

respectiv revizuienta, nu a făcut dovada actelor împrejurării de forță majoră

mai presus de voința sa, care au împiedicat-o să prezinte acest înscris.

Cu

referire la celelalte două înscrisuri, invocate de revizuientă, respectiv

contractul de vânzare-cumpărare nr. 1717 din 17 iunie 2008 și procesul-verbal

de recepție nr. 3925 s-a arătat că instanța de revizuire a reținut corect că

acestea nu îndeplinesc, pe lângă condiția de a fi determinante pentru

soluționarea cauzei, nici condiția de a fi existat la data pronunțării

hotărârii a cărei revizuire a cere.

Astfel

fiind, primul motiv de contestație în anulare se constată a fi neîntemeiat.

În

ce privește cel de-al doilea motiv de contestație, formulat prin raportare la

dispozițiile art. 318 alin. (1) teza II C. proc. civ., potrivit căruia instanța

de recurs a omis să cerceteze motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ., se constată că este, de asemenea, neîntemeiat, întrucât, așa cum rezultă

din examinarea considerentelor deciziei atacate, acest motiv de recurs a fost

analizat, instanța de recurs, concluzionând în ce privește cea de-a doua critică

formulată de recurentă că este nefondată, deoarece așa cum au convenit prin

contract părțile și așa cum prevăd dispozițiile Legii nr. 10/1995,

constructorul are obligația de a preda documentele necesare recepționării

construcției.

Se

constată, totodată, că această concluzie la care a ajuns instanța de recurs în

decizia atacată cu contestație în anulare este în acord cu cele reținute în

decizia nr. 629 din 17 februarie 2010 pronunțată de Înalta Curte de Casație și

Justiție, secția comercială, astfel cum s-a arătat cu ocazia examinării

primului motiv de contestație în anulare.

În

consecință, contestația în anulare formulată de SC S.G. SA Câmpulung Muscel se

va respinge, ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondată, contestația în anulare formulată de contestatoarea SC S.G. SA Câmpulung

Muscel împotriva deciziei nr. 1092 din 1 aprilie 2009 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția comercială.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 26 mai

2010.