ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4003/2010

R.O.M.Â.N.I.A Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 788 din 22 iunie 2009 pronunțată în Dosarul nr. 10493/118/2008, Tribunalul Constanța, secția civilă, a admis cererea formulată de reclamanta N.M., în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța. În consecință, a anulat în parte dispoziția din 7 octombrie 2008 emisă de pârât, în ceea ce privește cota de l â din imobilul situat în Constanța, compus din teren în suprafață de 476 mp și construcție, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, obligând pârâtul să propună acordarea de despăgubiri către reclamantă pentru aceste părți din imobil. A fost respinsă ca nefondată cererea formulată în contradictoriu cu pârâtul Municipiul Constanța.

În considerentele sentinței, s-a arătat că, în mod greșit, notificarea reclamantei a fost respinsă pentru o cotă de 1/2 din imobil, deoarece această cotă nu a aparținut numitului G.R., de la care să fi fost preluată de stat, astfel cum s-a reținut în dispoziția atacată, astfel încât să fie necesară verificarea calității de moștenitor a reclamantei de pe urma sus - numitului.

Din înscrisurile de la dosar, rezultă că terenul de 476 mp, ce a făcut obiectul notificării, a reprezentat proprietatea exclusivă a mamei reclamantei, D.V., ce a făcut parte dintr-o suprafață mai mare, dobândită în anul 1947, din care autoarea reclamantei a înstrăinat o parte anterior exproprierii intervenite în anul 1983. Probată fiind calitatea de proprietar a autoarei reclamantei prin acte doveditoare, în sensul art. 22 din Legea nr. 10/2001, nu este necesar a se apela la prezumția instituită de art. 24 alin. (2) din lege, potrivit căreia persoana individualizată în actul normativ prin care s-a dispus măsura preluării abuzive să fie presupusă că deține imobilul sub nume de proprietar.

În aceste condiții, tabelul anexă al decretului de expropriere din 1983, în cuprinsul căruia se face referire și la defunctul G.R., nu poate avea forță probantă sub aspectul dovedirii titularului dreptului de proprietate, a conchis tribunalul pe aspectul calității de persoană îndreptățită și a întinderii dreptului. În ceea ce privește natura măsurilor reparatorii cuvenite, s-a apreciat că acestea trebuie să constea în despăgubiri bănești, acordate potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005, sens în care a obligat pârâta să facă propunere de acordare, în condițiile în care nu este posibilă restituirea în natură, de asemenea, nu există, în inventarul unității administrativ - teritoriale a unor bunuri și servicii care să poată fi atribuite în compensare, iar reclamanta și-a dat acceptul pentru acordarea de despăgubiri.

Tribunalul a mai constatat că, prin raportare la obiectul cererii de față - contestație împotriva unui act emis de primar, precum și la modalitatea de soluționare a acestei contestații, care nu implică nicio obligație în sarcina unității deținătoare, care să afecteze patrimoniul municipiului, cererea formulată în contradictoriu cu Municipiul Constanța este nefondată, motiv pentru care a respins-o ca atare. Apelul declarat de către pârâtul Primarul Municipiului Constanța a fost respins ca nefondat prin Decizia nr. 281 din 30 noiembrie 2009 pronunțată de Curtea de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale, decizie prin care s-a respins și apelul pârâtului Municipiul Constanța împotriva aceleiași sentințe, ca lipsit de interes.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de apel a constatat că, în mod judicios, prima instanță a analizat modalitatea de transmitere a dreptului de proprietate, pentru imobilul ce a făcut obiectul notificării, de la V.D. (căsătorită C.) către reclamantă, arătând că acest bun nu a avut natura unuia dobândit în regimul comunității, ci a constituit bunul propriu al antecesoarei reclamantei. În aceste condiții, în mod corect, prima instanță nu a făcut aplicarea dispozițiilor art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, câtă vreme nu s-a dovedit, prin probe contrare situației de fapt rezultate din probele administrate în cauză, că numitul C.R. (soțul antecesoarei reclamantei) - care figurează, la rându-i, în lista anexă la decretul de expropriere, ca titular al dreptului -, ar fi dobândit o cotă -parte din dreptul de proprietate de la autoarea reclamantei, prin vreuna dintre modalitățile prevăzute de lege.

Curtea de apel a înlăturat criticile referitoare la neaplicarea dispozițiilor art. 276 C. proc. civ., în condițiile respingerii acțiunii față de unul dintre pârâți, deoarece această ipoteză legală vizează respingerea unora dintre pretențiile aceleiași părți. În ceea ce privește pe pârâtul Municipiul Constanța, s-a apreciat că nu are interes în promovarea apelului, deoarece nu a căzut în pretenții față de reclamantă prin hotărârea primei instanțe. Împotriva deciziei menționate, au declarat recurs pârâții, criticând-o pentru nelegalitate în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și susținând, în esență, următoarele: 1. Municipiul Constanța avea interes în declararea apelului, în condițiile în care prin sentința apelată s-a respins acțiunea față de acest pârât, fără a i se acorda acestuia cheltuieli de judecată și fără a se scădea din cheltuielile reclamantului, prin aplicarea greșită a dispozițiilor art. 274 - 276 C. proc.

civ. 2. În ceea ce privește calitatea de persoană îndreptățită a reclamantei, aceasta nu deține actul de vânzare - cumpărare autentificat din 1947 de fostul Tribunal Județean Constanța, transcris sub nr. 6952/1947 de același tribunal și sentința civilă nr. 128/1956 a Tribunalului Popular Constanța, prin care autoarea sa, V.D., a dobândit, înainte de căsătorie, imobilul compus din suprafața totală de 876 mp și construcții; ca atare, este aplicabil art. 24 din Legea nr. 10/2001, în considerarea căruia reclamanta nu a dovedit calitatea de moștenitor de pe urma persoanei care figurează în decretul de expropriere ca proprietar asupra unei cote de 1/2 din imobil, G.R. Examinând decizia recurată prin prisma criticilor formulate și a actelor dosarului, Înalta Curte constată că recursul nu este fondat.

3. .Prin hotărârea primei instanțe pronunțate în cauză, cererea de chemare în judecată a fost admisă în contradictoriu cu pârâtul Primarul Municipiului Constanța și respinsă față de pârâtul Municipiul Constanța, fără ca sentința să cuprindă vreo dispoziție asupra cheltuielilor de judecată efectuate în cauză de către Municipiul Constanța, care nu a formulat nicio solicitare în acest sens, consemnată ca atare în încheierea de dezbateri de la termenul din 19 iunie 2009, la care a fost prezent apărătorul ales al ambilor pârâți. În absența unei dispoziții de respingere în cuprinsul sentinței și a unei solicitări a Municipiului Constanța de acordare a cheltuielilor de judecată, în mod corect, s-a apreciat de către instanța de apel lipsa de finalitate a căii de atac promovate de către acest pârât.

Astfel, chiar dacă s-ar fi constatat îndreptățirea pârâtului la acordarea cheltuielilor de judecată ocazionate de judecata în primă instanță, nu ar fi fost posibilă schimbarea sentinței, în condițiile în care nu s-au formulat asemenea pretenții în fața tribunalului. Ca atare, demersul pârâtului este lipsit de folos practic, dispoziția instanței de apel ce reflectă această constatare fiind legal adoptată, urmând a se înlătura motivul de recurs pe acest aspect ca nefondat. 2. În ceea ce privește aplicarea art. 24 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, se constată că, în mod corect, instanța de apel, confirmând hotărârea primei instanțe, a apreciat că această normă nu este incidență în cauză, în condițiile în care reclamanta a înfățișat înscrisuri doveditoare ale dreptului de proprietate al autoarei sale, V.D.

(căsătorită C.). Conform art. 23.1 lit. a) din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007, prin „acte doveditoare ale dreptului de proprietate", în sensul art. 23 din Legea nr. 10/2001, se înțeleg orice acte juridice care atestă deținerea proprietății de către persoana fizică, enumerându-se exemplificativ inter dia actele de vânzare - cumpărare și tranzacțiile. Așadar, intră în categoria actelor doveditoare, în înțelesul legii, atât înscrisurile translative de proprietate, însă și cele declarative, precum tranzacția.

Or, reclamanta a depus la dosar contractul de vânzare -cumpărare autentificat din 22 noiembrie 1947 și transcris în 1947 de fostul Tribunal Constanța (file 21 - 24 fond), din care rezultă dobândirea de către mama reclamantei a unei suprafețe de 750 mp teren la adresa terenului în litigiu, precum și tranzacția încheiată la data de 19 ianuarie 1956 (fila 14 dosar fond) între mama reclamantei și coproprietarul terenului de 1.456 mp - din care autoarea deținea în proprietate o suprafață de 750 mp -, pentru stingerea litigiului ce forma obiectul Dosarului nr. 4836/1955 al Tribunalului Constanța, în urma căreia V.D. i-a revenit în proprietate exclusivă suprafața de 876 mp.

De asemenea, s-a depus la dosar contractul de vânzare - cumpărare autentificat din 17 noiembrie 1965 și transcris în1965 de fostul Notariat de stat Dobrogea (fila 13 dosar fond), prin care autoarea reclamantei a înstrăinat 400 mp din totalul de 876, diferența de 476 mp făcând obiectul notificării formulate de către reclamantă în baza Legii nr. 10/2001. Aceste înscrisuri au fost apreciate, în mod corect, de către ambele instanțe de fond, ca fiind suficiente pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra suprafeței de 476 mp, cât timp întrunesc cerințele legale pentru a avea forță probantă în acest sens, în privința atât a existenței dreptului exclusiv în patrimoniul autoarei reclamantei la data preluării imobilului de către stat, cât și a întinderii acestui drept.

În atare condiții, este lipsită de relevanță împrejurarea că nu s-au înfățișat alte două înscrisuri menționate în cuprinsul contractului prin care s-a înstrăinat suprafața de 400 mp, respectiv actul de vânzare -cumpărare autentificat din 1947 de fostul Tribunal Județean Constanța, transcris în 1947 de același tribunal și sentința civilă nr. 128/1956 a Tribunalului Popular Constanța, la care se face referire în motivele de recurs, câtă vreme înscrisurile depuse la dosar sunt suficiente pentru dovedirea dreptului exclusiv de proprietate al autoarei reclamantei. De altfel, cele două înscrisuri menționate de către recurenți, dacă ar fi fost înfățișate, nu ar fi fost de natură a schimba situația juridică rezultată din actele deja depuse, fiind plauzibil că actul de vânzare -cumpărare reprezintă titlul de proprietate al coproprietarului cu care autoarea reclamantei a încheiat tranzacția de sistare a stării de indiviziune (tranzacție prin care V.D.

a dobândit o suprafață mai mare decât cea deținută anterior în proprietate, respectiv 876 mp, față de numai 750 mp), iar hotărârea judecătorească din 1956 constituie actul jurisdicțional prin care s-a consfințit tranzacția. În consecință, în mod corect, s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 23 din Legea nr. 10/2001 și a normei de aplicare a acestora, fiind inutilă recurgerea la prezumția legală prevăzută de art. 24 din Lege, care operează doar în condițiile nedovedirii dreptului de proprietate prin înscrisuri de natura celor arătate în art. 23.1 din H.G. nr. 250/2007. Față de cele expuse, Înalta Curte constată că nu este întrunit cazul de modificare descris de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care va respinge recursul ca nefondat, în aplicarea art. 312 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâții Primarul municipiului Constanța și Municipiul Constanța împotriva Deciziei nr. 281/ C din 30 noiembrie 2009 a Curții de Apel Constanța, secția civilă, minori și familie, litigii de muncă și asigurări sociale. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 iunie 2010.