ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1171/2018

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 10.08.2015 sub nr. x/2015, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B., aplicarea unei amenzi de 20% din salariul minim brut pe economie pe zi de întârziere pârâtului B., precum și obligarea pârâților la plata de penalități în cuantum maxim de 1000 RON/zi de întârziere, începând cu data de 05.11.2013 și până la data respectării obligației înscrise în titlul executoriu, conform art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 raportat la art. 906 C. proc. civ.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 2978 din 12 noiembrie 2015 a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului B. ca neîntemeiată. Totodată, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor, ca rămasă fără obiect.

Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 2978 din 12 noiembrie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a promovat recurs, reclamantul A., în condițiile art. 483 din Noul C. proc. civ. . Se constată că recurentul-reclamant a invocat ca temei legal al căii de atac exercitate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 7 și pct. 8 C. proc. civ., prin raportare la art. 23 alin. (3), art. 24 din Legea nr. 554/2004, art. 906 C. civ. art. 6 din CEDO. În acest sens, recurentul a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței atacate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță. În motivarea cererii de recurs s-a arătat că instanța de fond a analizat fondul dreptului recurentului de a avea calitatea de persoana îndreptățită Ia despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat. Arată recurentul că prin sentința civilă nr. 611/30.01.2012, Curtea de Apel București a dispus obligarea paratei să evalueze imobilul menționat prin dispoziția nr. 11412/31.03.2009 (7761/18.04.2007) al PMB și să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire. Prin decizia civilă nr. 3921/04.10.2013 tot Curtea de Apel statuează in sensul ca obligă pârâta să emită decizia de compensare potrivit Legii nr. 165/2013. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate in sensul ca pârâta este obligata să evalueze imobilul menționat în Dispoziția nr. 11412/31.03.2009 (7761/18.04.2007) al PMB. Totodată, susține că motivarea acestei din urma decizii (care intră și ea în puterea lucrului judecat), care statuează: "...dacă s-ar considera ca reclamanții din aceasta cauză trebuie sa reia procedura prevăzuta de Legea nr. 165/2013, ar însemna ca procedura derulată în parte sub imperiul Legii nr. 247/2005 să nu mai producă niciun efect, ceea ce ar însemna ca Legea nr. 165/2013 sa retroactiveze, ceea ce ar fi neconstituțional. De aceea, actele îndeplinite sunt sub imperiul Legii nr. 247/2005 vor produce efectele prevăzute de aceasta lege..." "parata a recunoscut ca a verificat legalitatea respingerii cererii de restituire in natura, reținându-se potrivit aceleași recunoașteri ca dosarul reclamanților este complet." Prin urmare, aceste considerente împreună cu dispozitivele celor doua hotărâri stabilesc o obligație clara de a face in sarcina paratei CNCI, dar nu o obligație de a verifica o hotărâre judecătoreasca ci de a evalua un bun și de a emite o decizie de compensare. În ce privește aplicarea celor doua decizii ale Curții Constituționale analizate pe larg in motivare de instanța de fond, acestea nu pot conduce la o reanalizare a dosarului pe fond de către parata CNCI prin puterile ce i-au fost cor ferite de Legea nr. 165/2013. Susține recurentul că cele doua decizii sunt, pe de o parte, ulterioare pronunțării hotărârilor judecătorești ce reprezintă titlul executoriu al subsemnatului. Pe de alta parte, faptul ca in considerentele Deciziei 169/2014, Curtea reține ca "instanțele de contencios administrativ sesizat, anterior intrării in vigoare a Legii nr. 165/2013 trebuie sa pronunțe hotărâri prin care sa instituie in sarcina CNCI obligația de a verifica existenta dreptului de proprietate, de a aprecia cu privire la întinderea acestuia și de a evalua despăgubirile cuvenite", nu înseamnă ca HOTĂRÂRILE nr. 611/30.01.2012 și nr. 3921/04.10.2013 care stabilesc doar obligația finală a CNCI, respectiv aceea de a emite titlu de despăgubire (respectiv decizie de compensare) vor fi lipsite de efect și nu vor putea fi executate. Mai mult, se arată că hotărârea a fost dat cu aplicarea greșita a normelor de drept material, pentru următoarele motive În calitate de instanta de executare, conform art. 25 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curtea de apel era îndreptățită sa verifice daca reclamantul invoca un titlu executoriu și daca dispozițiile din acest titlu executoriu au fost duse la îndeplinire in termen de 30 de zile de la rămânerea definitiva a hotărârii judecătorești. Cu toate acestea, recurentul apreciază că instanța de fond a făcut aprecieri care exced atribuțiilor conferite de art. 24 alin. (3) din Legea nr. 554/2004. Se mai susține că instanța de fond a stabilit, contrar prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004 ca amenda judiciară prevăzuta în acest articol nu are doar rol de sancțiune, ci constituie în principal un mijloc de presiune. Recurentul a apreciat ca atitudinea culpabila a paratei este evidenta, întrucât nu numai ca nu a executat hotărârea judecătoreasca care reprezintă titlul meu executoriu, ci a emis o decizie de invalidare în data de 24.08.2015, contrara obligației stabilite irevocabil. Mai mult, această obligație a fost adusa la îndeplinire după un an și 10 luni de la data la care trebuia executata, și numai după introducerea prezentei cereri de chemare in judecata. Prin urmare, sancțiunile solicitate trebuie aplicate și in situația unei pasivități a autorității, a îndeplinirii cu mare întârziere a obligațiilor, dar și atunci când aceasta acționează contrar unor interese recunoscute pe cale judecătorească. În final se arată că instanța de fond apreciază ca recurentul poate uza doar de calea prevăzuta de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, iar nu de calea prevăzută de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004. Și aceasta concluzie a instanței este greșita, recurentul fiind îndreptățit legal sa formuleze prezenta acțiune. O eventuala alta cerere în justiție întemeiată pe alte temeiuri de drept rămâne la latitudinea persoanei îndreptățite, însă nu poate restrânge dreptul acesteia la formularea altei acțiuni prevăzute de lege.

Apărările intimaților Intimații-pârâți Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor și B. - Președintele Comisiei Naționale pentru Compensarea Imobilelor a formulat întâmpinare, în termenul legal, prin care, a înțeles să invoce excepția inadmisibilității recursului, în raport de art. 24 Legea nr. 554/2004, sub aspectul faptului că sentința curții de apel este definitivă. Se susține că aplicând dispozițiile Legii nr. 165/2013, CNCI a pus în executare decizia civilă nr. 3921/04.10.2013, pronunțată de Curtea de Apel București, în dosarul nr. x Astfel, în ședința din data de 24.08.2015, CNCI a invalidat dispoziția Primăriei Municipiului București nr. 11412/31.03.2009 de modificare și completare a dispoziției nr. 7761/18.04.2007, prin emiterea pe numele domnilor A., C. și D. a Deciziei de invalidare nr. 5355/24.08.2015. Prin urmare, hotărârea judecătorească pentru a cărei neexecutare s-a solicitat amendarea a fost pusă în executare, iar intimații pârâți și-au îndeplinit obligațiile stabilite de lege. Se arată că din moment ce obligația dispusă prin hotărârea judecătorească a fost executată, recurenții nu mai justifică un interes în susținerea cererii de aplicare a amenzii, întrucât scopul amenzii judiciare civile reglementate de art. 24 din Legea nr. 554/2004 este asigurarea executării în natură a obligației de a face, amenda constituind doar un mijloc de presiune. Or, în situația în care obligația a fost executată, acest scop nu mai există. În mod corect instanța de fond a observat "că pentru a fi incidență decizia nr. 686/2014 pronunțată de Curtea Constituțională a României, este necesar să se facă dovada că dispoziția entității investite cu soluționarea notificării reclamantului, in cauza de față Primăria Municipiului București, a fost emisă în executarea unor hotărâri judecătorești. În cauza de față, reclamantul nu a făcut o astfel de dovadă, care ar fi presupus ca dispozițiile nr. 7761/2007 și 11412/2009 să fi fost emise de către Primarul Municipiului București în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fi fost obligat in acest sens și în cadrul căruia instanțele de judecată să fi stabilit asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora. Or, prin sentința civilă nr. 246/14.02.2011 pronunțată de Tribunalul București, secția a IV-a civilă în dosarul nr. x, aflată la filele 139-142, acțiunea formulată de reclamant a fost admisă in parte, pârâtul Municipiul București fiind obligat să înainteze notificarea nr. x împreună cu dosarul administrativ în care s-au pronunțat Dispozițiile nr. 7761/2007 și 11412/2009 către Prefectura Municipiului București. Așadar, se constată că prin această hotărâre judecătorească nu s-a statuat cu privire la calitatea reclamantului de persoană îndreptățită a primi despăgubiri și cu privire la întinderea dreptului său de proprietate. Intimații arată că singurul mod permis de lege Comisiei Naționale pentru soluționarea dosarelor de despăgubire de tipul celui care face obiectul prezentei cauze este cel reglementat la art. 21 din Legea nr. 165/2013, ce impune exercitarea controlului de legalitate asupra actului emis de entitatea învestită de lege cu soluționarea notificărilor, prin verificarea existenței și întinderii dreptului de proprietate asupra imobilului revendicat, evaluarea imobilelor conform grilei notariale și emiterea deciziei de compensare în puncte. Astfel, în temeiul articolului mai sus menționat, în prealabil, Secretariatul Comisiei Naționale, în baza documentelor transmise de entitatea învestită cu soluționarea cererii, procedează la verificarea dosarelor din punctul de vedere al existenței dreptului persoanei care se consideră îndreptățită la măsuri reparatorii. Pentru clarificarea aspectelor din dosar, Secretariatul Comisiei Naționale poate solicita documente în completare entităților învestite de lege, titularilor dosarelor și oricăror altor instituții care ar putea deține documente relevante. Există o singură excepție de la regula controlului exercitată de CNCI, și anume situația în care instanța însăși a exercitat controlul de legalitate a măsurilor dispuse și a stabilit, în mod concret, întinderea drepturilor persoanelor îndreptățite la despăgubiri. Or, în speța de față, prin decizia civilă nr. 3921/04.10.2013, Curtea de Apel București a stabilit doar "o obligație de a face" în sarcina CNCI, fără a se pronunța cu privire la existența și întinderea drepturilor recurentului. Totodată, la întocmirea dosarului de despăgubire, entitatea notificată nu a făcut dovada incidenței dispozițiilor art. 2 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, (dovada faptului că imobilul notificat a fost preluat în mod abuziv, la dosar neexistând înscrisuri din care să reiasă modalitatea de preluare în proprietatea statului a terenului în suprafață de 3000 mp situat în municipiul București, bd x) motiv pentru care soluția care s-a impus a fost aceea de invalidare a propunerii de acordare măsuri reparatorii pentru lipsa dovezii preluării abuzive. Intimații au mai susținut că la data introducerii dosarului recurentului în ședința CNCI (05.12.2013), acesta nu a fost complet, astfel că CNCI a trebuit să solicite actele necesare pentru soluționarea dosarului de despăgubire. În acest context, prin efectul legii (Legea nr. 165/2013 - n.n), CNCI a fost obligată să acorde recurentului termenul de 120 zile prevăzut de art. 32, termen stabilit în favoarea persoanelor ce se consideră îndreptățite, pentru ca acestea să aibă posibilitatea să procure și să transmită documentele solicitate. Prin urmare, nu se poate reține o culpă a intimaților pentru neexecutarea deciziei civile nr. 3921/04.10.2013 pronunțată de Curtea de Apel București, din moment ce dispozițiile acestei hotărâri judecătorești au fost puse în executare.

Procedura de soluționare a recursului 5.1 Cu privire la examinarea recursului în completul filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 13.11.2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat. Prin încheierea din data de 22.01.2018,completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, și a fixat termen de judecată pe fond a recursului. II. Cu privire la fondul recursului. Soluția instanței de recurs. Analizând actele și lucrările dosarului, sentința recurată în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamant este nefondat. 1. Argumentele de fapt și de drept relevante. O primă critică de nelegalitate invocată de recurent este aceea că prima instanță a analizat fondul dreptului său, de a avea calitatea de persoana îndreptățită la despăgubiri conform Legii nr. 10/2001, încălcând astfel autoritatea de lucru judecat. Această critică se circumscrie prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 7 C. proc. civ., iar recurentul invocă încălcarea autorității de lucru judecat stabilită prin sentința civilă nr. 611/30.01.2012, prin care Curtea de Apel București a dispus obligarea paratei să evalueze imobilul menționat prin dispoziția nr. 11412/31.03.2009 (7761/18.04.2007) al PMB și să emită decizia cuprinzând titlul de despăgubire. Prin decizia civilă nr. 3921/04.10.2013 tot Curtea de Apel statuează in sensul ca obligă pârâta să emită decizia de compensare potrivit Legii nr. 165/2013. Menține celelalte dispoziții ale sentinței civile recurate, in sensul ca pârâta este obligata să evalueze imobilul menționat în Dispoziția nr. 11412/31.03.2009 (7761/18.04.2007) al PMB. In speța de față, prima instanță a analizat considerentele reținute în hotărârea judecătorească definitivă citată mai sus și modalitatea în care aceasta a fost pusă în aplicare de către pârâta Comisia Națională pentru Compensarea Imobilelor. Ca atare, instanța de fond a reținut că intimata pârâtă "a adus la îndeplinire obligațiile stabilite în sarcina sa prin hotărârea judecătorească menționată la data de 24.08.2015 prin emiterea deciziei de invalidare nr. 5355 prin care a fost invalidată dispoziția nr. 11412/31.03.2009 de modificare și completare a dispoziției nr. 7761/18.04.2007 emise de Primarul Municipiului București ." Or, împrejurarea susținută de recurent cum că intimata nu a îndeplinit obligația stabilită în titlul executoriu, nu poate fi reținută, având în vedere că dispoziția emisă a făcut obiectul unui litigiu separat, prin care a fost supusă cenzurii instanței de judecată. Cu titlu de principiu, Curtea reamintește că în cadrul procedurii de executare pe care o reglementează art. 24 din Legea nr. 554/2004, nu poate fi pusă în discuție legalitatea sau temeinicia hotărârii judecătorești a cărei executare se solicită, instanța având de analizat numai dacă actele emise ori operațiunile efectuate de autoritatea publică se conformează obligațiilor impuse prin titlul executoriu și, în caz contrar, dacă neexecutarea hotărârii este efectul unei conduite culpabile. În speță, prima instanță a constatat că obligația menționată în titlul executoriu a fost executată, motiv pentru care cererea de amendare a rămas fără obiect, dat fiind caracterul reglementat de norma în discuție, nu acela de sancțiune, ci în principal, un mijloc de presiune, în scopul asigurării executării obligației de a face. Prin urmare, se concluzionează că nemulțumirile recurentului în legătură cu emiterea deciziei nr. 5355/24.08.2015 de către intimata pârâta CNCI, nu pot face obiectul acțiunii prev. de art. 24 și 25 din Legea nr. 554/2004 vizând neexecutarea unei hotărâri judecătorești, de vreme ce acesta are la dispoziție calea acțiunii în justiție prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, de care de altfel, a uzat. În privința incidenței celor două decizii ale Curții Constituționale expuse pe larg de prima instanță, se observă că, în mod legal s-a reținut că acestea nu pot conduce la o altă soluție în cauză, întrucât pe de o parte, nu s-a făcut dovada că dispozițiile nr. 7761/2007 și nr. 11412/2009 ar fi fost emise de către Primarul Municipiului București în urma pronunțării unei hotărâri judecătorești irevocabile prin care să fi fost obligat în acest sens și în cadrul căruia instanțele de judecată să fi stabilit asupra calității de persoane îndreptățite și asupra întinderii dreptului de proprietate a acestora, iar pe de altă parte instanța constituțională a apreciat că noua legislație în materie este aplicabilă inclusiv dosarelor aflate pe rolul instanțelor la data intrării sale în vigoare, amendamentul său fiind în sensul înlăturării de la aplicare doar a termenelor procedurale instituite de noua lege. Cu privire la critica vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept materiale, prev. de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că nici aceasta nu poate fi primită. Astfel, Înalta Curte constată că sentința primei instanțe, amplu și detaliat motivată, denotă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor art. 24 din Legea nr. 554/2004, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate la dosarul cauzei și privite prin prisma reglementărilor internaționale referitoare a drepturile fundamentale ale omului, incidente în etapa de executare a procesului civil, în acord cu prevederile art. 20 din Constituția României. Din această perspectivă, Înalta Curte reamintește că CEDO nu exclude de plano luarea în considerare a unor circumstanțe care să justifice neexecutarea în natură sau executarea cu întârziere a unei hotărâri judecătorești, esențială fiind respectarea tuturor drepturilor și garanțiilor procesuale ale părților (cauza Ruxandra Trading S.R.L. c. României, hotărârea din 12 iulie 2007). În concret, prima instanță, în mod legal a reținut că titlul executoriu a fost pus în executare de intimata pârâtă, în acord cu competențele sale și că, pentru nemulțumirile recurentului cu privire la emiterea dispoziției nr. 5355/24.08.2015, acesta are la dispoziție calea prevăzută de art. 35 alin. (1) din Legea nr. 165/2013, pe care recurentul a și exercitat-o. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Pentru toate aceste considerente, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va dispune respingerea recursului declarat de reclamant ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală a hotărârii instanței de fond.